Până unde trebuie să ne dăruim atunci când iubim?

Până unde trebuie să ne dăruim atunci când iubim?

Am să vă zic o poveste. O ştiţi, sigur o ştiţi, dar v-o mai zic o dată. Haideţi să vedem, să stabilim împreună care-i limita iubirii în această poveste. Fiţi atenţi.

La curtea împăratului Chinei se anunţă gaşca de guvernatori care vin şi îi zic:

“Dacă nu-ţi măriţi fata în 30 de zile pierzi tronul şi toată averea. Că asta stă prea mult şi nu face copii şi nu o să avem urmaşi la tron.”

Împăratul trebuie să se supună şi basta!

Să ştiţi că, în ciuda dictaturii din vremea aceea, exista şi o oarecare democratizare a relaţiilor imperiale. Povestea-i pe bune!

Apare împăratul la fiică-sa în iatac şi-i zice:

“Fata tatii, ce să-ţi fac, trebuie să te măriţi.”

“Păi, da, dar pun şi eu o condiţie!

“Care condiţie?”

“Mă mărit cu condiţia ca acel care vrea să se însoare cu mine să-mi aducă un trandafir albastru.”

Un trandafir albastru cadou!… Nici în zilele noastre nu prea dai de trandafiri albaştri, decât foarte-foarte modificaţi genetic.

Apare în prima zi din cele 30 mai-marele bijutierilor din China cu un trandafir din aur albastru, rar desigur, şi la vremea aceea. Vine şi-l aduce:

“Draga mea, iată un trandafir albastru.”

Fata:

“Mulţumesc, dar nu miroase.”

Ăsta:

“Dom’le, are dreptate…”

Vine a doua zi parfumerul, care auzise ideea cu trandafirul care nu miroase, şi zice:

“Draga mea, ţi-am adus – într-un bol minunat, realizat de sticlarul cetăţii, un parfum minunat care miroase a trandafiri – un trandafir albastru!”

“Da, mulţumesc, dar acesta nu se înrourează dimineaţa!”

Vine nenea care face tot felul de articole din porţelan şi-i aduce fetei un trandafir din porţelan, care se înroura cu o picătură de parfum într-însul.

Fata spuse:

“Mulţumesc, dar acesta nu se cere a fi udat şi îngrijit.”

Măi, ăştia toţi, tensionaţi, săracii, inclusiv taică-su, care nu mai putea de grijă!

Vine seara a 29-a către ziua 30. Ştiţi că aşa se întâmplă minunile întotdeauna, pe ultimul segment important de viaţă. Fata iese în răcoarea serii, în spatele palatului, în grădina de cireşi înfloriţi. Sub cel mai frumos cireş înflorit din grădină îşi cânta odele de dragoste poetul Li-Pei, cel mai sărac poet din China. Cânta atât de minunat şi spunea lucruri atât de minunate, încât fata, topită, se îndrăgosteşte de el. (Semn că, totuşi, cuvântul seduce, nu imaginea.)

Asta zice:

“Dragul meu, te-aş lua de bărbat, dar am promis ceva…Demnitatea mea îmi spune că nu pot să iau decât pe acela care îmi va aduce un trandafir albastru.”

Şi el spune:

“Draga mea, atât de mult te iubesc, încât, eu mâine, am să îţi aduc trandafirul albastru…”

Zis şi făcut.

A doua zi, sala tronului:lumea de pe lume; ultima şansă; ultima zi. Ş+i vine…pârlitul ăla. Ultimul chinez din miliardul de chinezi! Prăpădit, târându-şi picioarele, sărac lipit pământului. Un tip excepţional, dar sărac (ca toţi tipii excepţionali). Ajunge în sala tronului, se apropie de fată şi zice:

“Draga mea, am venit să îţi aduc trandafirul albastru”!

Şi, de sub manta, scoate un trandafir alb.

Ăştia, mâna pe săbii, să-l taie pe pârlitu’, că a intrat aşa în joc. Când colo, împăratul pune mâna pe ei şi ăştia se temperează.

Fata zice:

“Dragul meu, îţi mulţumesc!…E cel mai frumos trandafir albastru din câţi există pe lume!”

Râdeţi, harapi-albi! Asta e limita iubirii! Limita iubirii este transfigurarea realităţii în realitatea care îţi este necesară iubirii celuilalt.

pr. Constantin Necula