Sfântul Nicolae Velimirovici – Despre rasa clericilor

Sfinția Voastră, cinstite Părinte, considerați un amănunt îmbrăcămintea, barba și părul lung al preoților, și vă mirați că stăpânirea bisericească înaltă se îngrijește de aceasta. Cu toate acestea continuați să vorbiți despre însemnătatea reformării înfățișării și purtării exterioare a preoților. Cum se potrivesc acestea? Și amănunt și reformare importantă?

Orice prieten al Bisericii se cuvine să se întrebe de ce ostașii împăratului pământesc nu se ridică împotriva propriei lor uniforme. Nici funcționarii vamali, nici cei ai Administrației financiare, nici pădurarii, nici funcționarii căilor ferate. Ci poartă ceea ce li s-au rânduit să poarte ca uniformă, fără să murmure, și se poartă așa cum li s-a poruncit. Cum oare ostașii Împăratului ceresc sunt singurii care se ridică împotriva uniformei lor și a canoanelor despre purtarea lor? Dacă poporul vrea ca să-l vadă pe preotul lor cu rasă, cu barbă și cu părul lung, atunci orice alte discuții încetează. Dacă poporul se îngrețoșează să-l vadă pe preot îmbrăcat în haină de negustor, fără barbă și fără păr, atunci această reformare trebuie neapărat îndepărtată ca o vătămare a conștiinței credincioșilor poporului evlavios. Așadar, măsura acestui lucru este simțirea și judecata poporului, și sub nici o formă preferința individuală a unor preoți. Dacă barba și părul lung nu este o greutate pentru poeți, artiști, chiar și pentru conducătorii socialiști, cum poate fi o greutate pentru preoții lui Hristos, pentru duhovnici și pentru păstorii poporului?

Fericitul Ieronim scrie ironic despre preoții împodobiți ai vremii sale: „Mi-e rușine s-o spun, însă există oameni care primesc vrednicia preoțească sau diaconească cu scopul de a face companie mai liber cu femeile. Se îngrijesc exagerat de îmbrăcămintea lor, își îngrijesc părul, poartă inele prețioase, se păzesc de praf, abia ating pământul cu picioarele lor. Iar acestea te silesc să te gândești că este vorba de miri, iar nu de preoți”.

La cei vechi barba era specifică filozofilor. Odată, în Roma, din pricina multor filozofi șarlatani, Cezarul a poruncit ca toți filozofii să-și radă bărbile. La aceasta, Epictet, cel mai mare filozof al acelei epoci, a răspuns: „Cezarul îmi va putea lua capul, însă barba nu”. Atât de mult prețuia acesta înfățișarea exterioară a chemării lui.

Dar toate acestea sunt amănunte, veți spune. Sunt amănunte, fără îndoială. Înaintea sufletului și a caracterului unui creștin haina, barba și părul lung constituie ceva cu desăvârșire lipsit de importanță. Însă viața este compusă din lucruri importante și lipsite de importanță. Și credința noastră este un lucru atât de nobil și de fin, încât și lucrurile cele mai mărunte o pot folosi sau o pot vătăma. Atunci când turma cea cuvântătoare vrea ca păstorii ei să fie diferiți de ea și în înfățișarea exterioară și să aibă semne determinate de recunoaștere, atunci pentru ce există împotrivirea? Misionarii catolici din Orientul Îndepărtat, ținând cont de psihologia mediului în care propovăduiesc, nu se rușinează să-și împletească părul și să poarte caftane lungi și turbane. Atunci de ce iubitorii de Hristos preoți să se împotrivească poporului și cu lucrurile cele mărunte să pună la îndoială lucrurile cele mari ale vieții și ale sporirii credincioșilor?

Pace vouă de la Domnul!

Sursa: „Nu ajunge numai credința” – Editura En Plo

marturieathonita.ro