Să ştii să ceri, dar nu cu o mână întinsă…

Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creaţii a lui Dumnezeu şi care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoşându-se îngerii şi toate puterile cereşti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiţi ce pogorământ, dincolo de orice putere de înţelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Şi numai prin două cuvinte: „Eu sunt…“ – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Şi vă închipuiţi, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă şi mai cumplită. Că spune într-un loc: „Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori“. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Şi a preferat să meargă toată viaţa pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiţi, atât e de grozav şi de urât. Lumea îşi închipuie că acolo, în suferinţe, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu ştiu ce. Nu! Una dintre marile suferinţe de acolo este şi vederea dracilor!

Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura forţă care poate elibera orice suflet şi orice popor, în toată creaţia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceeaşi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul şi pământul şi Care a făcut tot ce există, sigur că creaţia Lui va trebui să stea la dispoziţia Lui, smerită.

Un creştin cu viaţă bună a bătut la uşa Mântuitorului să-i deschidă. Şi a întrebat: „Cine este acolo?“. „Un creştin iubitor al Tău“. „Nu se poate. Nu eşti pregătit. Nu-ţi deschid!“. Îngrijorat, foarte îngrijorat, şi-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viaţă creştină cum a ştiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam raţionalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: „E smerit, mândruleţul!“. S-a frământat el: „Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?“. Şi, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e uşor să te frămânţi când nu te primeşte Hristos, mai ales pentru un om care crede şi trăieşte în Hristos, cu nădejdea veşniciei alături de Hristos. Şi s-a dus smerit şi a bătut la uşă. „Cine este acolo?“. „Tu eşti“, a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: „Dacă tu eşti Eu, intră!“. Avea aceeaşi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: „Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har“.

Nu poţi lupta împotriva mândriei, decât dacă te smereşti. Adică ţi-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai şi obrazul celălalt. Acum nu-i uşor să dai şi obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu bucurie. Pentru că ar fi suferit orice pentru Hristos. Bucuria suferinţelor noastre din închisori şi din lanţuri era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânţi, care primeam lovituri. Au fost înfrânţi cei care ne-au lovit.

Comparând toate religiile lumii, care a fost concepţia lor de mântuire? Se constată că toţi doreau să scape de suferinţă. Hristos zice: „Nu! Numai prin suferinţă puteţi scăpa de suferinţă!“; pentru că Mântuitorul a făcut atât de multe fapte mari: dreptate, învăţături etc. Să măsurăm cu 90 de grade un unghi. Mai mult: a înviat morţii şi multe altele. Se facem unghiul de 180 de grade. Dar n-a mântuit lumea prin asta.

Misiunea Mântuitorului a fost tocmai asta, să mântuie lumea prin suferinţă. S-a răstignit pentru noi şi atunci unghiul a devenit de 360 de grade, desăvârşit. Adică, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul era pe Cruce şi se văita satana. De aceea, Crucea este atât de puternică împotriva duhurilor rele, pentru că se zice: „În numele Tatălui (Care înseamnă toată înălţimea) şi al Fiului (toată adâncimea) şi al Sfântului Duh (toată lăţimea)“. Adică se evocă Sfânta Treime. Şi s-a constatat că fuge dracul de Cruce!

Deci, prin suferinţă s-a biruit satana. Diferenţa între dramă şi tragedie e că în dramă eroii biruie, în tragedie eroii sunt înfrânţi. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame. Eroii noştri au biruit, toţi! Dovada este că Mântuitorul, Care este de-a dreapta Tatălui, a zis: „Vi s-a dat toată puterea, în cer şi pe pământ“. Şi a mai zis ceva care ne priveşte direct: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!“. Cine a biruit? Satana? Cine a biruit? Cei care au lovit? Cei care L-au răstignit?

De aceea, suferinţa aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Că noi cerem harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate nimic, pentru că zice Hristos: „Fără de Mine nu veţi putea face nimic“.

El e tulpina, noi suntem mlădiţele. Nu pot nici mlădiţa, nici mugurii, nici frunzele fără viţă.

Şi atunci, din momentul în care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. Îţi dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru alţii, să-ţi pui viaţa interioară la punct, să gândeşti frumos, să ştii să suferi pentru adevăr! Şi chiar pentru fratele tău.

Atunci harurile vin din abundenţă. Să ştii să ceri, dar nu cu o mână întinsă…

Extras din Ne  vorbeşte  Părintele  Arsenie vol. I, Editura Episcopiei Romanului,  1996