Sfinţii Cuvioşi Gherman, Savatie şi Zosima – întemeietorii mănăstirii Soloveţki

Sfântul Gherman. Originea. Simplitatea şi evlavia. Vizitarea insulei Soloveţ. Viaţa de lângă paraclisul de pe râul Vaga. Întâlnirea cu Preacuviosul Savatie. Petrecerea pe insula Soloveţ împreună cu preacuvioşii Savatie şi Zosima. Ostenelile pentru mănăstire. Sfârşitul. Strămutarea sfintelor moaşte în mănăstire. Arătarea preacuviosului.

Preacuviosul Gherman a fost de loc din oraşul Totima. Părinţii lui erau oameni simpli şi evlavioşi, din care pricină Gherman în copilărie n-a învăţat nici măcar să citească, rămânând tot restul vieţii neştiutor de carte. Dar mintea şi inima lui, chiar şi fără şcoală şi cărţi au fost învăţate după asprele rânduieli ale moralei şi evlaviei creştine. Încă din tinereţe, se străduia să-I placă lui Dumnezeu şi se îngrijea de mântuire; iar când a ajuns în floarea vârstei, s-a dedicat pe deplin slujirii lui Dumnezeu, făcându-se călugăr. Zvonurile că insula Soloveţ este foarte potrivită pentru viaţa pustnicească l-au atras şi pe el pe malul Mării Albe şi, în vara anului 1428, se pare, împreună cu pescarii, a vizitat aceste locuri ale viitoarelor sale nevoinţe pustniceşti. Cu toate că această insulă răspundea năzuinţelor lui sufleteşti, de linişte adâncă, el nu s-a hotărât să locuiască singur acolo. La sfârşitul verii, Gherman s-a întors cu pescarii pe litoralul Pomoviei şi, stabilindu-se acolo, se ostenea în post şirugăciune la paraclisul de pe râul Vaga.

Dar cunoscând şi iubind tot mai mult insula Soloveţ, preacuviosul Gherman s-a făcut tovarăşul primilor locuitori ai acesteia: preacuvioşii Savatie şi Zosima. Plecând din mănăstirea Valaam în căutarea unui loc mai singuratic, monahul Savatie, cuprins de focul dragostei dumnezeieşti şi al smeritei înţelepciuni, s-a îndreptat spre marea Albă cu dorinţa de neclintit să ajungă pe insulaSoloveţului. Pe râul Vaga el s-a întâlnit cu preacuviosul Gherman, de la care a aflat şi mai multe despre viaţa pustnicească de pe insulă. Pregătindu-şi o luntre, merinde şi unelte pentru lucrarea pământului, călugării au ajuns pe insulă şi şi-au înjghebat o chilie la o verstă de mal. Aici au fost mângâiaţi cu o arătare dumnezeiască, care proorocea lucruri ce aveau să se întâmple mai târziu pe insulă. Aici s-au sălăjluit mai apoi un pescar cu soţia sa. Într-o duminică, cuviosul Savatie a auzit un plânset şi strigăte, iar atunci când cuviosul Gherman s-a îndreptat spre locul unde se auzea plânsetul, a întâlnit o femeie care, cu lacrimi, i-a povestit că doi tineri luminoşi au bătut-o, poruncindu-i să părăsească insula, pentru că după voia lui Dumnezeu e rânduită numai pentru călugări. După întâmplarea aceea, pescarul şi soţia sa au plecat de pe insulă.

Traiul de obşte al preacuvioşilor Gherman şi Savatie a durat câţiva ani. Acesta s-a sfârşit prin moartea preacuviosului Savatie, care s-a petrecut în lipsa lui Gherman, pe când era plecat după alimente pe râul Onega. După moartea lui Savatie, Gherman a găsit un alt râvnitor pentru viaţa pustnicească în persoana tânărului Zosima, pe care l-a convins cu povestirile sale despre insula Soloveţ. Pustnicii au venit în 1436 pe insulă şi s-au instalat aproape de lacul cu apă dulce. Preacuviosul Zosima şi-a ridicat pentru sine o chilie, iar numai la o jumătate de verstă de el, Gherman şi-a făcut un bordei. Din acest moment preacuviosul Gherman devine locuitorul insulei şi tovarăşul de rugăciune al preacuviosulZosima, precum şi un ajutător plin de râvnă în întemeierea mănăstirii. Deşi era un om necărturar, dar convins că viaţa marilor pustnici e plină de învăţătură, mai târziu Gherman a poruncit clericilor să scrie toate câte a văzut el, în timp ce era în viaţă preacuviosul Savatie, ca şi tot ce s-a petrecut cu el în viaţa de pe insulă şi despre alte întâmplări din viaţa fericiţilor părinţi. Astfel de însemnări, multe la număr, le-a folosit ucenicul preacuviosului Gherman, Dositei, când a scris viaţa preacuvioşilor Zosimaşi Savatie.

Mai bine de 50 de ani a pustnicit pe insula friguroasă, străduindu-se cât mai mult să fie de folos mănăstirii. Şi în timpul vieţii lui Zosima şi după moartea acestuia, umbla de multe ori pe ţărm pentru trebuinţele mănăstirii. Iubind prea mult mănăstirea, nu se uita niciodată la primejdia care venea din partea mării, adeseori înşelătoare, şi nici la greutăţile inerente bătrâneţilor lui neputincioase. Moartea însăşi l-a surprins în timpul slujbei pentru mănăstire. Pe timpul lui Arsenie, succesorul lui Zosima, preacuviosul Gherman a fost trimis la Novgorod, pentru treburi mănăstireşti. Simţindu-şi sfârşitul, pe când se afla la mănăstirea Sfântului Antonie Râmleanul, spovedindu-se şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, în pace şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu.

Ucenicii lui i-au purtat trupul spre mănăstirea Soloveţ, dar din cauza drumurilor desfundate l-au lăsat pe malul râului Sviri, lângă capela din satul Havronina. După patru ani, pe când era egumen Isaia, fraţii au hotărât să aducă sicriul preacuviosului Gherman în mănăstirea Soloveţ. Săpând în pământ şi descoperind mormântul, cei trimişi au găsit moaştele neputrezite. Sicriul a fost întâmpinat în mănăstire cu multă evlavie şi l-au îngropat aproape de altar, în partea dreaptă a bisericii Sfântul Nicolae, în rând cu moaştele preacuviosului Savatie. Mai târziu, pe locul unde a fost înmormântat preacuviosul Gherman a fost ridicat un paraclis, iar în anul 1860 o biserică din piatră, care îi portă numele.

Tradiţia consemnează ştirea despre arătarea Preacuviosului Gherman preotului Grigorie din vechea Totima, după care, în anul 1602, acest preot a compus un tropar Preacuviosului, pictând chiar o icoană, unde este înfăţişat împreună cu Sf. Zosima şi Savatie. Cei care atingeau acesta icoană se tămăduiau de boli grele.

Cinstirea preacuviosului Gherman se face local din anul 1692 în mănăstirea Solovățului, la 30 iulie, potrivit gramatei de binecuvântare a lui Ioachim, patriarhul Moscovei şi a toată Rusia.

Sursa: Patericul Soloveţului

Sfântul Savatie. Viaţa în mănăstirea Kirilo-Beloozersk. Trecerea în mănăstirea Valaam. Întâlnirea cu Gherman. Sosirea în insula Soloveţ. Semnele prevestitoare. Presimţirea sfârşitului. Înotul spre râul Vaga. Întâlnirea cu egumenul Natanael. Împărtăşirea. Convorbirea cu Ioan. Sfârşitul şi înmormântarea. Aducerea moaştelor. Cinstirea lui.

Primul loc de nevoinţe călugăreşti al preacuviosului Savatie a fost mănăstirea Kirilo-Beloozersk. Petrecându-şi viaţa în post, rugăciune şi priveghere, el a fost o pildă pentru toţi călugării. Prin ascultare de egumen, iubire de fraţi şi împlinirea cu sârguinţă a ascultărilor din mănăstire, el şi-a căpătat respect şi dragoste din partea celor care-l cunoşteau; dar, nesuferind slava lumească, smeritul călugăr şi-apus în gând să plece din mănăstire, într-un loc mai tăinuit. A ajuns până la el vestea că pe lacul Neva (acum Lagoda), pe insula Valaam, se află o mănăstire într-un loc pustiu cu hramul Schimbării la faţă a Mântuitorului, în care călugării, dobândind cele trebuincioase pentru viaţă din osteneala mâinilor, se osebesc prin vieţuirea lor aspră. Savatie s-a rugat de egumen şi obşte să-l lase să plece acolo unde-l trăgea pe el inima şi, primind blagoslovenia lor, s-a mutat în mănăstirea Valaam. Dar sufletul lui smerit nu şi-a găsit nici aici liniştea; prin faptele sale curând i-a întrecut pe toţi, având iarăşi parte de slava şi uimirea confraţilor săi.
Savatie a început să caute un loc şi mai tainic. S-a bucurat nespus sufletul său iubitor de pustie, când a aflat că în nordul îndepărtat, în mare, este o insulă nelocuită – Soloveţ, care-i destul de departe de mal. Stareţul şi obştea, iubindu-l pe Preacuviosul, nu doreau să se despartă de el şi îl rugau să nu-i părăsească. Savatie, petrecând cu dânşii puţină vreme, n-a putut totuşi să se împotrivească dorinţei tăinuite a sufletului său şi, rugându-se lui Dumnezeu, a plecat noaptea din mănăstire şi şi-a îndreptat paşii spre insula Soloveţ.

Ajungând la malul mării, Preacuviosul a primit de la locuitorii de aici amănunte despre ţinta călătoriei sale. I-au spus că insula e departe de mal şi drumul spre ea, pe o mare neliniştită, e destul de periculos. Insula se întinde cam pe o sută de verste şi are lacuri cu peşte, apă de băut, munţi, păduri, dar e nelocuită, din cauza depărtării de mal. Din când în când este vizitată de pescari care, după ce îşi sfârşesc treburile, o părăsesc. Orice noutate îi alimenta din ce în ce mai mult dorinţa lui Savatie. Preacuviosul înţelegea că anume acolo, în insula Soloveţ îşi va câştiga liniştea deplină şi însingurarea. Înţelegând dorinţa călugărului, locuitorii de pe ţărm îi arătau neajunsurile vieţii de pe insulă: „Cu ce te vei hrăni şi îmbrăca acolo? Cum vei putea să trăieşti la o asemenea depărtare de oameni?“ Dar bătrânul îşi punea toată nădejdea în Dumnezeu. În curând pronia dumnezeiască i l-a arătat şi pe viitorul confrate pentru insula Soloveţ. Venind până la râul Vaga, Savatie l-a găsit pe călugărul Gherman, ce locuia lângă un paraclis aflat aici, care i-a adeverit toate cele auzite de bătrân de la locuitorii de pe ţărm. Atunci amândoi s-au înţeles să ajungă pe insulă şi pentru aceasta au procurat o luntre, alimente şi unelte ce le vor fi de folos în insula pustie. Drumul pe apă a fost liniştit; se vedea că Dumnezeu a binecuvântat gândul călugărilor. Cu ce bucurie au privit ei insula aceea nepopulată; cu cât entuziasm au ieşit la mal! La o verstă de mal, în apropiere de un lac, au găsit un sălaş pe care l-au socotit a fi bun de locuit. Aici au înfipt o cruce; au făcut o chilie şi s-au stabilit în ea. Dobândindu-şi hrana sărăcăcioasă din munca lor, petreceau în rugăciune neîncetată şi dădeau slavă lui Dumnezeu.

Pentru ai mângâia pe pustnici, Domnul le-a descoperit prin semne minunate însemnătatea ce o va căpăta în viitor insula Soloveţ. Locuitorii de pe ţărm au început să-i pizmuiască pe preacuvioşii părinţi, ei socotindu-se moştenitorii întregului ţărm şi a tuturor insulelor din marea Albă. Şi iată că un pescar, după ce s-a sfătuit cu nevasta lui şi cu toată casa, a venit pe insulă şi s-a stabilit nu departe de chilia călugărilor. Preacuvioşii Savatie şi Gherman nu au întrerupt rânduiala lor călugărească. Odată, într-o zi de duminică, sfârşindu-şi pravila de chilie, părintele Savatie a ieşit să cădească crucea pe care o ridicaseră când au poposit pe insulă; deodată a auzit un plânset tare, ca şi cum cineva ar fi bătut. De spaimă, gândind că aceasta-i o nălucire, preacuviosul s-a întors la chilie, relatându-i tot confratelui său. Gherman, ieşind din chilie, a auzit şi el ţipete şi vaiete; ajungând la locul de unde se auzeau acestea, el a găsit o femeie plângând, care i-a povestit următoarele: „când am plecat după bărbatul meu, m-au întâmpinat doi tineri plini de lumină şi, apucându-mă, m-au bătut cu nişte beţe, spunându-mi: «Plecaţi din acest loc! Vouă nu vi se cade să locuiţi aici, fiindcă, după voia lui Dumnezeu, acest loc este destinat numai călugărilor.» După aceea, tinerii s-au făcut nevăzuţi“. Întorcându-se la chilie,Gherman i-a povestit cele auzite lui Savatie şi amândoi au dat slavă lui Dumnezeu. Înspăimântat de vedenie, pescarul şi-a luat toată familia şi toată averea şi s-a întors în satul său, unde trăise până atunci. Din ziua aceea, nimeni dintre mireni nu a mai îndrăznit să se sălăşluiască pe insulă.

S-au scurs câţiva ani de viaţă pustnicească a preacuvioşilor în această insulă pustie. Sufletul preacuviosului Savatie şi-a găsit aici odihnă şi pacea deplină după care tânjea cu atâta ardoare şi statornicie. Când Gherman a plecat pe râul Onega, spre a procura cele necesare pentru trai, părinteleSavatie a rămas pe insulă de unul singur, în faţa Atotvăzătorului Dumnezeu, care l-a întărit pe el în răbdare, rugăciune şi fapte duhovniceşti. Fiind mângâiat de arătarea îngerilor se nevoia neîncetat cu rugăciunea minţii şi cu fiecare zi tot mai mult sporea întru dorirea vieţii veşnice.

Presimţind că i s-a apropiat sfârşitul, preacuviosul Savatie a dorit să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi pentru aceasta, suindu-se într-o luntre, a plecat spre ţărm. După două zile a ajuns la mal şi s-a îndreptat spre biserica de pe râul Vaga, unde tocmai slujea egumenul Natanael, venit în vizită la dreptmăritorii creştini. După rânduiala lui Dumnezeu, egumenul tocmai se ducea la un bolnav să-l împărtăşească şi l-a întâlnit pe pustnicul din Soloveţ în drum spre Vaga. Şi de această întâlnire s-au bucurat amândoi: Savatie se mângâia că a găsit ce căuta, iar Natanael privea cu veselie la cărunteţele şi la faţa luminată de post a preacuviosului, despre care auzise atât de multe. „Te rog, părinte, i se adresă preacuviosul Savatie, dezleagă-mi păcatele pe care le voi mărturisi, cu puterea ce-ţi este dată de la Dumnezeu, şi mă învredniceşte să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine, căci de mult doresc să-mi îndulcesc sufletul cu această hrană Dumnezeiască. Hrăneşte-mă cu dânsa acum.Hristos Dumnezeu mi te-a scos în cale ca să-mi ierţi păcatele făcute de mine în toată viaţa mea: cu cuvântul, cu lucrul şi cu cugetul“. La care Natanael i-a răspuns: „Dumnezeu să te ierte pe tine, frate“ şi tăcând puţin, a zis printre lacrimi cu uimire: „O, dacă aş fi avut eu păcatele tale, preacuvioase!“Savatie i-a zis: „sfârşitul vieţii mele s-a apropiat, te rog ca îndată să mă învredniceşti de Dumnezeiasca împărtăşanie“. Egumenul l-a rugat pe preacuviosul să meargă până la biserică şi să aştepte acolo până dimineaţa, când se va întoarce de la cel bolnav. „Părinte, zise Savatie, nu lăsa pe mâine, pentru că nu ştim nici dacă azi vom mai fi în viaţă, dară-mi-te ce va fi mai târziu, de unde să ştim?“. Natanael a împlinit dorinţa Preacuviosului, l-a împărtăşit şi, sărutându-se frăţeşte, l-a rugat să-l aştepte în biserică până ce se va întoarce. Mult şi fierbinte s-a rugat Preacuviosul, mulţumind luiDumnezeu pentru Sfânta împărtăşanie şi pentru toate milele Lui făcute cu dânsul, după care, intrând în chilie, a început să se pregătească pentru plecarea din această viată.

În ziua aceea a ajuns la mal, aproape de Biserică, venind cu marfă multă, un negustor din Novgorod, pe nume Ioan. El a găsit la chilie pe preacuviosul Savatie care, intrând cu el în discuţie, îl învăţa dragostea pentru neagoniseală, milostenie şi alte fapte bune. Ioan voia să-i propună bătrânului să-i dea ceva din averea sa, dar preacuviosul nimic nu a vrut să ia şi i-a spus: „fiul meu, rămâi aici până dimineaţa şi vei vedea mila lui Dumnezeu şi cu bine vei pleca în drumul tău“. Ioan n-a vrut să rămână până a doua zi şi a început să se gătească de plecare; dar, deodată, s-a pornit o furtună, care a stârnit apele mării şi ale râului; negustorul a rămas să înnopteze împotriva voinţei sale. A doua zi vântul s-a liniştit şi Ioan a venit la Preacuviosul la chilie să primească binecuvântare pentru călătorie. Bătând de câteva ori la uşă, el n-a primit răspuns, iar când a intrat în chilie, l-a văzut pe Preacuviosul îmbrăcat cu hainele de călugăr şi cu cădelniţa lângă el. Ioan i-a spus: „iartă-mă pe mine, robule al luiDumnezeu, că am intrat la tine; te rog să-mi dai binecuvântarea, ca să plec în calea mea“. Dar n-a primit nici un răspuns. Gândind că preacuviosul doarme, apropiindu-se de el, Ioan l-a atins cu mâna şi atunci abia a înţeles că sufletul lui sfânt a plecat la Tatăl Ceresc. Chiar atunci s-a întors de la cel bolnav şi egumenul Natanael care, găsindu-l pe preacuviosul mort, a început printre lacrimi să-i sărute trupul lui cel sfânt. Amândoi îşi aminteau cum unul l-a împărtăşit, fiind în drum, cu Sfintele Taine, după rânduiala, iar celălalt s-a învrednicit, după aceeaşi rânduiala dumnezeiască, de sfătuirile cele dinainte de moarte ale Preacuviosului Savatie.

Sfârşitul lui s-a petrecut la 27 septembrie 1435. Tot ei au săvârşit, după datina bisericească panahida pentru cinstitul trup al preacuviosului şi l-au înmormântat. Moaştele preacuviosului Savatie au fost aduse în mănăstirea Soloveţ, pe când era egumen preacuviosul Zosima şi au fost îngropate în pământ în altarul catedralei cu hramul Adormirii Maicii Domnului unde au rămas până în anul 1566. Atunci, la 8 august, moaştele preacuviosului Savatie au fost strămutate într-un altar lateral, înălţat anume pentru făcătorii de minuni. La sinodul de la Moscova, din vremea mitropolitului Macarie, în anul 1547, s-a luat hotărârea ca memoria preacuviosului Savatie să fie cinstită la 27 septembrie, dimpreună cu alţi sfinţi naţionali. În prezent, moaştele Sfântului se află în biserica Zosima-Savatie, într-o raclă frumos împodobită.

Sursa: Patericul Soloveţului 

Sfântul Zosima. Originea. Chemarea tainică spre călugărie. Întâlnirea cu Gherman. Sosirea la mănăstirea Soloveţ. Vedenia. Zidirea mănăstirii. Iarna în singurătate. Ajutorul minunat. Zidirea bisericii Schimbarea la faţă. Egumenii Pavel şi Teodosie. Preacuviosul egumen Zosima. Minunea cu prescura. Extinderea mănăstirii. Strămutarea moaştelor preacuviosului Savatie. Jignirile locuitorilor de la ţărm. Călătoria lui Zosima la Novgorod. Proorocia şi vedenia. Dialogul dinainte de moarte. Alegerea unui alt egumen. Sfârşitul. Înmormântarea. Cinstirea.

La împlinirea unui an de la moartea preacuviosului Savatie, continuatorul tradiţiei lui în insula pustie aSoloveţului, a devenit preacuviosul Zosima. Dacă preacuviosul Savatie a fost primul care a început viaţa de monah în insula Soloveţ, de post şi rugăciune, atunci pe preacuviosul Zosima trebuie să-l recunoaştem ca fiind întemeietorul vieţii de obşte din Soloveţ.
Preacuviosul Zosima era de baştină din regiunea Novgorodului, satul Toluria, lângă lacul Onega. Părinţii lui Gavriil şi Varvara, l-au crescut în duhul evlaviei şi cu deprinderi bune. Încă de tânăr, Zosimaera smerit, liniştit şi blând şi, învăţând carte, îi plăcea tare mult să citească cărţi sfinte. Când s-a făcut mare, n-a voit să se căsătorească, ci, ascultând de o poruncă a inimii, a părăsit casa părintească şi s-a retras într-un loc pustiu. Aici, departe de lume, asemeni unui sihastru, s-a adâncit în rugăciune, post şi cugetare la cele înalte. În curând, Pronia Dumnezeiască i-a arătat calea vieţii. Cunoscând pe călugărul Gherman, care locuia cu Savatie în insula Soloveţului, Zosima a auzit de la el cum că această insulă cu păduri şi lacuri este potrivită pentru viaţa monahală şi cea pustnicească. În inima tânărului călugăr s-a trezit dorinţa să ajungă urmaşul nevoinţelor precuviosului Savatie; de aceea l-a rugat pe părintele Gherman să-l ia şi pe el la Soloveţ. Între timp, părinţii după trup ai preacuviosului Zosima au murit.

Înmormântându-i şi împărţind averea la săraci, părintele Zosima şi Gherman s-au îndreptat spre insula Sovoleţ. Sfârşindu-li-se cu bine călătoria, ei au ajuns pe insulă în aproprierea unui lac cu apă dulce. Înjghebându-şi un bordei din crengi, pustnicii au petrecut toată noaptea în priveghere, rugându-L peDumnezeu să le binecuvânteze dorinţa lor. Domnul i-a mângâiat, învrednicindu-i de o vedenie proorocească: dimineaţa, când preacuviosul Zosima a ieşit din bordei, a văzut o lumină neobişnuită, care strălucea de jur împrejur, şi la răsărit, pe cer, o biserică mare şi frumoasă. Uimit de această vedenie, pustnicul a intrat grăbit în bordei, iar părintele Gherman, văzându-l schimbat la faţă, l-a întrebat dacă n-a văzut ceva neobişnuit. Atunci preacuviosul Zosima i-a povestit tot ce a văzut. Pe lângă cele spuse, părintele Gherman şi-a mai amintit de minunata alungare a mirenilor din insulă, încă de pe când era cu Savatie, ca şi despre proorocia că aici vor locui mulţi călugări, ceea ce îl făcu să spună preacuviosului Zosima: „nu te înspăimânta şi fi cu trezvie, căci mie mi se pare că prin tine Domnul va aduna o mulţime de monahi“. Relatările părintelui Gherman despre Savatie, încă pe când acesta mai era în viaţă, l-au mângâiat pe Zosima şi astfel, cei doi s-au hotărât să zidească o mănăstire. Rugându-se lui Dumnezeu, pustnicii s-au apucat să defrişeze pădurea, pentru a avea lemn de construcţie. Au ridicat chilii şi le-au împrejmuit cu gard. Cu mâinile lor îşi dobândeau hrana, lucrând şi semănând pământul. Aceste osteneli trupeşti nu le slăbeau câtuşi de puţin rugăciunea.

Totuşi, pustnicii au trebuit să treacă prin multe încercări, până ce şi-au văzut mănăstirea locuită de călugări. Părintele Gherman a plecat pe ţărm şi a întârziat acolo ceva timp. Dar când a vrut să se întoarcă pe insulă, n-a mai putut să vâslească în direcţia cuvenită, din cauza timpului furtunos de toamnă. O furtună puternică a iscat valuri înalte pe mare şi a îngrămădit multă gheaţă, astfel încât orice legătură cu insula Soloveţului a fost întreruptă. Aşa se face că părintele Gherman a iernat pe ţărm, iar preacuviosul Zosima a rămas singur pe insulă.

Numai Unul Dumnezeu, Care călăuzeşte cele ascunse şi tainice, cunoaşte încercările şi nevoinţele preacuviosului Zosima în timpul acelei ierni. Îi întărea nădejdea neclintită în Domnul Căruia îi era credincios „din pântecele maicii lui“ (Ps.70, 7). Cu multe ispite l-a încercat urătorul a tot binele, duhul rău, care se străduia să-l înspăimânte cu diferite năluciri. Dar viteazul ostaş al lui Hristos se apăra cu semnul crucii şi cu rugăciunea, din care făcea o armă de neînvins, încât strădaniile vrăjmaşului rămâneau zadarnice. La războiul duhovnicesc s-a mai adăugat şi grija pentru hrană în acest loc atât de îndepărtat de locuinţele omeneşti. Iarna era lungă şi nemiloasă; proviziile pregătite din vară s-au sfârşit. Preacuviosul nu-şi închipuia cu ce avea să se hrănească până la vară. Părintele Zosima nu dispera, ci se mângâia cu nădejdea în pronia dumnezeiască, de la care primise atât de multe binefaceri. Deodată, s-a pomenit că au venit doi străini la el şi i-au adus unele merinde: pâine, făină şi unt. Aceştia i-au spus: „Ia, părinte, îndrăzneşte, iar dacă Dumnezeu va porunci, vom mai veni la tine“. Uimit, preacuviosul nu i-a întrebat de unde sunt, iar ei au plecat şi nu s-au mai întors. Era limpede că această cercetare era de la Dumnezeu şi că Domnul Se îngrijea de alesul Lui.

La sfârşitul iernii, Gherman a venit cu pescarul Marcu, care dorea şi el să împartă cupreacuvioşii singurătatea. De asemenea, a adus mâncare îndeajuns şi mreje pentru pescuit. În curând, Marcu a primit tunderea în monahism şi a fost primul ucenic al preacuvioşilor. Pilda lui a fost urmată de mulţi alţi locuitori de pe ţărm, care, ajungând pe insulă, îşi ridicau chilii aproape de cea a preacuvioşilorZosima şi Gherman şi îşi dobândeau cele necesare traiului prin muncă proprie. Văzând că s-au înmulţit ucenicii, preacuviosul Zosima a ridicat o bisericuţă din lemn cu hramul Schimbării la faţă a Domnului în acel loc unde s-a produs arătarea minunată a unei biserici în văzduh. Lângă bisericuţă a făcut o trapeză şi a zidit o locuinţă; în felul acesta s-a întemeiat mănăstirea Soloveţ, păstrată până astăzi din mila lui Dumnezeu, necăutând la toate încercările prin care au trecut. Terminând mănăstirea, preacuviosul Zosima a trimis un călugăr la Novgorod, la arhiepiscopul Ioan, cu rugămintea să numească un egumen şi să binecuvânteze sfinţirea hramului. Arhiepiscopul l-a numit pe ieromonahul Pavel care, la sosirea sa a şi sfinţit biserica cu hramul Schimbarea la faţă a Domnului. Numai că, nesuportând lipsurile vieţii din pustie, s-a întors degrab la Novgorod. Tot aşa s-a îmtâmplat şi cu urmaşul lui – egumenul Teodosie. Atunci fraţii din mănăstire au hotărât în adunarea obştii să nu-şi mai ia egumen din alte mănăstiri, ci să-şi aleagă unul din mijlocul lor.

Aducând la îndeplinire hotărârea lor, ei au trimis către arhiepiscopul din Novgorod solie cu rugămintea ca să-l cheme la el pe părintele lor – Zosima, pentru a-l hirotoni preot şi a-l face egumen, cu toate că bătrânul s-a împotrivit mult hotărârii lor. Arhiereul aşa a şi făcut. Chemându-l la el printr-o scrisoare, l-a convins pe preacuviosul să primească preoţia şi egumenia. Primind pentru obştea sa daruri bogate de bani, haine, vase, alimente, preacuviosul a fost slobozit cu mare cinste de vlădică pentru a merge la Soloveţ. La întoarcere, fraţii l-au heretisit pe egumen, căci era mult îndrăgit. Semnele de binefacere din partea lui Dumnezeu au sporit şi mai mult cinstirea preacuviosului stareţ de către obşte. Când a săvârşit pentru prima dată Sfânta Liturghie, faţa lui a strălucit de lumină, iar biserica s-a umplut de o mireasmă plăcută. După săvârşirea dumnezeieştii slujbe, preacuviosul a binecuvântat cu o prescură pe unii dintre negustori, dar, din neatenţie, când au intrat în biserică, au scăpat-o pe jos. Trecând pe alături călugărul Macarie, a văzut un câine care se muncea să apuce ceva de jos, dar nu putea din pricina flăcării ce se ridica de acolo. Apropiindu-se, Macarie a văzut că aceasta era prescura pe care o pierduseră negustorii. Ridicând-o de jos, a adus-o bătrânului, povestind tuturor arătarea minunată de care se învrednicise.

Înmulţindu-se numărul fraţilor, biserica a devenit strâmtă. Preacuviosul Zosima a zidit o altă biserică, cu mult mai mare decât cea veche şi i-a pus hramul Adormirii Maicii Domnului; de asemenea a făcut multe chilii şi a lărgit mănăstirea. Mai mult chiar, pentru binecuvântarea mănăstirii, el s-a învoit să aducă moaştele preacuviosului Savatie, care se săvârşise din viaţă pe malul râului Vaga şi fusese înmormântat lângă biserica din partea locului. Bătrânul s-a hotărât la acestea în urma scrisorii pe care au primit-o de la călugării mănăstirii Kirilo-Beloozersc. „Noi am auzit-scriau călugării-de la trimişii din părţile voastre despre insula Soloveţ că la început a fost nelocuită, din cauza greutăţilor drumului pe mare, dar acum, cu voia lui Dumnezeu şi prin mijlocirea Prea Sfintei Sale Maici şi cu ostenelile voastre a fost ridicată o mănăstire în cinstea Schimbării la Faţă a Domnului şi Mântuitorului nostruIisus Hristos şi că s-au adunat mulţi fraţi şi cu toţii s-au aşezat şi potrivit în chip minunat. Dar voi sunteţi lipsiţi de un bun, – anume l-aţi uitat de tot pe preacuviosul Savatie, care a trăit mai înainte de voi în locul în care vă aflaţi şi s-a săvârşit din viaţa aceasta în post şi rugăciune, – asemenea preacuvioşilor părinţi din vechime, – fiind desăvârşit în virtuţi. Căci L-a iubit pe Hristos din tot sufletul său, s-a înstrăinat de lume şi s-a învrednicit de un sfârşit fericit.

Unii dintre călugării mănăstirii noastre, fiind prin trecere în Novgorod, au auzit povestirea iubitorului deDumnezeu Ioan, cum că lui i-a fost dat să-l vadă pe preacuviosul Savatie pe râul Vaga, primind de la el îndrumări duhovniceşti şi murind, l-a îngropat pe dânsul împreună cu egumenul Natanael. A mai povestit Ioan fraţilor noştri că el şi fratele lui Teodor au fost izbăviţi de înec cu rugăciunile lui. Am auzit, de asemenea că la mormântul lui s-au mai făcut şi alte semne şi minuni. El a plăcut luiDumnezeu şi noi suntem martorii vieţii lui virtuoase, fiindcă acest fericit părinte a vieţuit nu puţină vreme cu noi la mănăstirea Kirilovsk. De aceia vă şi dăm acest sfat duhovnicesc: nu vă lipsiţi de un asemenea dar, grăbiţi-vă să-l aduceţi la voi pe preacuviosul şi fericitul Savatie, ca moaştele lui să se afle acolo unde s-a ostenit mulţi ani“. O asemenea scrisoare se potrivea de minune cu dorinţa luiZosima şi a fraţilor lui din Soloveţ. Pregătind corabia, ei au pornit sub vânt bun spre ţărmul mării. Ajungând la râul Vaga şi deschizând mormântul preacuviosului Savatie au găsit moaştele lui neputrezite, până şi hainele lui erau întregi, iar în aer s-a răspândit o mireasmă dulce. În cântări sfinte, călugării au adus racla pe corabie şi cu vânt prielnic au ajuns cu bine la mănăstire. Pentru început, cinstitele moaşte au fost puse în pământ, dincolo de altarul bisericii Adormirii şi deasupra lor a fost ridicat un paraclis. Mulţi dintre cei bolnavi, venind aici cu credinţă, se vindecau cu rugăciunile preacuviosului.

Părintele Zosima se ruga în fiecare noapte singur în paraclis şi adesea zorile îl găseau aici rugându-se. Negustorul Ioan, care a participat la înmormântarea lui Savatie, şi cu fratele său Teodor, având către dânsul o dragoste deosebită, i-a pictat chipul şi împreună cu alte daruri i l-a oferit egumenuluiZosima. Primind cu evlavie şi sărutând chipul întemeietorului Soloveţului, părintele Zosima a aşezat icoana în paraclis, rugându-se preacuviosului cu următoarele cuvinte: „cu toate ca ai sfârşit viaţa vremelnică cea în trup, nu te îndepărta, însă, de la noi cu duhul; îndrumă-ne pe noi la HristosDumnezeu, povăţuindu-ne a păzi poruncile Lui, ca purtându-ne crucea, să-I urmăm Stăpânului nostru. Având îndrăzneală către Hristos şi Prea Curata lui Maică, fii rugător şi mijlocitor nouă, nevrednicilor, care trăim în această mănăstire şi pe care tu o conduci. Fii ajutătorul şi ocrotitorul obştii noastre în faţa lui Dumnezeu, ca noi, prin rugăciunile tale, să petrecem netulburaţi de duhuri necurate şi oameni răi, preamărind pe Prea Sfânta Treime: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt“.

Aşezarea călugărilor în insula pustie, întemeierea şi dezvoltarea mănăstirii a aţâţat mânia multor oameni lacomi şi răi. Mulţi dintre locuitorii Careliei, de asemenea dintre coloniştii boierilor şi slujbaşilor lor, ajungând pe insulă pescuiau în lacuri iar celor de la mănăstire le interzicea să prindă peşte, întrucât ei se considerau stăpânii şi proprietarii insulei Soloveţ. Iscându-se ceartă între ei, îi jigneau pe părintele Zosima şi pe călugări cu cuvinte de ocară, făcându-le diferite supărări; încă îi mai ameninţau şi cu distrugerea mănăstirii şi alungarea călugărilor. Preacuviosul egumen s-a hotărât să plece la Novgorod, la arhiepiscopului Teofil, să-i ceară ajutor şi apărare. Sosind la Novgorod, preacuviosul Zosima a fost primit cu bunăvoinţă de arhiepiscop, care l-a sfătuit să-şi facă cunoscute trebuinţele sale boierilor mai mari care cârmuiau oraşul. Zosima a trecut pe la fiecare dintre ei şi i-a rugat să nu permită distrugerea mănăstirii; toţi oamenii înstăriţi ai oraşului i-au făgăduit sprijinul lor. Dar, dintre toţi boierii Novgorodului, în vremea aceea, se distingea prin bogăţie şi influenţă MartaBoreţkaia. Coloniştii şi slugile ei pricinuiau adesea mari neajunsuri mănăstirii Soloveţ. Auzind de egumenul din Soloveţ şi având un cui împotriva lui, în urma celor auzite de la casnicii ei, ea a poruncit să-l alunge cu necinste de la casa sa. Cu răbdare şi umilinţă, preacuviosul a îndurat această ruşine, spunând ucenicilor săi ca o proorocie: „va veni vremea când locuitorii casei acesteia n-au să mai umble prin curtea ei; uşile casei se vor încuia şi n-au să se mai deschidă; curtea aceasta se va pustii“.

Văzând bunăvoinţa boierilor faţă de mănăstire, arhiepiscopul i-a adunat la sine şi din nou le-a înşirat toate relele pricinuite mănăstirii de oamenii veniţi de pe aiurea şi i-a convins să dea ajutor mănăstirii. Egumenul a primit de la boierii binevoitori multe daruri pentru nevoile mănăstirii, dintre care amintim: vase bisericeşti, veşminte sfinte, aur, argint, pâine, şi altele. În curând avea să se căiească şi Martapentru că l-a urgisit pe Preacuvios şi, dorind să-şi micşoreze vina, l-a poftit să ia masa la dânsa acasă. Părintele Zosima a răspuns invitaţiei fără mânie şi când a intrat în casa boieroaicei, a fost primit cu cinste de însăşi stăpâna casei şi de întreaga sa familie şi pus la loc de cinste. Toţi mâncau şi se veseleau, desfătându-se lumeşte, numai Preacuviosul, din obişnuinţă, şedea tăcut şi abia gusta din cele ce i se aduseseră înainte. Uitându-se la oaspeţi cu uimire, a lăsat privirile în jos. Privind şi a doua şi a treia oară, el a văzut una şi aceiaşi imagine: şase dintre cei mari şedeau fără cap. Înţelegând ce înseamnă această arătare, preacuviosul a lăcrimat şi oftând, n-a mai putut să guste nimic din cele oferite, cu toate că oaspeţii îl îndemnau stăruitor. După prânz, Marta şi-a cerut iertare de la părintele Zosima, dăruind mănăstirii mult pământ.

Când Preacuviosul a ieşit din casă, ucenicul lui, Daniel, l-a întrebat ce anume îl tulburase şi de ce îi curgeau lacrimile în timpul mesei. Părintele Zosima a tălmăcit vedenia sa, arătând că cei şase boieri vor fi decapitaţi, rugându-l pe acesta să nu spună nimănui nimic. La puţin timp de la întoarcerea Preacuviosului în mănăstire, s-a împlinit proorocia din timpul prânzului referitoare la pustiirea casei. Smerind pe locuitorii Novgorodului, marele cneaz Ioan al III-lea a poruncit ca cei şase boieri să fie decapitaţi, adică tocmai acei boieri cu care luase prânzul preacuviosul Zosima şi pe care îi văzuse fără cap. Marta Boreţkaia a fost trimisă în surghiun. Averea ei a fost prădată, casa şi curtea au rămas pustii.

Ajungând la adânci bătrâneţi şi simţind apropierea sfârşitului, preacuviosul Zosima a început să se pregătească pentru trecerea la veşnicie. Şi-a făcut un sicriu la care se uita adeseori cu lacrimi, amintindu-şi de moartea sa. Când s-a îmbolnăvit, a chemat pe toţi fraţii şi le-a spus: „Iată eu plec din această lume, iar pe voi vă dau în grija milostivului Dumnezeu şi a Prea Curatei Maicii Sale; spuneţi pe cine doriţi să aveţi egumen în locul meu?“ La aceste cuvinte ucenicii şi-au arătat dragostea faţă de învăţătorul lor.

Printre lacrimi, toţi spuneau egumenului lor care era pe moarte: „noi dorim să fim îngropaţi cu tine, părintele nostru, dar lucrul acesta nu-i în puterile noastre. Acel care ţi-a vestit ţie plecarea din viaţa acesta, Hristos Dumnezeul nostru, El ne va da prin tine un îndrumător care ne va povăţui spre mântuire. Fie peste noi binecuvântările şi rugăciunile tale; precum te-ai îngrijit de noi întru această viaţă, nu ne lăsa pe noi orfani nici după mutarea ta la Dumnezeu“. Preacuviosul le-a răspuns: „eu v-am spus, copii, că vă încredinţez pe voi în mâinile Domnului şi ale Prea Curatei Lui Maici; deci, dacă în privinţa egumenului, vă lăsaţi în nădejdea lui Dumnezeu, a Prea Curatei Maici şi în mine, smeritul, atunci fie-vă vouă egumen Arsenie; el e în stare să conducă mănăstirea şi obştea frăţească“; şi cu aceste cuvinte părintele Zosima a trecut stăreţia în mâinile evlaviosului călugăr Arsenie. „Iată, eu te pun pe tine, frate, ziditorul şi conducătorul acestei sfinte mănăstiri şi a întregii obşti adunate aici din dragoste către Dumnezeu. Ai grijă să nu se piardă ceva din aşezămintele mănăstirii, cum sunt rânduielile slujbelor bisericeşti, hrana şi băutura la trapeză şi alte obiceiuri mănăstireşti, pe care eu le-am întocmit; fie ca toate acestea să rămână întregi şi nezdruncinate. Domnul să călăuzească paşii voştri spre împlinirea poruncilor Lui, pentru rugăciunile Prea Curatei Doamne şi Stăpânei noastre Fecioara Maria, ale tuturor sfinţilor şi ale plăcutului Său, preacuviosul Savatie. Domnul nostru IisusHristos să vă păzească pe voi de sfaturile celui viclean şi să vă întărească întru dragoste frăţească. Deşi mă despart de voi cu trupul, întorcând ce suntem datori firii, dar cu duhul voi petrece necontenit cu voi. Veţi şti că eu voi afla îndrăzneala înaintea Domnului prin aceea că mănăstirea se va mări şi se vor aduna mulţi fraţi. Acest loc va înflori duhovniceşte şi de cele de trebuinţă nu veţi duce lipsă“.

Spunând toate acestea fraţilor, le-a dat cea de pe urmă sărutare, i-a binecuvântat şi cu mâinile întinse s-a rugat pentru mănăstire, pentru turma sa duhovnicească şi pentru sine. În sfârşit, făcându-şi crucea spus: „pace vouă“. După aceea, înălţându-şi ochii ce se stingeau, a zis: „Stăpâne, iubitorule de oameni, învredniceşte-mă pe mine să stau de-a dreapta Ta, când vei veni cu slavă să judeci vii şi morţii şi vei răsplăti pe fiecare după faptele lui“. După acestea preacuviosul Zosim s-a culcat pe patul său şi şi-a dat sufletul lui Dumnezeu, pentru Care s-a ostenit în întreaga sa viaţă. Aceasta s-a petrecut pe 17 aprilie 1478. Săvârşind slujba de prohodire, călugării şi-au îngropat stareţul în sicriul pe care singur şi l-a făcut, lângă altarul bisericii Schimbării la faţă, după care au ridicat deasupra mormântului un paraclis unde au pus şi sfinte icoane. Toţi credincioşii care îşi îndreptau rugăciunile către preacuviosul primeau uşurare în supărările pe care le aveau şi chiar tămăduire de boli. Soborul din Moscova, care s-a ţinut în timpul mitropolitului Macarie, în 1547, a rânduit ca, dimpreună cu alţi sfinţi părinţi, să se cinstească şi amintirea preacuviosului Zosima în ziua morţii lui, 17 aprilie. La 8 august 1566, sfintele lui moaşte, alături de cele ale cuviosului Savatie, au fost aduse într-un pridvor anume înălţat în cinstea acestor făcători de minuni. În vremea noastră, moaştele preacuviosului Zosima se găsesc într-o raclă frumos împodobită, în biserica Zosima-Zavatieva.

Sursa: Patericul Soloveţului