Sfânta Olimpiada – mângâierea pentru cei ce care poartă lăuntric Crucea vremilor de cumpănă

Cuvioasa diaconiță Olimpiada cea prăznuită astăzi este cinstită de Biserică, după cum spune Viața sa, “împreună cu mărturisitorii pentru credință“. Cuvioasa a făcut parte dintre cei ce au căzut victime ale prigoanei înverșunate stârnite de adversarii Sfântului Ioan Gură de Aur, după exilarea acestuia, asupra susținătorilor săi.

Vă împărtășim,  una din scrisorile Sfântului, prin care acesta venea în ajutorul prietenei și fiicei sale duhovnicești, Olimpiada, care, precum o alta Mironosiță de peste veacuri era și ea răvășită și împuținată la suflet de sălbăticia și de necontenirea persecuției dezlănțuite chiar dinăuntrul Bisericii, bulversată de biruința imposturii și a răutății diavolești asupra sfințeniei și dreptății, de răsturnarea totală a valorilor în chiar locul cel sfânt al Trupului lui Hristos, și, peste toate, deznădăjduită și neconsolată de singurătate și de pierderea părintelui și învățătorului ei drag.

Un sfant Patriarh izgonit, bolnav si hartuit incontinuu pe drumul exilului, incurajand o tanara fecioara dedicata cu totul slujirii lui Hristos, prigonita si ea, amandoi fiind indreptatiti sa spuna ca “nu aveau unde sa isi plece capul“. Dragostea jertfelnica a Sfantului Ioan Gura de Aur a facut insa din inimile celor doi locuri de refugiu si de intarire absolut necesare pentru supravietuirea duhovniceasca in acele vremuri de amarnica tulburare si confuzie, de suferinta fara iesire, de pierdere a reperelor si de izolare fortata a celor de un cuget si Duh.

Ne vom regasi, ne vom incuraja si ne vom mangaia foarte mult si noi, cei astazi atat de intristati si de dezorientati de deriva din Biserica noastra. Acum si corabia noastra este zguduita de o furtuna, deocamdata cu mult mai putin salbatica decat cea traita atunci de Sfantul Ioan, de Olimpiada si de contemporanii lor, dar… cu perspective poate cu mult mai innegurate decat cele de atunci, chiar daca mascate in acest moment, de o aparenta liniste si de o libertate deplina. Dar pentru ca si noi sa ne invrednicim de asemenea incurajari si mangaieri harice de care s-a invrednicit Sfanta diaconita Olimpiada, ar trebui insa sa treaca si prin inima noastra sabia durerii legata de starea actuala de criza a Bisericii si sa experiem efectiv impreuna-patimirea cu cei care sunt zdrobiti de puternicii lumii. Ar trebui sa pretuim si sa punem la inima fiecare cuvant sfant, sa nu lasam nici cel mai mic dar primit sa se iroseasca, sa pazim cu sfintenie si cu toata frica comorile de care suntem invredniciti astazi si sa le facem lucratoare si roditoare in viata noastra. Rugaciunile Sfintei Olimpiada sa ne aduca si noua un strop din puterea ei de a se darui si de a rabda pana la capat pentru Hristos-Domnul!

 I. a. Haide să uşurez durerea tristeţii tale şi să risipesc gândurile care au adunat norul acesta! Ce-ti stânge inima, ce te întristează şi ce te chinuie? Te întristezi că furtuna care loveşte Bisericile este sălbatică, că întunecă totul, că noaptea este fără lună, că a stăvilit totul, că se înalţă zi de zi, că dă naştere la cumplite naufragii şi că prăpădul lumii creşte? Ştiu şi eu, nimeni nu e de altă părere. Iar dacă vrei, îţi voi zugrăvi şi tabloul celor petrecute, ca să-ţi fac şi mai clară tragedia. Vedem o mare care şi-a deszăvorât adâncul; unii corăbieri plutesc morţi pe ape, iar alţii sunt gata să se înece; scândurile corăbiilor sunt desfăcute; pânzele rupte; catargele sfărâmate, vâslele lipsite de mâinile vâslaşilor; cârmacii, în loc să stea la cârmă, stau pe aşternuturi cu mâinile încrucişate pe genunchi; neputincioşi în faţa împrejurărilor, suspină, strigă, varsă lacrimi, se vaită; nu văd nici cerul, nici marea; peste tot întuneric adânc, de nepătruns, că nu pot vedea nici pe cei de lângă ei; mugetul valurilor e mare, iar fiarele mării se năpustesc din toate părţile asupra celor ce plutesc. Dar mai bine spus, până când am să urmăresc lucruri ce nu le pot atinge? Orice imagine aş căuta relelor de faţă, cuvântul pleacă biruit.

b. Dar cu toate că văd acestea nu-mi pierd bunele nădejdi, pentru că mă gândesc la Cel de cârmuieşte acest univers. Acesta n-are nevoie de arta cârmaciului ca să biruie furtuna; El cu un semn potoleşte tulburarea. Dar nu potoleşte răul de la început, nici îndată ce s-a ivit – aşa e obiceiul Lui – ci când a crescut, când a ajuns la sfârşit, când deznădejdea a cuprins pe cei mai mulţi; atunci face minunea, arătându-Şi şi propria-I putere şi deprinzând cu răbdare pe cei ce au îndurat răul.

c. Nu-ţi pierde, dar, Olimpiado, nădejdea! Numai un singur lucru este înfricoşător, Olimpiado, numai de o singură tulburare trebuie să ne temem: de păcat! Şi n-am să încetez să-ţi spun mereu acest cuvânt. Basme sunt toate celelalte, chiar de mi-ai vorbi de duşmănie, de ură, de viclenie, de calomnie, de ocară, de grăire de rău, de confiscare de averi, de surghiun, de ascuţitul săbiei, de un ocean de rele, de războiul întregii lumi! Oricum ar fi acestea, sunt vremelnice şi pieritoare; se petrec într-un trup muritor şi nu vatămă deloc sufletul care priveghează. De aceea şi fericitul Pavel, vrând să arate că sunt o nimica şi cele bune şi cele rele din viaţa aceasta, a arătat totul printr-un cuvânt, spunând: „Cele ce se văd sunt trecătoare” (IICorinteni 4, 18). Pentru ce te temi de cele trecătoare, când ele curg ca apa unui râu? Aşa sunt cele de aici, fie bune, fie rele! Iar un alt profet a asemuit toată fericirea omenească, nu cu iarba, ci cu altceva mai trecător, cu floarea ierbii. Şi n-a vorbit numai de o parte a fericirii, numai de bogăţie de pildă, sau numai de petreceri sau numai de putere, sau numai de onoruri, ci, printr-un singur cuvânt, prin slavă, cuprinzând tot ce pare strălucitor în viaţa omenească, a adăugat aceste cuvinte la imaginea ierbii: „Toată slava omului ca floarea ierbii” (Isaia 40, 6).

II. a. Spui că viaţa plină de necazuri şi nenorociri e cumplită şi împovărătoare? Dar iat-o asemuită şi pe aceasta cu o altă imagine! Aşa că, dispreţuieşte şi viaţa plină de necazuri şi nenorociri! Profetul a asemuit ocările, insultele, hulele şi batjocurile ce ni le aduc duşmanii, ca şi uneltirile lor, cu o haină învechită şi cu lâna mâncată de molii:„De mustrarea oamenilor nu vă temeţi şi de hula lor nu vă lăsaţi biruiţi, căci ca o haină se vor învechi şi ca lâna mâncată de molii” (Isaia 51, 7-8).

b. Deci, nimic din cele ce se întâmplă în viaţă să nu te tulbure! Încetează de a ruga pe cutare sau pe cutare; lasă umbrele să treacă – umbră doar e ajutorul omenesc – şi roagă necontenit pe Iisus, Căruia-i slujeşti, să facă un semn numai; şi toate se vor limpezi într-o clipită. Iar dacă L-ai rugat şi nu ţi s-a împlinit ruga, află că aşa a rânduit Dumnezeu; nu pune capăt de la început relelor – voi repeta cuvântul spus mai înainte – ci când răul a crescut, când s-a mărit, când duşmanilor noştri nu le-a mai rămas aproape rău de săvârşit, atunci dintr-o dată Dumnezeu preface totul în linişte şi dă dezlegări neaşteptate lucrurilor. Da, Dumnezeu poate să dea nu numai atâtea bunătăţi câte aşteptăm şi nădăjduim, ci chiar cu mult mai multe şi nesfârşit de mari. De aceea şi Pavel spunea: „Iar Celui ce poate să le facă pe toate mai cu prisos decât cele pe care le cerem sau le gândim” (Efeseni 3, 20).

c. N-ar fi putut oare de la început să împiedice căderea celor trei tineri în încercarea aceea grozavă? Dar n-a voit, ca să le adune tinerilor mare câştig. De asta a îngăduit să fie daţi în mâinile barbarilor, să se înalţe focul din cuptor la mare înălţime, să se aprindă mânia împăratului mai tare decât cuptorul, să li se lege picioarele şi mâinile cu multă străşnicie şi aşa să fie aruncaţi în foc. Şi când toţi cei ce priveau pierduseră nădejdea mântuirii lor, atunci, dintr-o dată, mai presus de orice nădejde, s-a arătat facerea de minuni a lui Dumnezeu, Marele Meşter, atunci a strălucit minunea Lui cu multă măreţie. Focul a fost stins, iar cei legaţi dezlegaţi. Cuptorul a ajuns biserică, izvor şi rouă şi mai de preţ decât curţile împărăteşti. Părul capetelor lor a fost mai tare decât focul, care înghite totul, care biruie şi fierul şi pietrele, care subjugă orice materie. S-a alcătuit acolo un cor armonios, corul acelor sfinţi, care chemau la această cântare minunată şi firea cea văzută şi firea nevăzută. Cântau, înălţând imnuri de mulţumire, pentru că au fost legaţi, pentru că au fost daţi focului, atât cât depindea de duşmani, pentru că au pierdut ţara, pentru că au ajuns robi, pentru că li s-a luat libertatea, pentru că au ajuns fără patrie, fără casă, nişte surghiuniţi, pentru că trăiau într-un pământ străin şi barbar. Aşa face un suflet recunoscător.

d. După ce răutatea duşmanilor a mers până la sfârşit – căci ce puteau încerca după ce-i omorau? Şi după ce atleţii au împlinit totul, după ce a fost împletită cununa, după ce au fost adunate răsplătirile lor şi nimic nu mai lipsea spre slava lor, atunci relele au luat sfârşit. Iar cel ce a aprins cuptorul, cel ce i-a supus pe tineri la o pedeapsă atât de mare, chiar el îi laudă minunat pe sfinţii aceia şi ajunge crainicul minunii lui Dumnezeu: a trimis în toată lumea scrisori pline de cuvinte de laudă, în care povesteşte cele întâmplate şi ajunge predicator vrednic de credinţă al minunilor lui Dumnezeu, făcătorul de minunl. Erau mai presus de bănuială cele scrise de el chiar în ochii duşmanilor, pentru că fusese duşmanul şi vrăjmaşul lor.

III. a. Ai văzut măiestria lui Dumnezeu? Ai văzut înţelepciunea Lui? Ai văzut minunea Lui? Ai văzut iubirea Lui de oameni şi purtarea Lui de grijă? Nu te tulbura, dar, nu te nelinişti, ci continuă să mulţumeşti mereu lui Dumnezeu pentru toate, să-L slăveşti, să-L rogi, să-I ceri. De se năpustesc asupra-ţi mii de tulburări şi mii de necazuri, de vin în faţa ta furtuni, nimic să nu te tulbure. Dumnezeu iese întru întâmpinarea noastră chiar când totul ne duce la pieire. Dumnezeu poate să scoale şi pe cei căzuţi, poate să întoarcă şi pe cei rătăciţi, poate să îndrepte pe cei ce se poticnesc, poate să scape de păcate pe cei se sunt plini de mii şi mii de păcate, poate să facă drepţi, poate să dea viaţă celor morti, poate să facă mai strălucitoare pe cele dărâmate, poate să înoiască pe cele învechite. Dacă aduce la existenţă pe cele ce nu sunt, dacă dăruieşte fiinţa celor ce nicicând n-au fiinţa, apoi cu mult mai mult va îndrepta pe cele ce sunt şi-au fost.

b. Vrei să spui că sunt mulţi cei ce pier, că mulţi sunt cei ce se poticnesc? Adeseori s-au întâmplat multe ca acestea, dar mai pe urmă toate au primit cuvenita îndreptare, afară de unii care au rămas nevindecaţi şi după schimbarea lucrurilor. Pentru ce te tulburi şi te nelinişteşti, că unul este scos afară, iar altul primit? Hristos a fost răstignit, Varava tâlharul a fost eliberat, iar poporul stricat striga că trebuie să fie mântuit mai degrabă ucigaşul decât Mântuitorul şi Binefăcătorul. Pe câţi crezi că nu i-a dus la o cădere asta atunci? Pe câti nu i-a pierdut?

c. Dar mai bine spus, să iau cuvântul meu de sus. N-a trebuit, oare, Acest răstignit să-Şi părăsească ţara îndată după naştere, n-a trebuit, oare, să fugă şi să Se mute chiar când era în scutece cu întreaga Lui casă într-un pământ străin, ducându-Se într-o ţară barbară atât de depărtată? Din pricina naşterii Lui au curs râuri de sânge, au fost ucideri nedrepte şi junghieri. Pruncii în fragedă vârstă au fost tăiaţi ca pe câmpul de luptă, ca la război; copii smulşi de la pieptul mamelor au fost daţi junghierii, pe când le era laptele încă în gâtlej sabia le-a retezat gâtul. Poate fi o grozăvie mai mare ca aceasta? Şi asta a facut-o cel ce căuta să-L omoare; dar îndelung răbdătorul Dumnezeu a îngăduit să se săvârşească o grozăvie ca aceasta, a îngăduit să curgă atâta sânge; a îngăduit-o, cu toate că putea să-i oprească pentru a-şi arăta printr-o înţelepciune negrăită mare Lui îndelungată răbdare.

d. După ce S-a întors din ţara cea barbară şi S-a făcut mare, război s-a dezlănţuit de pretutindeni împotriva lui. Şi mai întâi L-au gelozit şi L-au invidiat ucenicii lui Ioan – deşi Ioan slujea venirii lui Hristos – şi spuneau: „Cel ce era cu tine dincolo de Iordan, iată botează şi toţi merg la El” (Ioan 3, 26). Cuvintele acestea sunt cuvinte de oameni atinşi de invidie, cuvinte de oameni roşi de patimă. Unul din ucenicii lui Ioan, care spusese cuvintele acestea, avusese o neînţelegere cu un iudeu şi discutase despre curăţire, punând faţă în faţă un botez cu altul, botezul lui Ioan cu botezul săvârşit de ucenicii lui Hristos: „Şi a fost neînţelegere între ucenicii lui Ioan şi un iudeu despre curăţire” (Ioan 3, 25).

e. Dar când a început Hristos să facă minuni, câte calomnii? Unii îl numeau samarinean şi îndrăcit, spunând: „Samarinean eşti Tu şi ai demon” (Ioan 8, 48); alţii îl numeau înşelător spunând: „Acesta nu este de la Dumnezeu, ci amăgeşte mulţimea” (Ioan 7, 12); alţii îl numeau vrăjitor, spunând: „Cu domnul demonilor, cu Beelzebut, scoate pe demoni” (Matei 12, 24). Şi mereu spuneau asta. Îl numeau potrivnic lui Dumnezeu, mâncăcios, chefliu, beţiv, prieten cu desfrânatele şi cu stricaţii. „A venit – spune El – Fiul Omului mâncând şi bând, şi zic ei: «Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii»” (Luca 7, 34). Când a vorbit cu femeia cea păcătoasă, L-au numit profet mincinos: „Dacă ar fi prooroc – spuneau ei – ar şti cine este această femeie care îi vorbeşte” (Luca 7, 39). În fiecare zi îşi ascuţeau dinţii împotriva Lui nu numai iudeii, ci chiar şi cei care păreau să-I fie fraţi nu se purtau bine cu El; mai mult, chiar cei din casă cu El au dezlănţuit război împotriva lui. Iată că şi casnicii Lui erau stricaţi. Evanghelistul ne spune: „Nici fraţii Lui nu credeau în El” (Ioan 7, 5).

IV.a. Dar pentru că mi-ai vorbit de mulţimea celor ce s-au poticnit şi s-au rătăcit din pricina celor întâmplate, îţi spun: Gândeşte-te, câţi ucenici s-au poticnit în timpul răstignirii! Unul L-a vândut, alţii au fugit, altul s-a lepădat de El, toţi au plecat şi El singur a fost dus şi pus în lanţuri. Gândeşte-te, câţi din cei ce mai înainte îl văzuseră săvârşind minuni, înviind morţi, curăţind leproşi, izgonind demoni, înmulţind pâini şi făcând şi celelalte minuni, câti din aceştia nu s-au poticnit în vremea aceea, când L-au văzut singur, dus înlănţuit, înconjurat de nişte ostaşi de rând, urmat de preoţi iudei zgomotoşi şi gălăgioşi, când L-au văzut singur prins în mijlocul duşmanilor Lui, de faţă cu vânzătorul, bucuros deocamdată de ispravă? Dar când era biciuit? Şi era de faţă mulţime nenumărată. Că era sărbătoare mare, care-i adunase pe toţi; drama nelegiuirii se petrecea în capitală, în mijlocul zilei.

b. Gândeşte-te, câţi n-au căzut atunci; câţi nu s-au poticnit, când L-au văzut legat, biciuit, plin de sânge, cercetat de căpetenia scaunului de judecată şi nici un ucenic lângă El? Dar când au început să curgă peste el aceste felurite, necontenite şi repetate batjocuri? Dar când L-au încununat cu spini, când L-au îmbrăcat în hlamidă, când I-au pus în mână trestie, când îi cădeau la picioare I se închinau, când îşi băteau joc şi râdeau de El în fel şi chip? Gândeşte-te câţi s-au poticnit, câţi s-au tulburat, câţi şi-au pierdut liniştea când îl băteau peste obraz şi îi spuneau: „Profeţeşte-ne, Hristoase, cine-i cel ce Te-a lovit?” (Matei 26, 68). Şi L-au dus şi L-au readus de colo-colo, şi toată ziua cu asta şi-au pierdut-o; batjocorindu-L, ocărându-L, râzând de El în mijlocul mulţimii de iudei. Dar când L-a pălmuit sluga arhiereului? Dar când au împărţit ostaşii hainele Lui? Dar când L-au urcat pe cruce gol cu spatele plin de lovituri şi L-au răstignit? Nici atunci fiarele sălbatice nu s-au potolit; dimpotrivă, s-au sălbăticit mai mult, au mărit grozăvia faptei, şi-au înmulţit batjocura.

c. Unii spuneau: „Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti” (Matei 27, 40); alţii ziceau: „Pe alţii a mântuit, dar pe Sine nu Se poate mântui” (Matei 27, 42); iar alţii ziceau: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu pogoară-Te de pe cruce şi vom crede în Tine” (Matei 27, 40). Dar când L-au batjocorit, dându-i să bea dintr-un burete fiere şi oţet? Dar când îl ocărau tâlharii? De fapta aceea înfricoşătoare şi prea nelegiuită, de care am vorbit şi mai înainte, când au spus că tâlharul acela vestit, spărgătorul acela, omul care săvârşise nenumărate crime este mai vrednic de liberare decât Hristos, când la propunerea judecătorului au pe Varava nu numai cu gândul de a-L răstigni, ci şi cu gândul de a-I face numai rău? Socoteau că pot dovedi cu asta că Hristos este mai rău decât tâlharul, că este atât de nelegiuit încât nu-L poate scăpa nici mila, nici vrednicia sărbătorii. Acesta este scopul tuturor faptelor lor; să-I strice bunul Lui nume. De asta au răstignit doi tâlhari împreună cu El.

d. Adevărul, însă, n-a fost umbrit; dimpotrivă, a strălucit şi mai mult! L-au învinuit că vrea să ajungă stăpânitor, spunând: „Oricine se face pe sine împărat, nu este prieten cezarului” (Ioan l9, 12). L-au învinuit că vrea să pună mâna pe stăpânire pe Acela Care nu avea unde să-şi plece capul. L-au învinuit şi de hulă. Marele preot şi-a sfâşiat veşmintele, zicând: „A hulit! Ce nevoie mai avem de martori” (Matei 26, 65). Dar moartea Lui, cum a fost? N-a fost silnică? N-a fost osândită? N-a fost însoţită de blestem? N-a fost plină de ruşine? N-a fost o moarte care se dădea celor mai mari nelegiuiţi, care nu erau vrednici să răsufle pe pământ?

e. Mormântul, apoi, nu I s-a dat în dar? A venit unul şi I-a cerut trupul. Astfel, nici cel care L-a îngropat nu era dintre ai Lui, dintre cei cărora le făcuse bine, dintre ucenici, dintre cei care dobândiseră de la El atâta îndrăznire şi mântuire; toţi aceştia fugiseră, toţi se făcuseră nevăzuţi. Dar faima aceea rea pe care o ticluiseră despre înviere, spunând că „Au venit ucenicii Lui şi L-au furat”, pe câţi nu i-a făcut să cadă, pe câţi nu i-a împiedicat? Cuvântul a avut atunci putere, deşi era plăsmuit, deşi era cumpărat cu bani; a avut putere în ochii unora, cu toate că a fost pecetluit mormântul, cu toată marea strălucire a adevărului învierii. Nici învăţătura despre înviere n-o cunoştea mulţimea! Şi nu e de mirare, când nici ucenicii Lui n-o cunoşteau. „Că nu ştiau atunci, spune Scriptura, că El trebuie să învie din morţi” (Ioan 20, 9). Gândeşte-te, dar, câţi nu s-au poticnit în zilele acelea? Cu toate acestea, îndelung răbdătorul Dumnezeu a îngăduit, rânduind totul cu înţelepciunea lui cea nespusă.

V.a. Apoi, după acele zile, ucenicii iarăşi au stat ascunşi, tăinuiţi, fugari şi plini de frică; tremurau şi-şi schimbau mereu locul; aşa se ascundeau. După cincizeci de zile au început să se arate şi să facă minuni; dar nici aşa n-au avut tihnă. Cu toate acestea nenumăraţi oameni dintre cei slabi s-au poticnit când au văzut că apostolii sunt biciuiţi, Biserica răvăşită, ei prigoniţi, iar duşmanii, puternici pretutindeni şi gălăgioşi. Când au dobândit multă îndrăznire de pe urma minunilor, atunci iarăşi moartea lui Ştefan a adus prigoană cumplită; a împărtăşit pe toţi şi a tulburat Biserica. Şi iarăşi ucenicii au fost cuprinşi de frică, iarăşi au fugit, iarăşi erau neliniştiţi.

b. Şi aşa creştea necontenit Biserica, pentru că înflorea prin minuni, pentru că a fost strălucitoare dintru începuturile ei. Unul din apostoli a fost lăsat în jos printr-o fereastră şi aşa a scăpat din mâinile căpeteniei; pe alţi apostoli i-a scos din temniţă îngerul şi aşa au scăpat de lanţuri, pe alţi apostoli, prigoniţi de cei puternici, i-au adăpostit şi le-au dat tot felul de îngrijiri oameni sărmani, meseriaşi, vânzătoare de porfiră, făcători de corturi, tăbăcari, oameni care locuiau la marginile oraşelor şi pe ţărmul mării. Adeseori nici în mijlocul oraşelor nu îndrăzneau să se arate; iar dacă îndrăzneau ei, nu îndrăzneau gazdele lor.

c. Aşa s-a urzit Biserica: prin încercări şi vremi de nelinişte; cei care se poticniseră mai înainte s-au îndreptat mai târziu; cei care s-au rătăcit s-au întors pe drumul cel bun, iar cele ce fuseseră dărâmate s-au zidit mai măreţ. De aceea când Pavel a cerut lui Dumnezeu să predice cuvântul în tihnă, Atotînţeleptul şi Atotpriceputul Dumnezeu nu i-a făcut pe placul ucenicului, cu toate desele lui rugăciuni, nu a îngăduit, ci a zis: „Destul îţi este harul Meu; căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12,9).

d. Dacă vrei, deci, să socoteşti faptele bune cu cele rele care se petrec în timpul de faţă, vei vedea, dacă nu semne şi minuni, multe fapte asemănătoare minunilor, semne nespuse ale marii purtări de grijă a lui Dumnezeu şi a ajutorului lui. Dar ca să nu auzi totul cu lesniciune de la mine, îţi las partea aceasta, ca să aduni cu grijă singură şi să pui faţă în faţă faptele cele minunate ale lui Dumnezeu din vremea de acum cu faptele cele pricinuitoare de tristeţe; şi îndeletnicindu-te cu această frumoasă muncă să alungi din suflet întristarea. Multă mângâiere vei scoate de aici.

e. Spune, rogu-te, binecuvântatei tale case din parte-mi multe urări de bine. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi bucurie, Stăpâna mea preavenerabilă şi preaiubitoare de Dumnezeu.

De vrei să-mi scrii pe larg, arată-mi şi în aceasta – fără să mă înşeli – că ai alungat din suflet orice tristeţe şi că eşti liniştită. Acest leac doresc să-l aibă scrisorile mele: să-ţi sădească în suflet multă bucurie. Şi vei primi mereu scrisori. Dar să nu-mi scrii iarăşi: „Multă mângâiere am din scrisorile tale”. Asta o ştiu şi eu. Ci să-mi scrii că ai atât de multă mângâiere câtă o vreau şi eu, că nu-ţi mai este sufletul neliniştit, că nu mai plângi, ci eşti veselă şi liniştită”.

 Sfantul Ioan Gura de Aur, “Scrisori din exil – despre deprimare, suferinta si providenta“, Editura Deisis