Sfântul Sofian de la Antim – Postul nu este lăsat să omoare omul

Unii nu postesc deloc, alții postesc o săptămână sau câteva zile, iar alții, o săptămână la început și o săptămână la sfârșit. Fiecare își va lua plata după ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai și încurcă în înțelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea – și e foarte bine. Pentru că postul și ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlăuntru să se repare – această “uzină” care suntem noi înșine și care merge așa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie. Și când postim, se bucură tot lăuntrul nostru, ne spune “mersi”, pentru că se reface aievea. Așadar, cine ține post cu regularitate își face el însuși foarte mult bine.

Este la câte unii această panică: “Dacă nu mănânc, mor, amețesc!” Nu-i adevărat. Postul armonizează și înviorează tot lăuntrul nostru. Postul creștin, supravegheat și ținut cu înțelepciune, este recomandat de sfinții Părinți, iar unii din ei aveau studii de medicină înaltă și ei urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Așa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate și pricepere.

Postul trebuie să fie luminat, consimțit de bunăvoie, nu cu ciudă, ci să fie ca o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ținut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferință, iar mintea culege numai mărăgâna și numai răutăți. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevărat, atunci când posteste această aparatură fizică, iar sufletul se revoltă. Nu așa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios; să postească și trupul, dar să postească și sufletul, și atunci e postul cu adevărat binefăcător. Să se bucure și cele dinlăuntru și să nu se revolte gura și limba că le-am pus la post.

Sfântul Timotei, ucenicul sfântului apostol Pavel, nu știa cum să se chinuie mai mult, ca să-și stăpânească patimile. Mânca numai pâine, apă și fructe – nu numai în post, ci tot timpul – și slăbise foarte rău. Sfântul Pavel, care știa suferința lui, îi scrie să bea și puțin vin, nu numai apă, din pricina deselor sale slăbiri. Desigur, sfântul Pavel îi scria puține cuvinte, însă Timotei înțelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte puține. Sunt în biblioteci cărți mari, volume groase, cu foarte multe pagini și pe măsura ce le parcurgi, te atrag întorsăturile de fraze, cuvintele frumoase, dar când strângi în mână, vezi cum curge tot, nu rămâi cu nimic – adică ai foarte puțin folos din această literatură profană. Sfânta Scriptură însă este înțelepciunea cea mai înaltă și deseori, un singur loc, un singur cuvânt din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinți care au urmat un singur cuvânt din Biblie: “Vinde tot ce ai și urmează-Mi Mie” – sfântul Antonie cel Mare, de pildă, sau sfânta Parascheva. Le-a rămas în minte și în inimă un text sau o frântură de text din Sfânta Scriptură și acest text a “ars” în inima lor, ca un jarătec, toată viața – și pe acesta l-au urmat și s-au mântuit.

În epistola sa către Timotei, sfântul Pavel scrie cuvinte de o gingășie rară. Ce poate fi mai drăgăstos decât faptul că sfântul Pavel, care era așa de prins cu atâtea treburi, se îngrijeşte de sănătatea ucenicului său? Și îi scrie cu multă delicatețe și curăție lăuntrică. Timotei era bolnăvicios din firea sa și și-a stricat stomacul și sfântul Pavel îi scrie: “Nu bea numai apă” – asta înseamnă că până atunci băuse cu adevărat numai apă. Altădată spune: “Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul și credinciosul meu fiu” – aceste cuvinte arată vredniciile lui Timotei. Și Timotei n-ar fi fost așa vrednic, dacă ar fi fost robiat de trup; dar el, tânăr cum era, în chilie, și-a întipărit în sine toate faptele bune pe care le făcea sfântul Pavel. Deși era foarte tânăr, purta același jug cu sfântul Pavel. “Nimeni să nu-l disprețuiască pe Timotei, căci el urmează Legea Domnului, ca și mine; și ca un tată cu fiul său, așa împreună cu mine a slujit el” – spune sfântul Pavel. Timotei însă continua să postească înainte, cu toată asprimea. Și nu făcea ca aceia care, după ce postesc, încep să zică: “Ce să mai postesc de-acum? Mi-am omorât trupul și l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce să mai postesc?” Timotei nu zicea așa, ci cu cât erau mai mari meritele sale, cu atât mai mult se nevoia; și aceasta, desigur, a învățat-o tot de la sfântul Pavel.

Vă atrag atenția asupra unui cuvânt. Sfântul Pavel nu-i scrie: “bea vin”, ci “puțin vin”, adică numai cât e de trebuință pentru a alunga boala trupului, și nu pentru a îngădui boala sufletului, nici pentru a întăria patimile. Căci vinul, frați creștini, sfârșește energia organismului. Vinul e lăsat de Dumnezeu să-l întrebuințăm cu măsură, nu oricum. Betivul e un mort viu, are cerul cu desăvârșire închis. Betivii nu pot moșteni împărăția cerurilor, sfântul Pavel ne spune asta.

Frați creștini, din cele spuse în seara aceasta, aș vrea să rămâneți măcar cu două gânduri și anume: un post cumpătat; și după un post aspru, să mâncați puțin. Unii postesc toată ziua, ajunează, și seara mănâncă cât ar fi mâncat toată ziua și apoi toată noaptea le e rău. Este și un cuvânt în popor: “Crăciunul satului, Paștele fudulului” – adică acum se taie bieții porci și mâncăm și ne îmbuibăm cu toate după post, mâncăm pentru tot postul cu un fel de răzbunare și ne vătămăm trupul (…). E nevoie de post cu adevărat, frați creștini.

Dar un post aspru se împletește cu rugăciunea și cu meditația, și mai ales să-ți postească și gura în timpul postului. Sunt oameni care fac din această râvnă a postului un ideal. Și ferice, cu adevărat, de cei ce merg pe această cale frumoasă și cu adevărat vrednică, calea postului! Numai să fie dusă cu statornicie și răbdare, pentru că este o cale spinoasă, frați creștini, și totdeauna veți avea de suferit pe această cale. Și sfinții au suferit foarte mult, toți, fără nicio excepție. Iar dacă cineva ajunge la vârful faptelor bune și apoi se ademenește și cade, căderea lui e mare, pentru că îi tulbură pe toți. Sfântul Timotei știa că are nevoie de un frâu pentru tinerețea lui – căci tinerețea aceasta de multe ori se preface într-un fel de flacără și cuprinde totul în jur. De aceea, sfântul Timotei se îngrădea din toate părțile, ca să stingă această flacără a păcatului. Și el nu părăsea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau în altă parte, oriunde era învățătorul său, sfântul apostol Pavel. Toți marii sfinți au fost bolnavi, frați creștini. Începând de la sfântul Pavel, care avea mereu nevoie de sfântul Luca, sau sfântul Ioan Gură de Aur care voma mereu și nu putea mânca niciodată cu altcineva la masă, din pricina acestei slăbiciuni… sfântul Nicolae care avea picioarele rănite și umflate, de la minele de plumb din Asia Mică, unde a fost deportat…

Toți sfinții, fără excepție, au primit suferința în trupul lor, ca pe un ghimpe care îi ajută să fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferințe. Iisus însuși a suit acest drum al suferinței, a călătorit pe drumul Crucii și picioarele Lui au netezit asprimea căii, au făcut-o mai lesnicioasă celor ce vor merge după El.

Țineți seama de toate acestea, frați creștini. Luați-vă în serios propria viață, pentru că o dată îi este dat omului să trăiască și după moarte vine judecata – spune sfântul Pavel. Dacă noi vorbim numai despre aceste lucruri și le lăudăm cu gura, dar nu le facem, e ca și cum am vedea în vitrina unui magazin o mâncare foarte bună, dar nu o putem lua, pentru că este un geam între noi. Așa este și cu această ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Să facem, frați creștini. Dumnezeu să ne ajute să facem, și negreșit, ne vom bucura de roadele și sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e înainte de toate, înfrânare, frați creștini. Pentru că dacă nu mănânci de dulce, dar mănânci de post mai mult decât trebuie și mănânci și o mâncare foarte bine gătită, acela nu mai este post.

Noi astăzi nici nu mai băgăm în seamă poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispreț grozav față de poruncile Lui, fără îndoială că vom fi aspru judecați. Noi, cei de azi, ne-am obraznicit, suntem “evoluați”…

În post contează foarte mult să vă iertați unul pe altul. Postul n-are nicio valoare când ai necaz pe cineva și nu te poți împăca cu el. Poți să mori de foame, nu are niciun rost postul tău, până când nu te împaci cu celălalt. Dar nu așa, o împăcare de politețe, ci iertare din inimă. Nu așa, ca “da, eu n-am nimic cu nimeni”. Asta nu e iertare. Să vă iertați unul pe altul din toată inima, numai atunci postul va fi cu adevărat de folos. Unii nu-și vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor… Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit și dincolo îi așteaptă acest foc cumplit al conștiinței vinovate.

Nu vă temeți de post. Postul nu e lăsat să omoare omul, ci să potolească patimile din noi. Dacă ești bolnav și postești, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Și, dimpotrivă, dacă mănânci prea bine, poți fi oricât de sănătos, îndată te distrugi. Și apoi să nu uitați că postul nu înseamnă numai post de mâncare, ci să te abții de la tot ceea ce simți că nu-ți este de folos: de la o plăcere vinovată, de la un roman nepotrivit.

În comunitățile în care trăim, când pleacă unul afară, toți ceilalți tabără pe el și îi spun toate greșelile și uită că, oricât de rău ar fi cineva, are și niște lucruri bune. Dar se uită acest amănunt și se spun numai cele rele. Și greșim osândind pe altul, și spurcăm postul nostru cu acest păcat, și ne adunăm păcate grele în fața lui Dumnezeu. Pentru că atunci când judeci pe altul, intri cu obraznicie în drepturile lui Dumnezeu, El e judecătorul. “Cine ești tu, să judeci slugă străină?” Ce folos că nu mănânci carne, dar mănânci cinstea fratelui tău? Sau dai averea la săraci, dar tu ești plin de ură?

Să avem grijă, așa cum v-am spus, să postim și cu limba, frați creștini. Noi avem gura, cu care facem foarte multe greșeli de neiertat. Sfântul Iacov spune așa: “Cine-și păzește limba și nu spune lucruri greșite, acela e bărbat desăvârșit”. Mare e războiul purtat de limbă – limba aceasta cu care vorbesc și eu acum. Și apoi nu uitați că vom da seama de orice cuvânt de prisos – așa ne avertizează Mântuitorul. E cumplit: vom fi puși în față cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfinții Părinți că limba are două garduri în față, ca s-o poți stăpâni: dinții și buzele. Când spune prostii, mușc-o în așa fel încât să curgă sânge. Pedepsete-ți limba, ca să scapi tu de pedeapsa cea veșnică. Ar trebui să ne controlăm fiecare cuvânt pe care-l spunem, pentru că fiecare are rostul lui în viața noastră sau în viața altora. Nu-ți învinui numai limba, ca și cum ea ar merge fără cap și fără minte… S-o strunim noi, să-i poruncim noi ce să spună, nu să ne scuzăm că “am scăpat din vedere ceea ce am spus”, nu dați vina numai pe limbă. Încă o dată, nu uitați că postul este și al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitați îndemnul: “Cuvântul vostru să fie dres, cu sare…”. Așa că aveți grijă la capitolul “bârfă”. La noi, așa se procedează. Când lipsește cineva din birou, chiar pentru o clipă, în urmă e anulat cu totul de ceilalți, nu mai e bun decât de scuipat când se întoarce… Să nu fie, frați creștini.

Marile călătorii sunt întotdeauna cele interioare. Pentru că în călătoriile exterioare, în timpul nostru, sunt foarte multe înlesniri – de pildă putem merge foarte comod și putem parcurge drumuri mari într-un interval de timp foarte scurt. Sunt însă călătorii interioare în care avem de luptat cu noi înșine, așa cum, de pildă, în Athos, ca să mergi de la o mănăstire la alta, te strecoară pe niște cărărui și cărăruile astea au de o parte și de alta niște arbuști mici, cu foarte mulți spini – și dacă mai și plouă, pe de o parte te udă ploaia sau roua, iar pe de altă parte te zgârie spinii care te întâmpină pe toate cărărui­le acestea înguste. La Athos nu prea călătorim, însă călătorim cu toții pe o cale foarte îngustă, plină de spini, cu piedici de tot felul. Să ne gândim câte piedici avem când vrem să facem o faptă bună, câte tărăgănări nu facem noi cu noi înșine, când vrem să facem o milostenie: cât îi dăm? Mai puțin, că avem și noi nevoie… Sau cât trebuie să ne luptăm ca să ne stăpânim de la niște patimi! Cât de greu ne vine să ne hotărâm la această călătorie, fără să stăm pe loc, ci să mergem numai înainte! De aceea spun că marile călătorii sunt cele interioare – mai ales aceste târguieli cu noi înșine, pentru fapta cea bună.

Această rânduială a postului este tot o călătorie pentru fiecare din noi, un timp de luptă cu noi înșine. Pentru că cea mai cumplită luptă este cu noi înșine, nu cu alții, frați creștini. Noi pe altul îl biruim repede sau îl înlăturăm, mai ales dacă suntem mai voinici – îl desființăm repede pe dușmanul nostru, însă cu noi înșine suntem tare delicați, ne este tare milă de noi și găsim toate argumentele ca să ne cruțăm pe noi înșine. Postul este lăsat ca o arenă în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – și e foarte greu să te biruiești pe tine însuți.

Și într-o asemenea călătorie lăuntrică, ne este absolut de trebuință o faptă bună care, dacă o împlinim, este egală cu eliberarea noastră lăuntrică: adică să ne iertăm unii pe alții. Pentru că în această călătorie spre înviere, avem noi înșine nevoie de multă iertare de la Dumnezeu. Și dacă nu iertăm, nici nouă nu ni se iartă și vai de sufletul nostru! Ne merg toate împotrivă, chiar dacă ni se pare că mergem pe drumul cel bun; vai de sufletul nostru, dacă nu ne iartă și pe noi Dumnezeu! Când știi că șeful tău e supărat pe tine și urmează să te sancționeze, te temi și cauți să faci tot ce poți, ca să te ierte și să te pui bine cu el. Dar marele Stăpân al universului, când îl știm supărat pe noi, la cine putem mijloci să ne ierte? Iar condiția iertării Lui, e să iertăm și noi. Este condiția pe care acest mare Stăpân o pune pentru fiecare dintre noi: “iertati și vi se iartă”; “nu iertați, nu vi se iartă”. Aceasta este problema iertării – foarte grea de multe ori, dar și foarte luminoasă, pentru că ea ne ajută la sporul cel duhovnicesc și “ne pune bine” cu acest mare și bun Stăpân al universului întreg. Ierti – ți se iartă.

Orice trudă pentru luminare și mântuire presupune această condiție a păcii interioare. Căci asta înseamnă iertarea: pacea ta. Și nici nu se poate face rugăciune cu ciudă. Când te chinuie gândul că celălalt ți-a făcut rău, n-ai liniște în suflet și nu te poți ruga. Praful acesta care ustură și doare, ștergeți-l de pe suflet și aruncați-l la câini… iertați, fraților, ca să puteți veni aici la rugăciune cu inima deschisă și să vă întoarceți acasă cu pace în suflet. Și nu așteptați să vă ceară celalalt iertare. Nu, începeti prin a cere dumneavoastră iertare, pentru că este imposibil ca, oricât ar fi și celălalt de vinovat, să nu aveți și dumneavoastră o vină cât de mică… e imposibil…

Sfântul Sofian Boghiu de la Antim