Sâmbăta Patimilor: „Deşertat de slavă divină şi de toată strălucirea Sa umană, Hristos biruie împotriva tuturor pariorilor care plusează pe înfrângerea Sa. Şi ne arată că sfinţenia este un adânc de smerenie”

SÂMBĂTA PATIMILOR.  Ziua a VI-a

Noapte de început de veac. Am plecat spre casă, aseară, după Prohodul Domnului, lăsându-ne inima mângâiată de nădejde.  Cât de minunat cânta strana, îndată după ce am viersuit la marginea Gropii, aceste cuvinte: „ Astăzi cuprinde mormântul pe Cel ce cuprinde făptura cu palma: acoperă piatra pe Cel ce acoperă cerurile cu bunătatea; doarme Viaţa, şi iadul se cutremură, şi Adam din legături se dezleagă. Slavă rânduielii Tale, prin care săvârşind toate, ne-ai dăruit nouă viaţă veşnică, prin Sfânta Înviere cea din morţi”.

Ne-am apropiat de mormintele celor dragi purtând în suflet bocetul pentru Hristos, Dumnezeul Răstignit şi aşezat în mormânt. Cum spuneam ieri, la suprafaţa lucrurilor, acolo unde suntem obişnuiţi să privim cel mai ades, totul pare pierdut. Dumnezeu este înfrânt. Cât de liniştiţi s-au aşezat la masa de Pesah mai marii Templului.

Ce masă de cină straşnică a făcut Ponţiu Pilat, liniştit că iudeii nu s-au mai răsculat în Sărbătoare. Ierusalimitenii, săturaţi de cele văzute, plineau la casele lor masa aducerii aminte de izbăvirea din Egipt, de trecerea minunată prin Marea Roşie, prin Pustia de mai apoi. La masa aceea rituală, părinţii povesteau copiilor despre Paştele de odinioară după ce asistaseră, deloc distanţi, la Răstignirea Celui Care este Paştele. Mielul lui Dumnezeu venit să ridice păcatele lumii.

Cântarea Bisericii surprinde mai bine decât cuvintele mele adevărul acesta: „ Ziua de astăzi, mai înainte a închipuit-o cu taină Marele Moise, zicând: Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea, că aceasta este Sâmbăta cea binecuvântată; aceasta este ziua odihnei, în care S-a odihnit de toate lucrările Sale, Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, prin rânduiala morţii după trup odihnindu-se...”. Moartea Sa ca odihnă, Mormântul ca o cămară împărătească. Izvorul învierii noastre.

La vremea dimineţii, cât mai aproape de prânz, Biserica săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie. Vineri nu a făcut-o. Ca şi cum lumea întreagă s-ar fi odihnit, oftând, ca să-şi restarteze credinţa. Azi, în Liturghia aceasta unită cu Vecernia- slujba de seară, pentru a grăbi parcă şi mai tare miezul nopţii ce vine, se citesc la rând toate textele din Vechiul Testament care dau mărturie despre dumnezeirea Fiului, Patima şi aşteptata Sa Înviere din morţi. Toate aceste texte, îmbibate în textul Dumnezeieştii Liturghii, sunt argumentele credinţei noastre. Pentru cei care ne spun că nu avem dovezi, aici e izvorul argumentelor care se împlinesc în Persoana şi lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos.

Unul din textele Triodului (cartea în care se cuprinde teologia cântată a Postului Mare) zice aşa: „ Astăzi iadul strigă suspinând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aş fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria, că venind asupra mea, mi-a surpat puterea; porţile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le ţineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le-a înviat. Slavă, Doamne, Crucii Tale şi Învierii Tale”.  Altfel spus iadul dă mărturie că şi-a înghiţit moartea. Hristos este aşezat pe Cruce ca o momeală pentru iad care crede că L-a ucis cum ucisese pe toţi ceilalţi drepţi, profeţi ori pe însuşi Ioan Botezătorul. Siguranţa aceasta îl face să-L înghită pe Hristos ca pe un mort oarecare. Odată înghiţit, ne zic Sfinţii  Ioan Gură de Aur şi Grigorie de Nazianz, este scuturat de convulsiile propriei morţi şi deşartă adâncurile sale. Varsă morţii. Iar Hristos dărâmă porţile iadului, nu le deschide. Pentru ca acesta să nu mai aibă niciodată stăpânire peste oameni. Căci ce zdrobeşte Dumnezeu, Creatorul, nu poate fi rezidit de creatură.

De aceea zicem că Liturghia aceasta se ţine în locaşul bisericii, în chip văzut, dar în chip nevăzut se săvârşeşte în iad- locuinţa morţilor, arătând biruinţa pe care Hristos o are asupra morţii. Desigur că omul modern e deranjat de cuvinte şi conţinuturi ca acestea: iad, păcat, diavol, moarte. Sunt conţinuturi deranjante, ba chiar unii le socotesc doar creaţie a unei culturi înapoiate. Aşa se întâmplă mereu când iadul dă pe afară. Denis de Rougemont scria, în lucrarea sa Partea Diavolului: „dovada că Diavolul există, acţionează şi reuşeşte constă tocmai în faptul că noi nu mai credem în el (…)Dacă îi opuneţi Diavolului viclenia, subtilitatea, ironia şi inteligenţa rece, riscaţi să deveniţi răi, cu alte cuvinte, cu cât veţi căuta mai mult să fiţi puternici în felul Diavolului, cu atât îi veţi da mai multe avantaje, ţelul său fiind să vă facă asemenea lui. Dar, dacă nu o faceţi, veţi pierde jocul, răul va triumfa şi el se va da drept bine. Atunci, totul va fi pierdut!”. Aici biruieşte Hristos! El luptă ca un Dumnezeu întrupat, purtând ca platoşă desăvârşită iubirea. De aceea vorbim mereu despre demnitatea creştinismului şi nedemnitatea creştinilor. Pentru că suntem noi înşine ispitiţi să biruim răul cu şi mai rău, materialismul cu materialitate. Gol, deşertat de slavă divină şi de toată strălucirea Sa umană, Hristos biruie împotriva tuturor pariorilor care plusează pe înfrângerea Sa. Şi  ne arată că sfinţenia este un adânc de smerenie. Iar răului nu i se poate opune decât sfinţenia, Sfântul.

La Ierusalim la vremea Liturghiei acesteia lumina nematerialnică ne reaprinde credinţa. Unii cred că este un argument al superiorităţii Ortodoxiei. Să nu fie. Ortodoxia nu are grade de comparaţie ci are Învierea ca fundament. Şi cine nu crede e binevenit să-şi aducă necredinţa ca dar bucuriei noastre, ca să nu ne transformăm în triumfalişti de pripas. Nu. Nu va mai fi încă o seară şi încă o dimineaţă. La miezul nopţii întunericul se face Lumină! Semn că Hristos a Înviat!

pr. Constantin Necula

gandul.info