Este nevoie să învățăm a ne odihni cugetul

Dacă nu mai putem îndura, trebuie de îndată să ne rugăm lui Dumnezeu:

Doamne, nu pot purta nici neputințele mele, peste măsură m-am împovărat, iar acum m-ai încărcat și cu ale acelora, și cu ale acestora. Nu știu cum să o scot la capăt cu sarcinile mele. Singur nu pot a le plini și, gândind că nici nu am dorit s-o fac, mă îngreuiez și mai mult cu aceste cugete. Am dorință, de pildă, să ajut, dar nu am putință; pe alții, însă, socot că nu am dorit a-i ajuta – și atunci mă împovărez și mai mult pe sinemi.

Iar când ne rugăm Domnului din toată inima, și ne încredințăm Lui, vom fi despovărați, împreună cu toate grijile noastre și ale semenilor – cu alte cuvinte, ni se vor dezlega hamurile care ne țineau. Mai înainte eram cu cugetul legat, iar acum, că ne-am slobozit, am pus toate la picioarele Domnului, ca să le dezlege El. Dacă nu ne vom deprinde să facem astfel, zi de zi ne vom îngreuia tot mai mult și mai mult, vom fi mereu tot mai împovărați.

Iar într-o bună zi nu vom mai putea vorbi deloc cu semenul nostru. De ce? Vom fi stresați, vom spune: Te rog, lasă-mă în pace, nu pot nici greutățile mele să le duc – cu atât mai puțin vreuna din grijile tale. De aceea, este nevoie să învățăm a ne odihni cugetul. Când suntem împovărați, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, să-i încredințăm Domnului toate grijile noastre și ale semenilor noștri. Toate problemele mele și problemele tuturor semenilor mei, care sunt mâhniți pentru ceva, pentru slăbiciunile lor – pe toate le încredințez Domnului și Maicii Preasfinte, ca să le dezlege. Iar Domnul și Maica Preasfântă le dezleagă. Eu ce-aș putea face, când când pe mine însumi nu mă pot liniști? Cum să-l ajut atunci pe un altul?

Din Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, p. 165-166