Și iarăși a înflorit vișinul de la jeamul chiliei mele din Dealul schinoasei…

Și iarăși a înflorit vișinul de la geamul chiliei mele din Dealul schinoasei…

Atîta floare pe crengile sale n-am mai văzut demult, ca o ninsoare. De parcă s-ar afla în competiție cu toți copacii lumii. „De ce oare, dragule meu vișin? De la ce ?” – îl întreb aiurit. Tace însă și scutură ramurile-n vînt. De la ce, într-adevăr, de la munții de zăpadă pe care i-am turnat în iarna aceasta la rădăcinile lui, acoprindu-l pînă hăt peste vîrfuri? Din nerăbdarea lui de-a înflori mai degrabă și-a înfrînge înghețurile? Din așteptările lui pentru Ana? De la drumul Domnului, care iată, ca și ale noastre ale tuturor, doar că fără de păcat, se-ndreaptă spre cruce?

Sau poate că lucrurile sînt mult mai simple, au venit Floriile, vremea spovedaniilor mele, pe care mai întîi, ca o taină supremă, doar cu ochii pe crengile lui le spun. Și Doamne atît de rare au devenit aceste spovedanii în ultimul timp, atît de sărace, iar eu atît de păcătos, încît mă-nfior. Și cum să le spun dacă drumul acela la Țigănești, scoborîșul acela devale, spre mănăstire, este poate unul din cele mai grele în lume. Iar urcușul înapoi, la șoseaua Balcanilor, aproape imposibil.

Se spune că într-o zi oarecînd, după război, un stareț al acestui lăcaș, Ioachim Burlea,a fost izgonit de niște vrășmași. Nu s-a împotrivit, a întins al doilea obraz și-a ieșit plîngînd în genunchi. De atunci drumul acesta spre Țigănești s-a închis,poate doar nebunii au mai răzbătut peste el, după care urcușul și coborîrea lui au devenit doar gropi. Un chin și-un păcat acest drum. De nedepășit, ca păcatele mele. Cîte pungi barosane nu se dezlegă pentru el. Cîte mașini de pietriș nu se vărsă peste el în vremurile noastre de astăzi. Cîte tractoare de mare tonaj nu-l călcă și nivelează. Mai  la sărbători. Și tot de sărbători se întîmplă că vine o ploaie repede peste el, din senin, sau o ninsoare năprasnică,și din munca aceasta enormă nu se alege nimic, doar gropi, gropi pînă la resoarele automobilelor și pînă la inimile oamenilor.

Și iarăși doar jipurile răzbat pînă la Sfintele Taine. O bătrînănică de undeva de sub o poale de codru, ninsă ca vremurile, poate unicul pelerin care mai venea pînă odinioară pe jos la mănăstire și care răzbatea ușor, printre aceste ploi, într-o zi oarecînd, după Sfînta Liturghie, ar fi zis despe ele, cu lacrimi în ochi: ”Sînt lacrimile lui Ștefan Burlea! Luați-l, luați-l, i-am zis, cînd pleca! „Și cînd mă gîndesc că după aceasta , într-o altă zi oarecare, tot de joi, apoi într-o lună, apoi într-un an ,apoi într-o mulțime de alte joi, printre aceleași ploi, am încercat să mă spovedesc și eu, cu adevărat, pînă la unghii, dar n-am reușit, mă cutremur.

Cine știe poate că de asta în ultimul timp părintele Irinarh tace și el, cu telefonul închis, ca și vișinul. Poate că de asta tace și Ana, acolo departe la Londra, în băncile capitaliștilor. Poate de asta rugăciunea mea a devenit o piatră de ocară. Poate că de asta lumea s-amplut de oameni de joi.

Doar vișinul știe și vede lucrul acesta, mai mult decît mine. De aceea mă-ntorc și-i zic încă odată:„Vișinule meu drag, de ce taci? Haide, spune-mi odată: ce fac cu omul aceasta de joi?”Și iată că deodată, să auzi și să nu crezi, vișinul, drăguțul de vișin, rupe tăcerea. ”Ia piatra , -îmi zice copacul, – și plîngi!” Mă uit la miriadele lui de flori și plîng, plîng și mă rog. Iată că a venit și ceasul spovedaniei. Haide Ana, draga de mine, zic printre lacrimi,vino degrab să prinzi minunea, să auzi și tu cum vorbesc copacii, haideți frații mei, oameni de joi sîrguiți, să vedeți și voi, cum păcatele noastre toate, îndelung purtat și prelung tăcute, iată s-au prefăcut într-un munte de flori. Haideți cu toții, rupeți cîte o piatră de pe caldarîmurile lumi, udați-o cu lacrimi de robie și veniți să pornim pe jos, sau poate-n genunchi, ca Ioachim Burlea, spre Țigănești, la parintele Irinarh. Poate că pînă joi ajungem. Poate că pînă-L urcă pe cruce punem cîte o piatră, la marele drum al întoarcerii , care nu se va surpa nicioadată.

Ion Bradu