Sămânța mea de Cer

De când Domnul Dumnezeu a binevoit ca în casa noastră să se nască un altfel de copil decât cei obișnuiți, mă tot frământă întrebarea: de ce? Am fost avertizată că nu e o întrebare constructivă, totuși ea persistă în mintea mea vrând-nevrând. Dincolo de năuceala cu care am primit vestea după naștere, dincolo de revolta firească ce mă încearcă zi de zi în fața provocărilor tot mai grele ale dizabilității, dincolo chiar de neliniștea gândului la viitor, acest de ce? caută, de fapt, sensul și rostul mai adânc al prezenței lui Teodor în viața noastră.

Numele mi-a răsărit în gând din prima clipă când am aflat că sunt însărcinată, căci pruncul zămislit în mine venea ca un dar neașteptat în al douăzecilea an de căsnicie, la mult timp după cei patru frați ai săi. L-am păstrat în tainița inimii până ce pruncul a crescut în pântece și l-am rostit cu încredere atunci când încercarea a început să se vădească. Nu am renunțat să cred în darul lui Dumnezeu nici când, la aproape trei luni după naștere, a venit lovitura decisivă: confirmarea citogenetică a diagnosticului de trisomie 21, care ne-a spulberat, mie și soțului meu, orice urmă de speranță. Din acea clipă, normalitatea a rămas o iluzie, iar handicapul permanent a devenit realitate. Viața noastră intrase în conul de umbră al sindromului Down. Și totuși, copilul era darul lui Dumnezeu pentru noi, căci nu ar fi venit în lume dacă nu ar fi fost voia Lui ca Teodor să existe.

Înainte de această schimbare radicală, viața mea stătea cumva sub semnul unei așteptări. Renunțasem de scurt timp la afirmarea profesională, dedicându-mă familiei. Totodată, credeam că voi putea să fac ceva bun în comunitate, în Biserică, dar m-am lovit curând de neputințele mele și ale celor din jur și, nefiind o persoană tenace, m-am descurajat destul de repede. Simțeam că vreau să-I slujesc doar lui Dumnezeu, nu acestei lumi confuze și idolatre, însă în orbirea mea nu pricepeam câți talanți mi-a încredințat Stăpânul și nici cum ar vrea să-i înmulțesc. Așadar, începusem să mă rog ca El Însuși să lucreze în viața mea cele de folos spre mântuire.

La acea vreme, câtorva prieteni și cunoscuți din Biserică li se născuseră deja copii cu nevoi speciale: handicap fizic, autism, sindrom Down, iar eu încercam să înțeleg ce e în sufletul lor. Mă gândeam că, într-un anumit sens, acești oameni au murit pentru lume și trăiesc cu adevărat undeva dincolo de ea, într-un tărâm necunoscut celorlalți. O clipă chiar mi-a încolțit în minte gândul: cum ar fi să am și eu un astfel de copil? Sigur că mi-am mușcat buzele să nu rostesc nici măcar în taină gândul nechibzuit. Era prea de tot! Cine ar putea să-și dorească o asemenea nevoință? Mai târziu am aflat de la duhovnicul meu că există oameni care vor să înfieze și să crească copii cu dizabilități, și chiar fac acest lucru.

Oricum, mai ales fiindcă trecusem de patruzeci de ani, teama ascunsă că voi naște un copil bolnav mi-a umbrit toată perioada sarcinii. Am mărturisit-o doar câtorva persoane mai apropiate. Dincolo de îngrijorarea firească a oricărei viitoare mame și în ciuda faptului că ecograful nu indica prezența vreunei malformații, simțeam că speranța noului început e amestecată cu o profundă tristețe. În nici un caz nu am fi ales să omorâm pruncul, așa că am refuzat toate testele speciale, oricum costisitoare și nu lipsite de riscuri.

În luna a patra de sarcină am avut binecuvântarea de a ne închina pentru prima oară în viață la Locurile Sfinte. În biserica Sfântului Mormânt am trăit clipe de mare bucurie și pace, iar când am intrat în apele Iordanului, în ajunul Bobotezei, m-am rugat ca Domnul Hristos, Cel ce le-a sfințit, să-l învrednicească și pe pruncul nostru de Sfântul Botez. Revenită în țară, m-am trezit rugându-mă în biserică cu cuvintele rugăciunii Mântuitorului din Grădina Ghetsimani: „Doamne, dacă e cu putință, dă-mi un copil sănătos, dar nu voia mea să se facă, ci voia Ta!”. Ca ocrotitor l-am ales din nou pe Sfântul Înainte-mergător Ioan, al cărui loc de naștere tocmai îl vizitasem, iar Teodor a venit pe lume cu bine, la termen, într-o zi de marți. Și iată că Dumnezeu l-a învrednicit de Sfântul Botez, și până astăzi îi dăruiește Preacuratul Său Trup și Preascumpul Său Sânge. Și, în pofida handicapului genetic, se poate spune că avem un copil sănătos, fiindcă s-a născut fără probleme vitale sau malformații organice, iar până acum analizele au ieșit normale. Nu știm ce va fi mai departe, dar deocamdată ne bucurăm de zâmbetul și drăgălășenia lui de copil, de cele câteva cuvinte pe care a început să le rostească, de mersul tot mai vioi, de plăcerea cu care își ascultă cântecele preferate.

Întrebarea de ce? continuă însă să mă frământe, sub o formă sau alta. De ce nu e la fel ca ceilalți copii? De ce ni l-a dat Dumnezeu tocmai nouă, și tocmai acum? De ce nu mai putem duce o viață normală? Și, fie că aceste întrebări au sau nu răspuns, la urma urmei care e rostul vieții lui Teodor pe acest pământ? De ce lasă Dumnezeu să se nască și să crească, cu griji și osteneli atât de mari, oameni care nu sunt întregi la minte ori la trup, care nu vor putea să se întrețină singuri, să-și întemeieze o familie, să le fie părinților sprijin la bătrânețe? Nașterea și creșterea de prunci e oricum cea mai puțin eficientă activitate de pe fața pământului, dacă e să abordăm realitatea strict economic, cum din păcate majoritatea oamenilor fac în ziua de azi. Din această perspectivă, copiii cu nevoi speciale sunt văzuți cu atât mai mult ca o povară pentru societate și, în orice caz, ca o nenorocire pentru familia în care s-au născut. Dragostea este singura forță care poate răsturna oglinda asta mincinoasă din mintea oamenilor, transformând povara în șansă, iar nenorocirea în binecuvântare.

Mă gândesc uneori la basmul lui Andersen, „Rățușca cea urâtă”, și mi se pare că se potrivește foarte bine acestor copii ai noștri „urâți” pentru că sunt diferiți de ceilalți, nedoriți pentru că nu au capacitatea de a răspunde exigențelor societății și, prin urmare, excluși sau marginalizați, așa cum puiul de lebădă a fost izgonit din gospodărie fiindcă nu știa să toarcă la fel ca motanul sau să facă ouă ca găina. Și a trebuit să îndure singurătatea odată cu frigul iernii, așa cum un copil cu retard intelectual va fi nevoit să suporte toată viața, într-o măsură mai mică sau mai mare, ostilitatea sau disprețul celor din jur. Asta până când primăvara va veni cu soarele ei blând să-i arate în oglinda apei chipul cel adevărat, nebănuit până atunci, plin de frumusețe și delicatețe, adică sufletul curat ce-și are lăcaș neștirbit în Împărăția Cerurilor.

Eu cred că un copil ce nu poate ajunge om ca toți oamenii pe pământ își are menirea ascunsă la Dumnezeu în Cer, tot așa cum o sămânță, ce pare mică și nefolositoare la început, va crește și va aduce rod bun după felul său la vremea potrivită. Pentru ca rodul să fie îmbelșugat, ca în pilda evanghelică, Semănătorul a săpat brazdă adâncă în ogorul înțelenit al inimilor noastre, doar-doar va ieși la iveală pământul bun al credinței, fără de care chiar și semințele de cer se usucă și mor. Odată încolțite în brazda nevoinței, aceste odrasle ale Cerului așteaptă să fie udate cu lacrimile rugăciunii, căci numai așa vor crește și vom putea gusta din rodul lor cel viu și neveștejit.

Astfel de gânduri îmi vin în minte în clipele de sinceritate deplină cu mine însămi. Atunci sufletul mi se umple de o bucurie nestăvilită și atât de mare încât nu pot nici să o cuprind, nici să o exprim în cuvinte. Pot doar să-I mulțumesc Domnului pentru sămânța mea de cer! Atunci teama dispare, iar durerea se transformă în ceva mult mai bun și mai luminos. Dimpotrivă, când las ca îndoiala și judecata lumii să-mi pătrundă în minte, dezamăgirea și frica mă împresoară din nou, secătuindu-mi izvoarele nădejdii și ale răbdării. Atunci încercarea devine iarăși mult prea grea și totul se golește de sens.

Datorită prezenței lui Teodor în viața mea, am înțeles cât de nepotrivit este pentru un creștin să dea povețe despre acceptarea crucii tocmai celui ce o poartă cu durere zi de zi. Sau să-i țină teorie despre gândirea pozitivă prietenului aflat în suferință, în loc să-l îmbrățișeze și să plângă împreună cu el. Am simțit cât de tare dor privirile superior compătimitoare ale celor ce cred că au priceput nenorocirea semenului lor și se bucură fariseic că nu sunt ca el. Sau discreția detașată a celor ce se fac că nu văd, din jenă sau din grabă, singurătatea omului greu încercat.

Tot datorită lui Teodor am cunoscut și alți părinți care își cultivă în tăcere, neștiuți, semințele de cer. Ochii lor nu strălucesc de satisfacția prezentului ori de încredere în viitor, căci, spre deosebire de mulți părinți cu prunci sănătoși, ei nu investesc în fiii și fiicele lor pentru a obține profitul succesului material sau profesional. Tot ce fac este să-i ocrotească, să-i încălzească cu dragostea lor jertfelnică, necondiționată, fără să știe nici pentru ce, nici până când. Nu sunt în competiție unii cu alții, ci doar cu propria deznădejde, căci pentru acești oameni timpul se scurge parcă mai încet.

Îmi dau seama acum că, fără experiența nemijlocită a dizabilității, nu prea știm cum să ne raportăm la părinții copiilor cu handicap permanent. Fie îi copleșim cu bunele noastre intenții, dorind să-i ajutăm după cum credem noi de cuviință, fără a ne interesa care sunt nevoile lor reale; e un mod de-a ne amăgi conștiința că suntem alături de ei, când de fapt nu le respectăm demnitatea personală. Fie, dimpotrivă, îi tratăm cu o falsă discreție, vecină cu indiferența, convinși fiind că are cine să-i ajute, sau că au învățat să se descurce singuri, iar noi nu avem căderea sau competența de a interveni în viața lor. Când procedăm așa, eliminăm din relațiile interumane tocmai solidaritatea și compasiunea, adică lianții lor cei mai puternici. În sfârșit, a treia situație nedorită este când nici nu considerăm că acești oameni ar trebui priviți cu înțelegere, ci avem așteptări nerealiste de la ei – că doar toți avem probleme și tuturor ne e greu în ziua de azi, nu-i așa? Mai mult, ne apucăm să-i judecăm și să-i dăscălim: ba că nu trebuia să-și nască pruncii, ba că nu se ocupă suficient de ei, ba că-i cocoloșesc prea tare etc.

Or, dacă e adevărat că Împărăția Cerurilor stă ascunsă în fiecare dintre noi, înseamnă că vremea potrivită pentru a gusta din rodul semințelor de cer poate fi orice clipă în care alegem să ne oprim din iureșul vieții cotidiene de dragul omului altfel de lângă noi, căutând să-l omenim cu o fărâmă de răbdare, de bunăvoință, de prietenie. Căci compasiunea autentică nu constă numaidecât în ajutoare materiale – adesea impersonale – ci în gesturi sincere, precum mâna caldă întinsă de Părintele Arsenie Papacioc săracului ce aștepta milostenie, atunci când n-a avut ce să-i dea. Compasiunea autentică izvorăște din dragoste, și nu caută să-l îndatoreze pe cel necăjit, ci să-i dea puterea de a merge înainte. La fel ca rugăciunea… Mulțumim cu drag celor care ne-au întins și ne mai întind câte o mână caldă, o fărâmă de rugăciune sau un colțișor de inimă în drumul spre ziua de mâine!

Doamne, te rog, ninge zăpada răbdării Tale sfinte peste noi și peste semințele noastre de cer, mângâie-le cu adierea proaspătă a nădejdii și adapă-le cu ploile harului Tău, ca dulcea primăvară să le găsească vii și gata a ieși la Lumină! Și nu lăsa ca neghina cârtirii să ne strice ogorul inimii, pe care mâinile Tale l-au lucrat spre mântuire și sfințire!

 Presvitera C. M.

 Text premiat la concursul de eseuri

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/

al lunii februarie 2016