Sfaturile unui pianist

Muzica nu se învaţă la Conservator. Acolo poţi învăţa cum să cânţi, poţi învăţa despre muzică, în general. Muzica o înveţi atunci când te descoperi pe tine însuţi. Studiul la pian seamănă foarte mult cu rugăciunea pe care o înălţăm către Dumnezeu, este asemenea lungului drum al formării duhovniceşti şi al urcuşului continuu al omului. Acest drum este foarte anevoios, dar aşa trebuie să fie. Să nu-ţi fie frică de asta.

Învaţă să nu te bucuri atunci când degetele tale alunecă repede pe clape, nu este lucrul cel mai important. Este bine ca mintea ta să înveţe să gândească mai repede, şi, mai apoi, degetele se vor supune şi ele minţii. Degetele tale nu cântă singure, mintea este cea care le îndrumă. Dar nici mintea nu poate să facă foarte mult de una singură, dacă nu „ascultă” ceea ce îi spune inima. Mâinile tale trebuie să fie curate atunci când ating clapele. Însă şi mai important este ca inima ta să nu fie întinată.

Mereu trebuie să simţi că eşti chemat să înţelegi o lucrare pe care nu ai scris-o tu. Prima ta grijă aceasta trebuie să fie: că ai în mâinile tale ceva ce nu îţi aparţine, munca altui autor. Să ai respect pentru ea.

Cu cât eşti mai dăruit de Dumnezeu cu talent, cu atât mai mult este necesar să-ţi păstrezi buna cuviinţă şi modestia. Talentul este un dar şi nu îţi aparţine ţie! Străduieşte-te să îl foloseşti aşa cum trebuie, cu înţelepciune, cu teamă în unele momente, cu mare bucurie în alte clipe, dar mereu să fie precum ceva pe care-l păzeşti în casa sufletului tău. Dacă Dumnezeu voieşte, poţi pierde talentul, darul ce ţi-a fost dat. Aşadar, primeşte-l cu pace şi dragoste şi clipele pe care le vei petrece alături de El vor fi unice.

Întrebându-te pe tine însuţi de ce ai ales să cânţi la pian, de ce ai ales să te ocupi cu muzica, un zâmbet trebuie să se vadă pe faţa ta şi un gând de iubire trebuie să se nască în inima ta, încă înainte de a răspunde. Dacă nu se întâmplă acest lucru, trebuie să te îngrijorezi…

Este mare diferenţa între a cânta la pian şi a fi cu adevărat pianist, interpret. Cel care numai cântă la pian este asemenea unui om care pretinde că le ştie pe toate şi vorbeşte despre toate cu foarte mare uşurinţă: despre dragoste, despre adevăr, despre oameni… Adevăratul pianist, însă, se aseamănă cu monahul. De ce? Fiindcă are mereu capul plecat. Nu vorbeşte… Fiindcă ştie unde se află şi ce face…

Învaţă să dai importanţa cuvenită tăcerii. Nu vorbi atunci când cânţi şi nici nu te mândri. Învaţă să asculţi pauzele şi momentele de linişte ca pe o muzică. Dacă îţi vei demonstra măiestria în două minute, cum te vor asculta ceilalţi timp de o oră? Să fii reţinut, dar, în acelaşi timp, mărinimos în modul în care redai piesele muzicale.

Nu uita că tu dai hrană duhovnicească publicului care te ascultă. Aşadar, ai grijă! Eşti răspunzător pentru sănătatea lui spirituală. Apără-l! Nu încerca să te faci plăcut, ci dă-i publicului ceea ce inima ta cunoaşte ca fiind adevărul. Oferă-i această ofrandă cu multă dragoste şi să nu te intereseze dacă acest dar va fi primit sau nu. Să-ţi fie de ajuns bucuria de a fi dăruit şi de a te fi dăruit.

Fii ascultător profesorilor tăi, din dragoste, nu din necesitate. Lasă-i pe ei să te ajute să asculţi muzica cu propriile tale simţuri.

Tehnica interpretării este precum o cutie cu unelte. Ia de acolo doar ceea ce ai nevoie de fiecare dată. Nu alege ore potrivite pentru a studia. Bucură-te atunci când te doare trupul din pricina oboselii şi îngrijorează-te atunci când obţii prea uşor ceea ce doreşti.

Şi nu uita cel mai important lucru! Nu poţi iubi muzica şi să nu-L iubeşti şi pe Dumnezeu, în acelaşi timp. Şi nu se poate să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să nu iubeşti muzica. Merg împreună, mereu, de la început. Dacă vei înţelege aceasta, atunci fiecare notă pe care o vei cânta va avea înăuntru-i o lume plină de dragoste, de El dăruită.

Nădăjduiesc că te-am ajutat cumva… Aceasta este viziunea mea despre muzică şi despre pian, acestea sunt treptele (muzicale) pe care încerc să le învăţ şi nu voi înceta niciodată să fac asta…

Vassílis Tsabrópoulos, pianist

Sursa: vtsabropoulos.blogspot.gr