Scurte însemnări pe marginea unui episod evanghelic: Orbul din naştere

După ce încredinţase cărturarilor şi fariseilor judecarea femeii prinse de ei în adulter:”Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (Ioan 8; 7) iar ei nu îndrăzniseră s-o osândească, mustraţi fiind de cuget; după ce ei apoi Îl alungaseră cu pietre, fiindcă nu încăpea în ei cuvântul Lui (Ioan 8; 37) şi nu puteau întelege vorbirea Sa (Ioan 8; 43), de vreme ce nu voiau să asculte de Dumnezeu, ci plecaseră auzul inimii lor la şoapta vicleană a tatălui minciunii (Ioan 8; 44) – după toate acestea, Iisus, ferindu-Se de ei (fiindcă n-avea cui Se descoperi), trece prin mijlocul lor şi Se duce.

Neaflând în ei Dumnezeu urechi de auzit (receptive la chemarea Lui, dispuse să audă glasul Său), nici ochi de văzut şi nici inimă sinceră, deschisă spre primirea Adevărului, El trece anume prin mijlocul lor, ca să le atragă pentru o ultimă dată atenţia, să poată fi văzut de ei, care nu se născuseră orbi.

Dar, cum îi orbise pe ei propria lor răutate, în loc să-L vadă, „au luat pietre ca să arunce asupra Lui” (Ioan 8; 59), dându-şi astfel în vileag făţărnicia, căci mai înainte, când Iisus îi vădise că vor să-L ucidă, Îl învinuiseră: „Oare, nu zicem noi bine că Tu eşti samarinean şi ai demon?” (Ioan, 48). Şi iată că în scurt timp se dezic şi vor să-L ucidă cu pietre pe Cel fară de vină, uitând că se ruşinaseră să osândească, mustraţi fiind atunci de cuget, pe femeia prinsă asupra faptului de adulter. Memoria scurtă, o datorau răutăţii de care se lăsaseră orbiţi, ei nefiind orbi din naştere, ci: prin alegere. De aceea, şi Dumnezeu Se fereşte de ei şi Se duce de la ei, neputând reda vederea celor care nu  voiau s-o primească, pentru că iubeau orbirea pe care o aleseseră.

Dumnezeu Se oferă omului cu dumnezeiască mărinimie, dar, fiind infinit delicat, El nu Se impune nimănui, nu forţează libertatea făpturii, pentru că El nu doar că iubeşte omul, dar îl şi respectă ca nimeni altul.

Când Dumnezeu Se duce de la cineva, înseamnă că El până atunci venise în întâmpinarea lui şi făcuse pentru el tot ce fusese dumnezeieşte posibil, iar acela Îi întorsese spatele, nevoind să ştie de El. Măreţia Lui dumnezeiască îi incomoda simţirile pătimaşe pe drumul lui povârnit, pe care îl îmbrăţişa cu plăcere.

De la unul ca acesta, Dumnezeu pleacă smerit, alungat de el cu pietre, dar El nu doar pleacă, ci Se duce. Definitiv.

Ceea ce nu înseamnă că Dumnezeu nu s-ar întoarce la el, dacă el s-ar întoarce la Dumnezeu. Dar orbirea din răutate nu are leac. Fiindcă ea vine din alegerea omului.

Numai Dumnezeu ştie ce cutremur lăuntric ar putea zdruncina temeliile unei atari răutăţi şi omul să-şi regăsească dorinţa de a vedea, pentru ca El să-i redea vederea la care omul a renunţat, împătimit de mirajul înşelăciunii.

Însă: pe cei mai mulţi dintre aceştia, niciun cutremur, oricât de puternic, nu i-ar putea trezi la realitate, nu i-ar putea aduce la conştientizarea propriei diformităţi, a hâdoşeniei lor monstuoase şi la dorinţa de a ieşi din acestea, de a primi Lumina în ei, pentru că nu vor să fie eliberaţi de mirajul morţii lor sufleteşti.

Ei se complac de buna lor voie în noroiul în care se tăvălesc, fiindcă mocirla le place şi au devenit una cu ea.

Trecând prin mijlocul celor ce nu L-au primit, nelăsându-se ei atinşi de dumnezeiescul dor în privirile lor nevăzătoare, Domnul vede un orb din naştere.

Vederea lui Dumnezeu cuprinde omul întreg până-n străfundul fiinţei lui. Vederea lui Dumnezeu e cunoaşterea Lui desăvârşită.

Nu pentru că nu-l ştia pe el Dumnezeu, ne spune nouă Sfântul Apostol Ioan că Domnul îl vede; nu pentru că nu îl cunoştea sau pentru că nu îl văzuse până atunci. Ci: pentru ca să ne atragă nouă atenţia asupra faptului că Dumnezeu îl vede. Îl cunoaşte. Ştie că orbul avea ochi de văzut. Şi Dumnezeuîi deschide orbului aceşti ochi dispuşi să vadă. Nu cu jumătăţi de măsură, ci cu mărinimie dumnezeiască. Fiindcă, din întâlnirea aceasta cu Dumnezeu, omul nu capătă numai vederea trupească, ci şi cunoaşterea, vederea duhovnicească.

Redând întâmplarea aceasta, Sfântul Evanghelist Ioan pune în antiteză orbirea voită, liber aleasă, a cărturarilor şi fariseilor, cu cea din fire a orbului din naştere.

Învăţaţii şi învăţătorii poporului  ajunseseră de buna lor voie la orbirea sufletească, ţinând litera Legii şi nesocotind duhul ei. Şi doar întâmplarea cu femeia prinsă mai devreme de ei în adulter şi adusă judecăţii lui Hristos după ce ei o şi osândiseră la moarte în litera Legii – ar fi trebuit cel puţin să îi pună pe gânduri, dacă nu să-i dezmeticească de tot. Dar ei nu vor să se raporteze la Adevăr şi ispitesc pe Dumnezeu chiar cu poruncile Lui. Căci ei nu veniseră la întâlnirea cu Dumnezeu, nu veniseră să afle Adevărul, ci veniseră să-şi împlinească poftele lor (Ioan 8; 44), cruzimea şi răutatea, deşi El le spusese: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8; 12). Dar ei erau dintre aceia care au iubit întunericul şi au dispreţuit Lumina, „căci faptele lor erau rele” (Ioan, 3; 19).

Când Iisus Se duce de la cei ce nu voiseră să primească Lumina, El vede pe orbul din naştere.

Iar ucenicii, văzând ei că Domnul îl vede, dar nevăzându-l cum îl vedea pe el Dumnezeu, Îl întreabă: „Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (Ioan 9; 2).

Ei nu aveau ca reper decât aceeaşi Lege după care fariseii şi cărturarii osândiseră pe femeia prinsă în adulter. Dar ei nu judecă şi nu osândesc, ci întreabă, caută adevărul, fiindcă ei erau sinceri în inimile lor şi deschişi revelării Adevărului Însuşi.  Iar Hristos-Dumnezeu, Adevărul personal întrupat, le descoperă taina orbului: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu.” (Ioan 9; 3).

Judecând după literă, orbul din naştere ar fi fost de dispreţuit, ca unul care pentru păcate se afla orb.

Duhul însă mărturisea altceva despre el.

Acest vas de necinste în ochii lumii care caută, egoist, doar ale sale era vas al alegerii dumnezeieşti. Ca, prin el, Dumnezeu să-Şi arate nemărginita Sa putere, nebiruita Lui dragoste, inegalabila Lui mărinimie şi, tot prin el, să-i încredinţeze pe cei curaţi cu inima de dumnezeirea Fiului întrupat. Ceea ce s-a şi întâmplat, fiindcă orbul, dobândind vederea în dar, îşi începe apostolatul cu o râvnă căreia fariseii şi cărturarii, cât erau ei de învăţaţi, nu i-au putut sta împotrivă – şi el aduce pe mulţi la Hristos.

Fiindcă râvna lui era aprinsă din focul dragostei dumnezeieşti.

Şi vederea lui era curată, prin harul lui Dumnezeu şi după curăţia inimii lui.

Orbul din naştere suntem fiecare din noi, câtă vreme nu-L vedem pe Dumnezeu precum este.

Şi nu-L vedem precum este, dacă suntem făţarnici şi egoişti, lipsiţi de dragoste şi plini de invidie, de judecată, de osândirea aproapelui nostru. Nu-L vedem, dacă iubim întunericul, dacă suntem robi ai desfrâului sau al oricărei patimi sau răutăţi. Nu Îl vedem precum este, dacă nu Îl primim în inima noastră în tot Adevărul şi în toată măreţia Lui dumnezeiască şi căutăm să-L cioplim după chipul răutăţii din noi.

El şi acum umblă prin mijlocul nostru.

Şi sunt şi acum destui care nu Îl primesc, deşi El întru ale Sale a venit (Ioan1; 11). El de la aceştia, în cele din urmă, Se duce, nesilind cu nimic voia lor. Şi ei se adâncesc în orbirea răutăţii pe care cu patimă o iubesc.

Dar El rămâne generos cu şi în cei care caută Adevărul şi nu îndreptăţirea răutăţilor lor.

Îi trebuie însă omului o inimă sinceră, ca să renunţe la fariseismul din el.

Şi sinceritatea e foarte greu de găsit în oamenii vremurilor de azi. Fiindcă oamenii iubesc tot mai mult întunericul şi leapădă de la ei Lumina care i-a zidit. Iar întunericul nu suferă sinceritatea din om. Cum n-a suferit-o nici în Adam şi l-a-nvăţat să se ascundă de Dumnezeu.

 Dianora Ioana