Sf. Nicolae Velimirovici – Cuvânt în Vinerea Mare

Hristos pe Golgota! Mantuitorul pe Cruce! Cel Unul drept in chinuire mare! Iubitorul de oameni ucis de oameni! Sa se rusineze cel care are constiinta! Sa planga cel care are inima! Sa priceapa cel care are minte!

Cu ce putem asemui aceasta intamplare – tainica precum nesfarsitul, vartos precum pamantul si infricosator precum iadul? Dintre milioanele de intamplari care au loc in fiecare zi in intreaga lume, care se pot afla intru privelistea ochilor nostri si intru auzul urechilor noastre, cu care fapta putem asemui aceasta lucrare, care nu s-a mai pomenit, a raufacatorilor de pe Golgota? Cu un miel printre lupii rapitori? Sau cu un prunc neprihanit in falcile unui imparat precum sarpele? Sau cu o mama inconjurata de fiii si fiicele sale nebune? Sau cu caderea mestesugarului in masinaria pe care el insusi a facut-o, ca sa fie facut bucati bucatele de rotile masinariei? Cu Abel, care a fost ucis de fratele sau? Dar atunci, pacatosul cel mai mare l-a ucis pe pacatosul cel mai mic, pe cand aici, oamenii cei rai se napustesc asupra celui fara de pacat. Cu Iosif, ai carui frati l-au vandut in Egipt? Dar acesta era un pacat impotriva fratelui lor, nu impotriva unui binefacator, pe cand aici pacatul este impotriva Binefacatorului. Cu dreptul Iov, pe care Satan cel trupesc l-a dat spre stricaciune si putrezire cu duhoare grea, ajungand hrana viermilor? Dar atunci Satan s-a ridicat impotriva plasmuirii lui Dumnezeu, pe cand aici plasmuirea se ridica impotriva Plasmuitorului. Cu David cel minunat, impotriva caruia fiul sau Absalom a ridicat razvratire? Dar aceea era o mica pedeapsa pentru un mare pacat al lui David, pe cand aici cel Unul fara de pacat, Preadreptul sufera chinuire asa de ingrozitoare!

Samariteanul cel milostiv, care a mantuit lumea de stricaciunea furilor, a cazut chiar El in mainile furilor. Sapte feluri de talhari Il inconjura pe El. Cel dintai este infatisat de Satan, cel de al doilea, de batrani si capeteniile poporului evreu, cel de al treilea de Iuda, cel de al patrulea de Pilat, al cincilea de Baraba, al saselea de talharul nepocait de pe cruce si al saptelea de talharul pocait. Sa zabovim o clipa si sa ne uitam la ucigatorii cei din jur, in mijlocul carora Fiul lui Dumnezeu atarna rastignit pe cruce, insangerat si plin de rani.

Mai intai vine Satan, cel care doreste cel mai mare rau oamenilor. El este tatal minciunilor si ucigatorul ucigatorilor. Ispitele prin care atrage el oamenii spre a-i duce la pierzare sunt indoite: el ispiteste prin lenevire si prin suferinta. La inceput, el L-a ispitit pe Domnul pe Muntele Ispitirii cu lenevire, putere si bogatii; acum, la sfarsit, el il ispiteste prin suferinta. Cand fusese biruit si rusinat la prima ispitire, el L-a lasat pe Domnul si a fugit de la El. Cu toate acestea, el nu L-a last cu totul, ci numai pentru o vreme. Dupa cum spune Evanghelia: Diavolul s-a indepartat de la El, pana la o vreme (Luca 4:13). Acum vremea aceasta a trecut si el se arata din nou. De data aceasta,el nu mai are nevoie sa se arate deschis si in chip vazut; de data aceasta, el lucreaza prin oameni, prin fiii intunericului, care fusesera orbiti de marea lumina a lui Hristos si, in orbirea lor, ei s-au asezat in mainile lui Satan, ca sa-i slujeasca lui ca arma impotriva Domnului nostru Iisus Hristos. Dar diavolul se afla aici, pe limba fiecaruia dintre cei care Il hulesc pe Hristos, in gura fiecaruia care scuipa fata Precuratului Hristos, in inima fiecaruia care arde de focul pizmei si al urii impotriva Lui.

Cel de-al doilea ucigas sau grup de ucigasi este reprezentat de capeteniile si batranii poporului evreu in domeniul politic, religios si carturaresc. Acestia sint carturarii, fariseii, saducheii si preotii, impreuna cu imparatul Irod care se afla in fruntea lor. Pizma si teama le-au sucit mintea lor catre uciderea Domnului – pizma fata de Cel Unul mai puternic, mai intelept si mai bun decat ei; si teama de a nu-si pierde locul, puterea, cinstea si bogatia, daca oamenii Il sprijina pe Hristos. “Vedeti ca nimic nu folositi! Iata, lumea s-a dus dupa El” (Ioan 12:19) a fost strigatul slabiciunii, pizmei si al fricii lor. Care este cea mai mare facere de rau a lor impotriva Domnului? Fara nici o judecata dreapta sau osandire dupa lege, ei L-au prins si L-au ucis. Este scris in Evanghelie: Atunci arhiereii si batranii poporului s-au adunat in curtea arhiereului, care se numea Caiafa, si impreuna s-au sfatuit ca sa prinda pe Iisus, cu viclesug, si sa-L ucida (Matei 26:3-4). Iata ca ei nu aseaza sfat cum sa-L invinuiasca si sa-L duca pe El la judecata, ci sa prinda pe Iisus… si sa-L ucida, si aceasta cu viclesug! Cand sustinatorul de lege Nicodim spune ca Domnul trebuie mai intai sa fie ascultat de catre curte, ca aceasta sa cunoasca ceea ce a facut El, ei inlatura aceasta sfatuire cu nemultumire si cu zambete batjocoritoare (Ioan 7:50-52).

Cel de-al treilea ucigas este Iuda, apostolul cel fatarnic, rusinat. Satan a fost partas la varsarea de sange a lui Hristos, din ura fata de Dumnezeu si fata de om; batranii si capeteniile poporului au fost si ei partasi la aceasta, din pizma si din teama; Iuda se alatura lui Satan si batranilor poporului, din lacomie. Uciderea lui sta in vinderea Invatatorului si Binefacatorului lui pentru treizeci de arginti. Mai tarziu, Iuda recunoaste uciderea savarsita de el, in fata acelorasi batrani, care il naimisera pentru vinderea de sange nevinovat: “Am gresit vanzand sange nevinovat.”… SI el, aruncand argintii in templu, a plecat si, ducandu-se, s-a spanzurat (Matei 27:4-5). Chiar moartea sa cumplita marturiseste impotriva lui, pentru ca se scrie despre el: si, cazand cu capul inainte, a crapat pe la mijloc si i s-au varsat toate maruntaiele (Fapte 1:18).

Cel de-al patrulea ucigator este Pilat, din partea Cezarului, la Ierusalim si, intr-un fel ascuns, acesta era in numele lumii pagane, fara de Dumnezeu, la osandirea Fiului lui Dumnezeu. El nesocoteste iudeii, tot asa cum fac si iudeii cu el. La inceput, el nu are nici un gand de a se face partas la osandirea lui Hristos: “Luati-L voi si judecati-L voi dupa legea voastra” (Ioan 18:31) sunt cuvintele lui la invinuirile aduse lui Hristos. Mai tarziu, el este de partea lui Hristos si, dupa o anume judecata, acesta spune iudeilor: “Eu nu gasesc in El nici o vina.” (v.38). In cele din urma, a fost infricosat cu amenintari: “Daca Il eliberezi pe Acesta, nu esti prieten al Cezarului” (Ioan 19:12), Pilat hotaraste ca sa se implineasca cererea lor (Luca 23:24) si porunceste ca Hristos sa fie batut si rastignit pe cruce. Pilat se face ucigator, fiindca statea intru puterea lui sa nu-L dea pe El la ucidere, ci sa-L ocroteasca pe Cel Unul Drept si nu a facut aceasta. Chiar El spune Domnului: “Nu stii ca am putere sa Te eliberez si putere am sa te rastignesc?” (Ioan 19:10). Cu spusa aceasta, Pilat isi asuma partasia intru vesnicie asupra mortii lui Hristos. Ce il impinge pe Pilat sa savarseasca aceasta ucidere si ce il aseaza pe el impreuna cu ceilalti ucigatori? Slabiciunea mintii si teama; slabiciunea mintii in apararea dreptatii si teama pentru locul sau si mila Cezarului.

Cel de-al cincilea ucigator este Baraba. El se afla in temnita pentru o rascoala… si pentru omor (Luca 23:19). Pentru asemenea nelegiuiri, lui i se cuvine moartea, atat dupa legea evreiasca, cat si dupa cea romana. Nicidecum el nu a pacatuit impotriva lui Hristos in chip nemijlocit sau constient. Este pacatul acelora care l-au asezat pe el deasupra lui Hristos. Pilat s-a gandit sa-l foloseasca pe Baraba ca mijloc de izbavire a lui Hristos de la moarte; cu toate acestea, iudeii se folosesc de Preacuratul Hristos pentru a-l slobozi pe Baraba, Pilat asezand inaintea iudeilor alegerea libera: Hristos ori Baraba – si cine se aseamana se aduna. Dumnezeu sau un ucigas? Si ucigasii aleg ucigasul.

Ucigatorul al saselea si cel de-al saptelea sunt cei care atarna, fiecare pe crucea lui, pe Golgota, unul de-a dreapta si celalalt de-a stanga lui Hristos, asa cum Proorocul Isaia a vazut si a spus mai dinainte: “Cu cei facatori de rele a fost numarat” (Isaia 53:12). Unul dintre acesti ucigatori huleste, chiar si atunci cand este dat la moarte, dar celalalt se roaga. Iata doi barbati in aceeasi situatie grea: amandoi rastigniti pe cate o cruce, amandoi aflati la marginea vietii acesteia si nemaiasteptand nimic de la ea. Dar ce deosebire mare intre acestia! Iata raspunsul pentru toti cei care spun: aseaza oamenii in aceleasi imprejurari materialnice, da-le aceeasi cinste si aceleasi stapaniri si ei vor fi cu totii in acelasi duh. Un ucigator, inainte de ultima sa suflare, aduce batjocura Fiului lui Dumnezeu: “Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine Insuti si pe noi.” (Luca 23:39), dar celalalt se roaga Domnului: “Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni, in Imparatia Ta” (23:42). Durerea rastignirii pe cruce il ucide pe unul in trup si in suflet, dar, cu toate ca aceeasi imprejurare ucide trupul celuilalt, in acelasi timp, ii mantuieste sufletul sau. Crucea lui Hristos este fapta de rusine pentru unul, dar este mantuire pentru celalalt.

Aceste feluri de ucigatori se aflau in jurul lui Hristos. Dar, o, Doamne mult milostive, ajuta-ne ca sa ne cercetam vietile noastre, mai inainte de a osandi pe acesti ucigatori care au rastignit pe Cruce pe Domnul iubirii si sa ne intrebam daca nu cumva facem si noi parte din ceata aceasta. O, da-ne Doamne putere ca sa fim precum cel de-al saptelea dintre ucigatori, care s-a pocait pe cruce si, in miezul durerii sale celei trupesti, a cautat si a aflat mantuire pentru sufletul sau cel pacatos.

Daca omul scoate din launtrul sau ura fata de Dumnezeu si fata de om, la fel se face cel mai apropiat prieten al lui Satan si arma lui cea mai ascutita.

Daca omul se afla imbelsugat de pizma fata de oamenii bine placuti lui Dumnezeu si fata de slujitorii lui Hristos, atunci omul acesta este ucigator si omorator de Dumnezeu, precum Ana si Caiafa si precum toate celelalte capetenii si batrani ai iudeilor.

Daca omul este lacom, el nu este prea departe de a-L vinde pe Dumnezeu si pe cel mai apropiat prieten al sau, dimpreuna cu ucigatorul din lumea aceasta, care este Iuda.

Daca omul este cuprins de slabiciunea mintii in apararea celui drept, si se afla in mare teama pentru ocupatia si usuratatea vietii sale, si acesta va ingadui uciderea celui drept, este si acesta ucigator, precum si Pilat a fost.

Daca omul starneste razvratire si varsare de sange de om, si un altul indura suferinta in locul lui, fie prin judecare gresita, ori slabiciune omeneasca, el este ucigator precum si Baraba a fost.

Daca omul huleste impotriva lui Dumnezeu intreaga lui viata, fie prin cuvant sau prin fapta, si aceasta hula se afla pe buzele sale chiar si in clipa mortii sale – el este cu adevarat frate de suflet al ucigatorului hulitor de pe cruce.

Totusi, fericit este acela care, suferind pentru pacatele sale, nici nu huleste impotriva nici unui om, nici nu judeca pe nici unul, ci isi aduce aminte de pacatele sale si striga catre Dumnezeu, ca sa-i dea iertare si mantuire. Fericit este cel de-al saptelea ucigator, care a priceput ca durerile sale de pe cruce erau binemeritate pentru pacatele sale si a priceput ca durerile Preacuratului Mantuitor erau suferinta nemeritata pentru pacatele altora si acela s-a pocait, a cerut mila lui Dumnezeu si s-a aflat cel dintai in Raiul vietii vesnice, dimpreuna cu Mantuitorul! Aceste descoperiri vin la noi prin el: pocainta mantuitoare, chiar in clipa mortii, chipul mantuitor al rugaciunii catre Dumnezeu si grabnica milostivire a lui Dumnezeu. El ne-a lasat noua tuturor o pilda minunata, oricare fel de pacat am savarsit noi, in oricare chip ne-am indepartat de Dumnezeu si ne-am numarat printre ucigatori. Fiecare pacat este ucidere impotriva lui Dumnezeu si cel care savarseste macar un singur pacat, se numara la un loc cu ucigatorii: cu alte cuvinte, ei sunt slujitorii lui Satan. De aceea, nimeni sa nu carteasca, zicand ca suferinta lui il duce mai degraba la pieire decat la mantuire, ci fie ca intunericul suferintei sale sa se lumineze prin cugetarea asupra pacatului sau si prin pocainta si rugaciune. Numai in felul acesta, suferinta ii va fi lui spre mintuire, iar nu spre pieire.

Si acum, cand i-am cercetat pe toti ucigasii care se stransesera imprejurul Domnului Hristos, sa zabovim o clipa si inaintea Domnului Insusi si sa observam cum arata El printre ucigatori. Mai presus de toate, sa zabovim o clipa cu mare grija in Gradina Ghetsimani, unde dormeau ucenicii obositi, in timp ce Domnul se ruga in genunchi si era in chinuire mare:

“Parinte, de voiesti, sa treaca de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca.” (Luca 22:42). Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau pe pamant (Luca 22:44). Dumnezeirea lui Hristos este nedespartita de omenitatea Sa, desi uneori este mai deslusita pentru ochii nostri o latura, alteori cealalta. In Pruncul slab din pestera, Il vedem ca om. In fuga in Egipt sau in anii lucrarii ascunse in Nazaret, Il vedem iarasi ca om. Fiind flamand si insetat, obosit de calatoriile Sale, Il vedem ca om. Dar cand Il vedem inviind morti, inmultind painea, vindecand indracitii si leprosii, potolind furtuna, oprind vantul si umbland pe apa ca pe pamint uscat – atunci, cu adevarat noi nu vedem un om, ci pe Dumnezeu. In Gradina Ghetsimani Il vedem atat ca Dumnezeu, cat si ca om. Ca Dumnezeu – fiindca in vreme ce trei dintre cei mai mari barbati din lume, primii trei Apostoli ai Sai, dorm de oboseala, El privegheaza neostenit, rugandu-Se in genunchi. Ca Dumnezeu – caci cine ar fi fost vreodata in stare sau ar fi cutezat sa se adreseze lui Dumnezeu folosind cuvantul “Parinte” in afara de Cel Unul Nascut Fiu al Sau, care, ca Fiu, cunostea unitatea care exista intre El ca Fiu siTatal Sau. Ca Dumnezeu – caci, care dintre muritori ar fi cutezat sa spuna ca, la cuvintul sau vor zbura la el pe pamant “douasprezece legiuni de ingeri” (Matei 26:53)? Ca om – pentru ca El, ca om, ingenuncheaza pe pamantul murdar; ca om, El transpira sub chinuire; ca om, El Se lupta cu Sine Insusi; ca om, El se micsoreaza din pricina suferintei si a mortii; ca om, Se roaga sa treaca de la El paharul amar al suferintei.

Cine poate sa povesteasca si sa pretuiasca cu dreptate suferintele lui Hristos din noaptea aceea cumplita, dinainte de rastignirea pe Cruce, suferinta sufletului si a trupului? Daca durerea trupeasca a fost mai mare pe Cruce, aici durerea din suflet I-a fost mai mare. Pentru ca se spune ca era in chinurile mortii. Aceasta este chinuirea launtrica, chinuirea sufletului; firea Lui omeneasca este aceea care cauta mangaiere de la Tatal; este vorbirea tainica a omului cu Dumnezeirea cea nevazuta, despre ceva de care depinde intreaga lume zidita, de la inceputuri pana la sfarsit. Pe de o parte se afla chinurile ingrozitoare ale Omului a carui sudoare curge precum picaturile de sange in racoarea noptii; si pe de alta parte se afla planul lui Dumnezeu pentru mantuirea omului. Acestea doua se aflau in razboi si trebuiau sa fie asezate in pace. Omul a spus: “Parinte, de voiesti, treaca de la Mine acest pahar.” Omul-Dumnezeu (Fiul cel ascultator) a adaugat: “dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca” (Luca 22:42). Si Dumnezeu a hotarat ca paharul trebuie sa fie baut. Si atunci cand Omul a primit hotararea lui Dumnezeu, sufletul Sau a aflat iarasi pace, o pace necunoscuta pe pamant, care nu poate fi tulburata prin vindere, scuipare, batjocorire, loviri sau cununa de spini, nici prin minciuni, defaimare, nerecunostinta ori strigate fara de judecata, ori chiar durerea rastignirii. Domnul nostru Iisus Hristos a castigat cea mai mare izbanda asupra lui Satan in Gradina Ghetsimani si a facut aceasta intru ascultarea Sa fata de Dumnezeu Tatal. Prin neascultarea de Dumnezeu, Adam a fost invins de catre Satan; prin ascultare fata de Dumnezeu, Hristos l-a invins pe Satan, dand mantuire lui Adam si urmasilor sai. In Gradina Edenului, Satan a invins omul; in Gradina Ghetsimani, Omul l-a invins pe Satan. Acesta este razboiul pe care il relateaza Evanghelia. Era trebuincios ca omul sa fie biruitor – omul, nu Dumnezeu, asa incat toti oamenii sa poata avea inaintea lor acest pilda a razboiului si a biruintei – o pilda omeneasca, care sa poata fi urmata. Asadar, Dumnezeu L-a lasat pe Omul Iisus sa lupte cu Satan si cu toate puterile aceluia. De aici chinurile ingrozitoare ale Omului; de aici strigatul: “treaca de la mine acest pahar!” De aici sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau de pe fata Lui. Dar, daca trupul este neputincios, duhul este intru tarie. Si duhul a fost biruitor, mai intai asupra trupului si apoi asupra lui Satan. Poate ca Satan nu a fost in stare sa priceapa ca el a fost cu totul biruit in Gradina Ghetsimani si a continuat sa se veseleasca de batjocorirea, rastignirea si moartea Domnului. Dar atunci cand Domnul, prin moarte si ingropare, a coborat ca un trasnet in imparatia lui Satan, atunci Satan si-a dat seama ca izbanda sa aparenta de pe Golgota a fost pur si simplu culminarea infrangerii sale din Gradina Ghetsimani.

In acelasi chip in care Domnul Iisus a flamanzit si a insetat ca om; in acelasi chip in care El era obosit ca om, ca El manca si dormea ca om, umbla si vorbea, plangea si se bucura, tot asa a si suferit ca om. Atunci nimeni dintre noi sa nu spuna: era usor pentru El sa sufere – El era Dumnezeu! – dar cum sa inving eu suferinta? Asemenea cuvinte sunt vorbe goale, care se impiedica din necunoastere si din moleseala duhului. Hristos nu a aflat suferinta usoara, caci El nu a suferit ca Dumnezeu, ci ca om. Si, mai mult decat atat, suferinta a fost cu mult mai grea pentru El, Cel Unul curat si Fara de Pacat, decat pentru noi, care ne facem vinovati si plini de pacat. Cind suferim, sa nu uitam niciodata ca noi suferim pentru pacatele noastre. Domnul nostru Iisus Hristos nu a suferit din pricina Lui, nici pentru El, ci din pricina oamenilor si pentru oameni, pentru multi oameni si pentru pacatele tuturor oamenilor. Si cand un singur pacat a adus moartea lui Adam; cand un singur pacat a asezat semnul vesnic al rusinii pe fruntea lui Cain; cand, pentru doua sau trei pacate, David a suferit atat de mult; cand pentru multe pacate, Ierusalimul a fost distrus si Israelul a fost luat in robie – va puteti inchipul suferinta pe care a indurat-o El, cand apasau asupra Lui munti uriasi de pacate, ale tuturor oamenilor din toate vremurile! Acestea erau pacate grele: pacate datorita carora s-a deschis pamantul si a inghitit oameni si animale; pacate datorita carora au pierit cetati si popoare intregi; pacate datorita carora a venit Potopul si foametea si seceta si ciuma si lacustele si omizile; pacate care au adus razboaie intre popoare, pierderi si distrugeri; pacate care au deschis portile sufletului omenesc spre napustirea duhurilor celor rele; pacate din pricina carora s-a intunecat soarele, s-a involburat marea si raurile au secat. Ce rost are sa le numaram pe toate? Se poate numara nisipul marii sau iarba plaiurilor? Toate aceste pacate, fiecare dintre ele fiind la fel de aducatoare de moarte, precum otrava celui mai veninos sarpe – pentru ca plata pacatului este moartea (Romani 6:23) – fiecare pacat a apasat asupra neprihanitului Om Iisus Hristos. El a luat pacatele noastre asupra Lui. Atunci, ni se mai pare noua de nepriceput faptul ca sudoarea Ii curge de pe frunte ca picaturi de sange? Este de nepriceput cererea Lui: “treaca de la Mine acest pahar”? Iata, “cu greu va muri cineva pentru un drept… dar… pentru noi, Hristos a murit cand noi eram inca pacatosi” (Romani 5:7-8). Inchipuieste-te pe tine sa fii dus la esafod pentru un om drept si gandeste-te ce greu ar fi. Si mai inchipuieste-ti ca te afli pe esafod pentru un ucigas – si acel ucigas este tocmai unul care a savarsit ucidere impotriva ta. Gandeste-te ca esti osandit la moarte pentru izbavirea lui! Numai la gandul acesta va curge sudoare pe tot trupul tau! Si numai atunci iti sta in putinta sa pricepi sudoarea de sange a lui Hristos. Si atunci vei striga cu glas mare, plin de infricosare, uimire si dus pana la marginea rabdarii sufletesti: Iata Omul care este Dumnezeu!

“Iata Omul!” a strigat Pilat multimii de iudei, aducandu-le pe Hristos purtand pe cap cununa de spini si hlamida rosie avea pe El. De ce a zis Pilat aceasta? A fost din uimire fata de cinstea, pacea si tacerea lui Hristos, sau cu scopul de a starni simpatia iudeilor? Poate ca a fost si una si alta. Sa strigam cu uimire: “Iata Omul!” Iata Omul viu, adevarat si biruitor, omul asa cum l-a alcatuit Dumnezeu, atunci cind l-a facut pe Adam. Iata Omul – bland, smerit si ascultator fata de Voia lui Dumnezeu, asa cum a fost Adam in Rai inainte de a pacatui si de a fi izgonit. Iata Omul lipsit de ura sau rau, cu linistea de nezdruncinat in mijlocul vijeliei de ura si de rautate, din partea oamenilor si a dracilor! Lupta Lui a fost purtata in Gradina Ghetsimani. In clipa cand El a strigat, pentru a treia si ultima oara, “Faca-se voia Ta”, pacea s-a salasluit in sufletul Sau. Aceasta pace L-a sporit pe El in cinste, ceea ce i-a suparat pe iudei si l-a facut pe Pilat sa se minuneze. El Si-a dat trupul in Voia Tatalui Sau, tot asa cum, putin mai tarziu, Si-a dat sufletul in mainile Tatalui Sau. El Si-a supus in intregime voia Sa omeneasca Voii Dumnezeiesti a Tatalui Sau ceresc. Nedorind rau nici unui om, Mielul cel cu intelepciunea intreaga, a cazut in genunchi sub greutatea Crucii pe drumul spre Golgota. Nu lemnul Crucii era atat de greu, ci pacatele lumii; pacatele care, impreuna cu trupul Sau, urmau sa fie rastignite pe lemnul Crucii.

Dar ce spunem noi atunci cand vorbim despre faptul ca Hristos nu voia raul nici unui om la aceasta vreme cumplita? Noi am spus lucrurile numai pe jumatate. El voia binele pentru toti oamenii si pentru toate lucrurile. Si chiar si acum nu am spus totul. El nu numai ca a dorit binele, dar a si lucrat pentru binele tuturor pana in clipa mortii Sale. Chiar si de pe Cruce, El a lucrat pentru binele tuturor, chiar si pentru binele celor care L-au rastignit pe Cruce. El a facut tot ceea ce putea sa faca pentru ei, in durerile rastignirii: El le-a iertat pacatele.

“Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!” (Luca 23:34). Aceasta nu este numai o dorinta buna, ci o lucrare buna – cea mai mare buna lucrare, pe care o pot cere pacatosii de la Dumnezeu. Pe Cruce, sub apasarea mortii, toti erau chinuiti de durere, Domnul era preocupat de mantuirea oamenilor. El le iarta oamenilor nestiinta lor. El Se roaga pentru ucigatorii care L-au rastignit pe Cruce si L-au strapuns cu sulita. La vremea rastignirii Sale, El a implinit marile porunci pe care le daduse oamenilor: poruncile despre neincetata rugaciune, despre milostenie, despre iertare, despre dragoste. Cine s-a rugat vreodata pentru ucigatori, cazand in mainile ucigatorilor – s-a rugat pentru mantuirea lor, s-a nelinistit pentru ei, le-a iertat faptele lor, cele pline cu rautate? Chiar si oamenii cei mai buni, cazand in mainile ucigatorilor, s-au rugat lui Dumnezeu numai pentru ocrotirea lor, s-au gandit la binele lor personal, isi faceau griji pentru ei si isi aduceau indreptatiri. Oamenii cei preadrepti, inainte de venirea lui Hristos, aveau neputinta de a inalta rugaciune pentru cei ce le-au gresit. Cu totii cereau lui Dumnezeu si omului, razbunare impotriva celor care le facusera rau. Dar iata, Domnul Isi iarta vrajmasii si Isi face griji pentru ei; El ii iarta si Se roaga pentru ei. Ce lucruri marunte le tinem in noi si le tot pomenim de rau! Pentru ce lucruri marunte ne pornim spre razbunare manioasa! Si noi facem aceasta, noi, care in fiecare zi ne atragem mania lui Dumnezeu, incalcand poruncile Sale sfinte cu ganduri necurate, doriri necurate si fapte nedrepte. Nimeni dintre noi nu se poate numi om, daca nu-si iubeste aproapele. Iubirea de aproapele, aceasta singura ne poate face oameni – oameni vii, adevarati. In desert ne uitam la Domnul nostru rastignit pe Cruce, in desert ascultam ultima Lui rugaciune pentru pacatosi, daca noi nu avem pic de dragoste pentru aproapele si facem parte din ceata aceea de ucigasi, care L-au osandit pe nedrept si L-au dus pe El la moarte. De aceea, sa nu ne imbogatim de uimire si minunare, vazand dragostea lui Iisus Hristos pentru oameni, ci sa ne rusinam de minunarea noastra – sa ne rusinam, caci aceasta rugaciune a Sa de pe Cruce, pentru noi este.

“Cu cat mai mare este dragostea, cu atat mai mare este suferinta”, spune Sfantul Teodor Studitul. Totusi, daca neputinciosi suntem ca sa masuram cat de mare este dragostea Domnului Iisus pentru noi, sa ne ostenim cu osardie mare sa masuram cat de mari sunt suferintele Lui pentru noi. Acestea au fost atat de mari si atat de cumplite, ca le-a simtit chiar si pamantul, si s-a cutremurat; soarele le-a simtit si s-a intunecat; pietrele s-au despicat; catapeteasma templului s-a sfasiat in doua de sus pana jos; mormintele s-au deschis; mortii au iesit din morminte; sutasul de sub Cruce L-a marturisit pe Fiul lui Dumnezeu; talharul de pe cruce s-a pocait. Fie atunci ca inimile noastre sa nu fie mai oarbe decat pamantul, mai invartosate decat pietrele, mai lipsit de simtire decat mormintele si mai moarte decat mortii. Ci sa ne pocaim ca talharul de pe cruce si sa-L slavim pe Fiul lui Dumnezeu, precum sutasul lui Pilat, de sub Cruce; si fiecare, dimpreuna cu sfintii nostri frati si surori, sa fim izbaviti de la moarte prin suferintele lui Hristos, curatiti prin Preacuratul Sau sange, sa fim imbratisati de mainile Sale sfinte, intinse, si sa ne invrednicim de Imparatia Lui fara de moarte. Pentru ca cei ce vor fi fara bagare de seama fata de acestea, vor ramane in aceasta viata in ceata ucigatorilor lui Antihrist si, in lumea ce va sa vina, se vor salaslui dimpreuna cu talharul nepocait, departe, departe de tot de fata lui Dumnezeu. Pentru ca, desi Dumnezeu S-a aflat odinioara dimpreuna cu ucigatorii pe pamint, El nu Se va mai afla niciodata impreuna cu ei in ceruri.

Atunci, sa ne plecam intru marire inaintea suferintelor Domnului, inaintea Celui rastignit pe Cruce pentru noi, pacatosii. Sa marturisim si sa slavim Numele Sau cel sfant. Slava si lauda Lui: Omului adevarat si Dumnezeului adevarat, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici