Şcoala şi Biserica: Parteneriat pentru educaţie

Stimată Doamnă Director, Doamnă Director adjunct, stimaţi Domni Profesori!

„A avea credinţă înseamnă să crezi ce nu vezi,
iar răsplata pentru această credinţă va fi să vezi
ceea ce crezi.”
(Fericitul Augustin)

Aştern aceste gînduri despre parteneriatul dintre Şcoală şi Biserică, care este foarte important şi în urma căruia au de cîştigat copiii, care sunt viitorul nostru, care vor fi fiii Bisericii, fiii ţării noastre şi profesorii de mîine, pe care cum îi vom forma aşa îi vom avea, căci omul e ca pomul, dacă e crescut strîmb, sunt slabe şansele să se îndrepte mai tîrziu.

Educaţia se sprigină pe trei piloni:   Familie, Şcoala,  Biserica. Trebuie să constatăm că toţi aceşti trei piloni astăzi sunt zguduiţi de mari încercări. Căci familia de azi îşi are crezul său: încearcă să înveşnicească materia trecătoare, alergînd după aceasta departe, lăsînd aici copii şi bătrînii fără educaţie şi protecţie şi îngrijind acolo copii şi bătrînii străini.

Biserica este zguduită, ca şi întreaga societate, de valul globalizării şi secularizării, de mişcările ecumenice şi disciplina internă. Şcoala este împinsă în multe proiecte distructive, precum programul ,,Pas cu pas” şi trecerea la ,,Învăţămîntul universitar  după sistema de la Bolonia”, unde ni s-a spus că diplomele tinerilor noştri vor fi recunoscute în toată Europa, (ceea ce este o mare minciună).   Astăzi avem alte proiecte: ,,Optimizarea” (,,comasarea”) şcolilor şi ,,Autogestiune financiară”, care sunt proiecte distructive,  căci au menirea  să  reducă numărul  copiilor (a populaţiei)  şi să distrugă satele.  De  asemenea,  ele împedică implementarea hotărîrii de Guvern №596 din 2 iulie 2010, referitor la predarea disciplinei ,,Religia” în şcoală. De aceea, astăzi, cînd avem această degradare spirituală, şi mai mult  avem nevoie ca să ne unim eforturile, căci noi putem ridica moralitatea unei societăţi prin promovarea valorilor sacre.

Religia, ca obiect de studiu, este important, pentru că conţine nu învăţături şi adevăruri omeneşti, ci învăţături şi adevăruri dumnezeieşti, care nu se schimbă de la o zi la alta şi de la o guvernare la alta. La baza ei stă morala creştină, care trebuie să fie temelia educării.

În toate timpurile Religia a fost un pilon al educării şi un liant al poporului nostru. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi al credinţei, strămoşii noştri au putut învinge greutăţile, ieşind învingători. Acest popor dintotdeauna a fost  un popor crestin, cu verticalitate, pentru că ei ştiau de unde vin, cine sînt şi încotro se îndreaptă. Astfel sîngele nostru a salvat Europa de furia semilunii şi a stat la straja creştinismului.

Secolul al XX-lea rămîne pentru noi unul de mare învăţătură, iar istoria lui este plină de file întunecate, ca războaiele mondiale, deportările în Siberia, foametea, bolile, dărîmarea Bisericilor, prigonirea credinţei.  Oare cum a învins acest popor toate greutăţile, toate nedreptăţile, toate chinurile şi suferinţele …?

Oare nu prin credinţa în Dumnezeu?  Oare nu învăţăturile sfinte, cruciţa de la piept, rugăciunea pe ascuns, lacrimile au adus poporului nostru mîngîierea şi l-au ajutat să treacă peste toate greutăţile, ieşind biruitor ?

Credinţa a fost izgonită din biserici, din şcoli, din societate… Însă din sufletul oamenilor  nu a putut fi izgonită, mai mult ca atît, credinţa şi învăţăturile ei i-au unit, i-au făcut tari şi rezistenţi, după cum zicea părintele Serafim Dabija (regretatul stareţ al mănăstirii Zloţi) pe cînd era în Siberia că ,,ceea ce este cheagul pentru brînză, aceea a fost credinţa pentru poporul nostru”.

Să nu uităm că Religia în şcoală nu este o discilpină nouă, ea a fost doar readusă în instituţiile de învăţămînt, unde a fost prezentă dintotdeauna, căci învăţămîntul a pornit din tinda Bisericii, după cum vedem din operele lui Ion Creangă.

Prin ora de Religie, nu urmărim scopul să-i transformăm pe elevi în mici teologi, ci să le transmitem nişte deprinderi duhovniceşti pe care să le păstreze toată viaţa şi cu care o să se întîlnească la fiecare pas. De aceea, Religia ca disciplină de învăţămînt, are, pe lîngă aspectul informativ, un aspect formativ, (adică aplicarea în viaţa cotidiană a cunoştinţelor dobîndite).

Efectul predării religiei este mai mare, dacă se începe de timpuriu, iar în şcoală, din clasele primare, pentru că, „dacă încercăm să îi îndreptăm cînd sînt deja mari, se pot rupe,” după spusele unui ierarh român. De aceea, Biserica  trebuie să fie în şcoală, ca împreună să fim ca un îngrăditor de la lucrurile necuviincioase care pot ajunge la sufletele copiilor.

Astăzi, cînd sînt importante diferite proiecte educaţionale străine de cultura, morala şi educaţia noastră, precum educaţie sexuală, familii de probă şi altele, avem datoria  mai mult ca în alte timpuri să promovăm  valorile creştine prin disciplina Religia, pentru că un copil cu valori creştine nu va face orişice, ci va fi un copil cu principii sănătoase, cu verticalitate.

În zilele nostre, cînd influenţele negative  asupra minţii umane, în special asupra minţii copiilor, ale mass-mediei şi ale internetului sînt vizibile, cînd copiii sînt lăsaţi în grija buneilor sau chiar de capul lor de la o vîrstă fragedă şi pot cădea cu uşurinţă în plasa unor vicii sau pot căpăta deprinderi rele, este nevoie de luarea unor măsuri urgente. Din cauza factorilor  enumeraţi mai sus are de suferit şi învăţămîntul, deoarece comportamentul tinerilor nu este întotdeauna unul adecvat. Ei dau dovadă de agresivitate, lipsă de respect şi de interes faţă de tot ceea ce înseamnă acumulare de cunoştinţe şi formare de deprinderi. Aşa cum casa trebuie să aibă o temelie puternică, căci altfel se dărîmă, tot aşa şi copilului trebuie să i se pună o bază puternică morală creştină, care apoi să formeze axa lui de valori. Şi chiar dacă prin orele de religie nu îi vom face pe toţi sfinţi, din prima zi totuşi influenţa benefică  este evidentă, după cum observă şi profesorii: clasele care au avut acest curs, sunt cu alt comportament, cu alte viziuni asupra menirii lor pe pămînt şi se raportează la cei din jur prin prisma poruncii dragostei, pentru că credinţa creştină are la bază porunca iubirii.  Aceste ore educă şi insuflă elevilor valorile general-umane: Adevărul, Sfinţenia, Binele, Frumosul, Iubirea, Răbdarea, Chibzuinţa, Voinţa, Curăţenia, Iertarea, Milostenia, orientate spre formarea unui comportament civilizat şi a unui caracter prietenos.

Pe parursul anilor am avut un bun parteneriat cu şcoala. De aceea, vreau să vă mulţumesc celor cu care am colaborat pe acest tărîm pentru binele copiilor. Grija unor instituţii de educarea morală a elevilor  poate fi luată ca model pentru alte instituţii, precum şi pentru şcoala noastră. Astfel, instituţiile din raionul Floreşti la capitolul predării religiei, pentru anul de învăţămînt 2011-2012  au următoarea situaţie:

În ceea ce ne priveşte pe noi, mi se creează împresia că se doreşte stoparea predării acestei discipline. Şi poate greşesc, dar dacă nu, atunci mă întreb şi vă întreb: cu ce suntem mai buni noi decît cei care au interzis cuvîntul lui Dumnezeu, care au dărîmat răstignirile şi crucile şi au închis Bisericile? Formal, parcă nu se opune nimeni, dar cînd trecem la partea practică, apar diferite păreri şi piedici, precum că aceste ore ar trebui să fie predate nu în şcoală, ci în incinta Bisericii, în afara progarmului de învăţămînt. Da, ideal ar fi ca aceste ore să fie predate într-un spaţiu adecvat, dar în cadrul programului de învăţămînt, precum se practică la Liceul „Prometeu”,  la şcoala orfelinatului „Sf. Iosif”, la şcoala Nr. 59 din Chişinău, unde în curtea sau incinta instituţiilor respective au amenajat cîte o capelă, pentru predarea Religiei. În situaţia noastră aceste ore trebuie să fie în şcoală. Cum o să meargă copiii la Biserică dacă nu merg părinţii? Cum o să meargă elevii, dacă nu merg  prefesorii (cu excepţia cîtorva), de unde să înveţe acest lucru şi după cine să se orienteze?

Astăzi, cînd avem o statistică atît de tristă la capitolul sinuciderelor (17-18 în fiecare an, conform raportului Ministerului de Interne şi 80 de cazuri de tentative de sinucid), mă întreb, de ce pe timpul celui de al doilea război mondial, în timpul deportării în Siberia, foametei, colectivizării, nu existau cazuri de sinucid, iar astăzi atît de multe? Oare nu din cauza decăderii noastre morale? Căci fizicul îl creştem, dar sufletul rămîne mic, slab şi nedezvolatat, şi la prima greutate este biruit. Acum, cînd în procesul educaţional s-au scos limitele drepturilor copiilor şi cînd sînt adoptate legi, precum „egalitatea de şanse” prin care s-au deschis porţile pentru homosexuali şi alţii care pot „virusa” copiii noştri prin „ programe străine”, Biserica şi Şcoala sunt cei care trebuie să-i protejeze de perversiune prin promovarea valorilor creştine.

Un alt lucru, care trebuie să întărească şi mai mult acest parteneriat este ameninţarea care vine din partea unui grup al sataniştilor care sînt pe reţelele de socializare racolînd sufletele tinerilor şi care în ultimul timp tot mai mult insistă ca să fie înregistraţi juridic ca să poată să lupte legal cu valorile creştin ortodoxe, după cum au declarat  public.

M-a făcut să scriu aceste cîteva rînduri, atît datoria conştiinţei împlinite, cît şi copilaşii, care întreabă: da noi cînd o să facem Religia?, da noi unde o să facem?, da noi o să facem?, da noi de ce nu facem?

Concluzionînd cele expuse mai sus, sper la o colaborare mai cu rod şi îmi exprim speranţa că în viitor, de predarea acestei discipline se vor bucura toţi copiii, pentru că nu doar o clasă are nevoie de educaţie spirituală, ci toate. Iar în anul acesta 2012-2013, rog, ca acuma, să revenim la predarea acestei discipline în clasele primare după orele de bază, aşa cum am făcut-o cîndva.

Prin predarea Religiei avem o şansă şi este păcat să o ratăm, mai mult ca atît, păcat este nu numai atunci cînd faci rău, dar şi atunci cînd poţi să faci binele şi nu îl faci şi de aceasta sîntem responsabili atît în această viaţă, cît şi în cealaltă viaţă.

Nu vrem liceu fără de Dumnezeu! Pentru că după cum spunea la o conferinţă internaţională academicianul şi jurnalistul Nicolae Dabija: „Mai mult viitor au ţările  care au mai mult Dumnezeu”.

Dorim să avem viitor !!!

Protoiereul Constantin Dascăl