Scrisoare pentru fetiţa cu pantofi aurii

Într-o zi însă, bunica ta a venit la biserică cu o altă fetită. Semăna mult cu tine fetiţa aceasta, dar nu erai tu. Nu era fata mea dragă cu ochii senini ca cerul. Nu era fata mea smerită şi cuminte ca o floare. Nu se mai auzeau îngeri zburând deasupra ei când se închina.

Fetiţa aceasta avea o privire împrăştiată şi rătăcea cu ochii de colo- colo fără nici o sfială. Nici ea nu ştia pe cine sau ce căuta. La slujbă nu mai avea nici atenţie, nici răbdare. Ieşea mereu din biserică fără vreo pricină, doar pentru că se plictisea. Semnul crucii şi-l făcea repede şi fără evlavie.

Am privit-o atent. Semăna mult cu tine, dar nu erai tu. Nu ştiam ce să cred. Abia când am dat cu ochii de pantofii ei am înţeles. Deşi nu avea încă împliniţi 9 ani, fetiţa aceasta era încălţată cu nişte pantofi aurii cu toc. Pantofii aveau vârful ascuţit şi lung, tocul înalt şi vai, erau atât de nepotriviţi în picioruşele ei! Erau atât de nepotriviţi pentru o fetiţă de 9 ani!

Atunci am înţeles totul. Am înţeles ce se întâmplase cu fata mea dragă. Şi am plâns în sufletul meu. Am plâns pentru că mi-am dat seama că în clipa când ţi-ai ales din vitrină pantofii aurii, în ziua aceea copilăria ta a murit. Am plâns pentru că se ofilise un suflet de crin. Se mai scuturase încă o floare şi încă cea mai frumoasă: floarea copilăriei. Am plâns pentru că fetiţa mea cu ochii cereşti ca din poveste, fetiţa mea murise. Murise nevinovăţia ei. Murise copilăria ei. Aş fi vrut ca acest lucru să nu se întâmple niciodată şi totuşi, s-a întâmplat, iar eu nu mai puteam face nimic.

Şi mi-am zis atunci în sine:  O, lume amăgitoare şi deşartă, care ucizi nevinovăţia din sufletul copiilor! O,lume vicleană şi rea care-mi înşeli copiii cu frumuseţea ta trecătoare! O, lume hapsână care nu te mai saturi de câte copilării ofileşti şi nimiceşti!

Draga mea Valentina, să ştii că nu sunt supărată pe tine.
Însă un singur lucru aş fi vrut să înţelegi:
Că nu este nimic mai de preţ pe lumea aceasta decât un suflet curat şi nevinovat.
Nu este floare mai frumoasă decât floarea copilăriei.
Nu te grăbi să o scuturi singură, se va scutura de la sine oricum.

Şi totuşi, mi-e atât de dor de fata mea dragă cu ochii senini şi sufletul de crin! Şi cred şi nădăjduiesc că într-o zi, fata mea dragă va învia!

Din cartea Suflet de crin-Povestiri, de Monahia Parascheva Avădanei