Să facem din viața noastră rugăciune / Pr. Constantin Sturzu

Preotul este un părinte, pe care Dumnezeu îl naște pentru a-i naște pe fiii duhovnicești. Cuvintele Părintelui Constantin Sturzu sunt cuvintele fiului despre Tată și ale părintelui, „cu durere și dragoste”, despre fii.

Părintele Constantin este Consilier al Sectorului comunicare și relații publice al Arhiepiscopiei Iașilor și Purtător de cuvânt al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. A absolvit, ca șef de promoție, Facultatea de Filosofie din Iași în 1997 și, în 2002, Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași, iar în 2012 a obținut titlul de doctor în filosofie.

Vorbiți-ne despre modele care v-au inspirat și v-au format în viață.
Primul model a fost bunica mea dinspre mamă, Elena Năstase – Domnul să o odihnească în ceata drepților! Ea m-a învățat să mă rog, să mă spovedesc, să merg la biserică. Apoi, în adolescență și în tinerețe m-am cam depărtat de cele sfinte. Chiar dacă niciodată nu mi-am pierdut credința în Dumnezeu, totuși, prin faptele mele eram tare departe de El. Tânjeam însă după Hristos, în felul meu, uneori smintitor. A fost o perioadă foarte grea, cu multe frământări existențiale și cu multe căutări. Dar am avut șansa să am alături doi prieteni cu multă credință în Dumnezeu: Cătălin Nechita – prieten încă din copilărie – și Cosmin Olinici, pe care l-am cunoscut în studenție.

În a doua parte a studiilor mele întru cele ale Filosofiei, m-am apropiat mai mult de gândirea lui Immanuel Kant. Într-o binecuvântată noapte de vară, în care am tot reflectat asupra principalelor idei din „Critica rațiunii pure”, mai ales asupra conceptului de „lucru în sine”, am ajuns la convingerea că numai Teologia mi-ar putea oferi răspunsurile și Calea de care sufletul meu avea (și are!) atât de multă nevoie. Mi-am căutat atunci un duhovnic – Părintele Petroniu Marin, acum stareț al Mănăstirii Pângărați –, căruia îi sunt ucenic din 1997. La dânsul am văzut ce înseamnă puterea rugăciunii și cum să porți neputințele celuilalt. La începuturile mele în ale publicisticii creștine a fost decisivă întâlnirea și colaborarea cu Părintele Ioan Florin Florescu, acum preot misionar în Scoția. Dar persoana care m-a ajutat cel mai mult să fac o serie de schimbări în abordarea vieții duhovnicești este, din 2008, Maica Siluana Vlad. Prin Cuvioșia Sa mă revendic de la o întreagă tradiție care urcă prin Părintele Rafail Noica la Părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.

În afara celor câteva ore petrecute săptămânal în biserică, ce mod de viețuire trebuie să aibă un creștin?
Este clar că nu trebuie să fim creștini de duminică, ci de fiecare zi. E nevoie să înțelegem pe viu și să credem cuvântul Domnului: „fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan15, 5). Să ne scuturăm de această iluzie, că am fi cineva, că am face și am drege… Să nu ne mai facem planuri sau să ne amăgim că va veni o vreme când ne vom pocăi. Acum, doar acum, în clipa de față e momentul în care-L putem dobândi pe Dumnezeu. Dar ca să-I facem loc în viața noastră trebuie să fim onești și să recunoaștem că suntem pierduți, stăpâniți de patimi, lipsiți de orice virtute. E un început de smerenie, dar fără această încercare de lepădare de sine nu facem loc harului lucrător al Domnului. Este nevoie să facem din viața noastră rugăciune. Tot ceea ce trăim sau ni se întâmplă, bun sau rău, nu este altceva decât un minunat prilej de a-L chema pe Dumnezeu, de a-L lăsa să vină în viața noastră așa cum arată ea la acest moment.

În ceea ce privește implicarea în diferite activități – un creștin poate să facă orice, inclusiv politică. Dar contează în ce duh o face. Dacă facem compromisuri, dacă pierdem sau nu dobândim pacea inimii printr-o anume lucrare, oricare ar fi ea, atunci mai bine să nu o facem.

Care sunt darurile și ispitele specifice tinereții? Sunt tinerii de azi deosebiți de cei din celelalte generații?
Dintotdeauna s-a vorbit, o dată cu psalmistul, de „păcatele tinereților” (Psalmi 24, 7). Când ești tânăr și în putere ești mai tentat să te centrezi pe tine însuți, iar nu pe Dumnezeu. Dar și dezamăgirea vine mai repede, și întoarcerea la Dumnezeu, convertirea, se face mai ușor când ești în floarea vârstei. Spre deosebire de generațiile anterioare, tinerii de azi sunt bombardați de mult mai multe ispite. Tehnologia a adus cu sine pericolul risipirii în virtual. Cum spunea un profesor universitar, tinerii de azi nu mai au acei „timpi morți” de odinioară. Spre exemplu, când mergeai cu tramvaiul sau când așteptai într-o stație de autobuz și lăsai gândurile să-ți zboare… Din astfel de momente adesea ieșea ceva bun. Acum, orice moment – liber sau nu – este folosit pentru a mai verifica ceva pe telefonul „smart”. Ca să nu mai pomenesc de sexualitatea aluzivă sau deșănțată promovată pe mai toate canalele de comunicare. Încât am toată admirația pentru tânărul care, chiar și în aceste condiții cumplite pentru o viețuire duhovnicească, Îl caută cu onestitate pe Dumnezeu și ajunge mădular viu al Trupului lui Hristos, al Bisericii.

Am mai spus-o și altădată, dar cred că este locul să reiau aici câteva caracteristici ale tinereții. Pe tineri nu-i poți păcăli. Dacă nu ești onest cu ei, dacă pozezi, dacă ai fie și cea mai mică urmă de fățărnicie sau vreun interes ascuns, ei te simt și, mai devreme sau mai târziu, te ocolesc. Așa încât, dacă tinerii ne evită, a noastră este vina, nu a lor. Pe cei tineri toată lumea are impresia că trebuie să-i învețe ceva, să le facă morală sau, la cealaltă extremă, să le inoculeze ideea că n-au nevoie de nimeni și de nimic, că-și sunt suficienți lor înșiși. Dar tinerii nu pot fi prostiți și manipulați la nesfârșit. Ei au nevoie doar de un singur lucru pentru a se elibera din închisoarea întunericului: de onestitate. Nimic nu e mai trist pe lume decât să vezi un tânăr viclean sau care se autoamăgește. Un tânăr care se lasă cumpărat ca să strige lozinci prin piețe sau care-și vinde visurile pe tarabele înșirate ispititor de iarmarocul acestei lumi. Un tânăr care se lasă corupt, care caută să parvină după modelul adulților, adică prin compromis și minciună. Tinerețea e sinonimă cu franchețea, cu elanul, cu scormonirea întru adevăr, cu visurile imposibile. Pe tineri îi poți amăgi, dar nu-i poți supune. Tinerețea este imprevizibilă.

Cum își dă un tânăr seama că are vocație pentru preoție?
N-aș putea vorbi decât din experiența personală. Am știut, student la Filosofie fiind, că după absolvire voi mai urma o altă facultate. Dar niciodată nu luasem în calcul Teologia, cu atât mai puțin preoția. Mai ales că tipul de viață pe care îl duceam mă plasa departe de exigențele pe care ar trebui să le împlinească un viitor preot. Dar a fost chemarea lui Dumnezeu venită, repet, pe firul unor reflecții kantiene, adică de unde nu te-ai fi așteptat. Până și o banală sârmă poate purta curent de înaltă tensiune, nu?

După ce am ales calea Teologiei, vreme de aproape șapte ani am tot fost surd la îndemnul ierarhului de a primi hirotonia. Până când am înțeles că nu se iau în calcul niscaiva merite personale când vine vorba de a fi hirotonit, ci că preoția este o misiune la care Dumnezeu te cheamă tocmai pentru că realmente nu te simți deloc vrednic de a-I sluji astfel. Ceva, totuși, am avut dintotdeauna, nu ca virtute cultivată, ci ca dar de la Dumnezeu. Am iubit oamenii și am avut încă din copilărie capacitatea și dragul de a asculta pe fiecare. Încât, eu cred că dacă pe lângă un dor nestăvilit după Dumnezeu nu avem și drag de a ne pune în slujba oamenilor, nu are rost să luăm în calcul calea preoției. Iar fetele, dacă pe lângă dorința de a viețui după voia lui Dumnezeu nu au și conștiința că, direct sau prin soțul pe care-l vor sprijini, se vor pune mereu în slujba comunității parohiale până la a se neglija pe ele însele, atunci nu are rost să spere la cinstea de „preoteasă”.

Cum vedeți rezolvarea tensiunii dintre dezvoltarea prin egocentrism, promovată în diferite sisteme de dezvoltare personală, și chemarea spre smerenie față de aproapele?
Așa este, „dezvoltarea personală” este, de fapt, o cultivare a omului care devine astfel centrul propriei sale vieți. Deci nu Dumnezeu e ținta, ci aspirațiile proprii. Dar lucrurile încep să se mai schimbe și în acest domeniu. Pe de o parte, sunt tot mai multe cercetări care arată că modul altruist de a lucra, jertfelnicia, grija pentru celălalt aduc o mai mare eficiență în lucrarea unei firme decât cultivarea unei competiții dure între angajați. Pe de altă parte, cunosc „pescari de oameni” care utilizează ca nadă unele elemente din sfera dezvoltării personale pentru a convinge apoi subiectul că adevărata edificare personală, suprema „dezvoltare” este îndumnezeirea. Așa că să fim optimiști. Lucrarea care nu este de la Dumnezeu, ci de la oameni, va pieri – vorba înțeleptului rabin Gamaliel (cf. Faptele Apostolilor 5, 38–39).

Ce ar trebui să știe tinerii care se pregătesc să întemeieze o familie?
Că odată căsătoriți, mântuirea se câștigă numai în relația cu celălalt. Deci miza este uriașă. Iar în căsnicie învățăm două lucruri esențiale: 1) ne cunoaștem pe noi înșine într-un mod în care nu ne-am mai văzut vreodată, cu tipuri de reacții pe care nu le bănuiam în noi; dar că 2) toate crizele sau certurile nu sunt un lucru rău în sine, ci o șansă la a lucra ca să dobândim adevărata dragoste, cea care numai de la Dumnezeu vine.

Ce factori declanșează și întrețin stările de stres, depresie, frică?
Văd ca principală cauză faptul că nu cunoaștem sau nu credem în iubirea lui Dumnezeu, nu lăsăm pronia divină să ne cerceteze mintea și inima. Dacă ne-am deschide și am primi dragostea Lui, această dragoste ar alunga sau ar preschimba toate stările noastre negative. Restul „terapiilor” nu sunt decât paliative.

Ați fost un an preot în Spania. Cum vedeți societatea de acolo?
Este o societate foarte bine așezată din punct de vedere economic, social, cultural. Găsești adesea oameni care se declară necredincioși sau atei și care sunt gata să te ajute când ai nevoie. Însă este o evidentă criză de sens acolo. Încă de la vârste fragede se poate ajunge la depresie, pentru că familiile nu mai au drept reper pe Dumnezeu și viețuirea în Biserică – cu spovedanie, cu împărtășire cu Sfintele Taine etc. E un Occident care-și pierde, treptat, luciditatea. Așa se explică numeroasele gafe făcute – spre exemplu, în abordarea crizei imigranților. Dar e și un excelent teren de misiune. Numai de ar avea românii înțelepciunea să pună măcar parte din sfintele slujbe și în limba poporului care îi găzduiește. Numai asta dacă am face și multe suflete am putea aduce la Hristos Domnul.

Ce reprezintă pentru sfinția voastră Anul Centenar?
Bucurie pentru că neamul nostru românesc a avut, o dată în istorie, șansa de a se regăsi între hotarele unei aceleiași țări, așa cum este și firesc. Și spun asta nu dintr-o perspectivă naționalistă sau patriotică – în sensul curat al termenilor, ci privind actul Marii Uniri prin ochii lui Dumnezeu și ai psalmistului care exclamă: „Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună!… că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac” (Psalmi 132, 1 și 3).

Durerea mea este provocată, evident, de faptul că o parte dintre teritoriile românești de la 1918 au fost răpite, despărțind frate de frate. Dar mai mult decât atât, mă doare că și între românii din țară este o dezbinare cum nu cred că s-a mai întâlnit de-a lungul istoriei. Ceea ce accentuează și mai mult drama celor care, din Basarabia, spre exemplu, mai privesc cu speranță către Țară. Iar ca durerea să fie deplină în acest An Centenar, mai puneți la socoteală și milioanele de români nevoiți, într-un fel sau altul, să ia calea migrației.

Însă, așa cum am spus-o în nenumărate rânduri, inclusiv în anul în care am fost preot misionar în diaspora, eu cred că această rană pe trupul României nu ne este spre moarte, ci spre mântuire. Dumnezeu ne iubește mult, iar ca rod și semn al iubirii Sale sunt miile de sfinți români, știuți și neștiuți, întru care a binevoit harul Său. Din toată această dramă nemaiîntâlnită în istoria românilor sunt convins că va ieși ceva bun pentru neamul nostru. În deplină cunoștință de cauză și cu toată responsabilitatea o spun: românii au acum misiunea de a binevesti pe Hristos într-un Occident bogat, civilizat, dar secătuit din punct de vedere spiritual.

Ce putem face pentru a fi uniți în viitor?
Să înțelegem un lucru esențial: România nu ar fi întreagă nici dacă ar primi înapoi toate teritoriile pe care le avea la 1918, nici dacă toți românii răspândiți prin lumea largă s-ar întoarce acasă. Dacă asta înțelegem prin unire, suntem departe de profunzimile acestui deziderat. România este întreagă doar dacă are conștiința comuniunii vii cu cei care au împodobit Cerul cu viețuirea lor plină de sfințenie. Asta înseamnă să cultivăm în acest popor conștiința istorică – să nu uităm fiii cărui neam suntem, care este specificul nostru și să ne asumăm strămoșii cu bune și cu rele –, respectiv să revitalizăm conștiința eshatologică, deslușind și lucrând spre a împlini chemarea ca toți „să fie una” (Ioan 17, 21) în Hristos.

Pe scurt, România nu poate fi întreagă decât dacă este unită cu Dumnezeu. Dacă pe toate celelalte le vom împlini și vom ajunge să fim uniți ca neam și vom fi solidari întru toate cele de pe pământ, dar vom pierde legătura cu România din Cer, adică ne vom depărta de Însuși Dumnezeu, atunci nimic nu vom folosi. Pericolul cel mai mare acesta este azi: ruperea de Dumnezeu. Fărădelegea aceasta se lucrează și prin deșănțata promovare în societatea românească a unor valori și principii anticreștine, dar și în interiorul Bisericii, prin cultivarea unui duh de dezbinare și chiar de schismă.

Vom fi uniți pe viitor dacă ne vom aduna împreună în Biserica lui Hristos. Cineva spunea că astăzi nu se mai lucrează la împlinirea unor mari proiecte naționale întrucât nu mai avem oameni de stat, ci doar politicieni. Eu cred că avem nevoie să ne lăsăm mai mult conduși de Dumnezeu și mai puțin să ne punem nădejdea în oameni. Dacă fiecare ar încerca mereu să-și lase viața în mâinile lui Dumnezeu, căutând mereu voia Lui, sunt convins că Însuși Dumnezeu va lucra și va lupta pentru acest neam. Și va ridica pe cei pe care-i știe și pe care-i va alege apoi să ne conducă în duhul Lui prin deșertul istoriei și prin pustiul acestei lumi. Este de ajuns să ne amintim de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare sau de Mihai Viteazul ca să avem încredințare că totul devine posibil când Dumnezeu binecuvintează.

Vă rugăm să adresați un îndemn către tineri.
Aș relua aici un îndemn pe care l-am făcut vorbind unor tineri din diaspora. Le-aș spune din nou că eu am mare încredere în ei! Nu am încredere în cântecele de sirenă ale lumii care-i înconjoară. Nu am neapărat încredere că ei vor ști să facă alegerile cele mai bune la această vârstă. Dar am încredere că Dumnezeu îi iubește și că le va descoperi Adevărul și îi va pune pe Cale, spre a dobândi Viața (cf. Ioan 14, 6). Am încredere că ei, tinerii, nu se mulțumesc cu puțin, ci vor dori Totul. Că vor face indigestie de la atâtea plăceri, alergie la tot ceea ce este artificial sau virtual și că vor avea reacții adverse la manipulările de tot felul. Că ei vor ști – fără să le fi fost predat la școală – să facă diferența între cineva care te folosește și Cineva care te iubește. Între cineva care vrea să te stăpânească și Cineva care vrea să fii liber. Între cei ce promit, dar nu oferă, și Cel ce nu promite, ci oferă continuu, fără a pretinde altceva, decât șansa de a oferi și mai multă viață (cf. Ioan 10, 10). Cu alte cuvinte, aleg să am încredere că tinerii sunt mai receptivi decât credem noi la prezența discretă și dragostea necondiționată a lui Dumnezeu.

Interviu cu Pr. Constantin Sturzu, Revista Cuvinte către tineri 2018