Singurătatea, virtute sau blestem?

„Dumnezeu aşază pe cei singuratici în casă” (Psalmul 67,6). Cei singuratici își vor găsi fericirea doar în casa lui Dumnezeu.

Mulți dintre cei singuratici cred că numai Dumnezeu îi poate vindeca de singurătate. Credința cu nădejde și rugăciunea sunt medicamentul ce ajută vindecării de această durere. „Secretul” care îl ajută pe om să depășească chinul singurătății, să treacă mai ușor peste cele mai grele încercări ale vieții se ascunde în relația lui personalizată cu Iisus Hristos.

Există multe tipuri de singurătate.

Unii îşi trăiesc singurătatea într-o lume virtuală, electronică, preferând să-şi creeze o imagine falsă, ascunzându-se în anonimat. Alţii se simt singuri chiar și atunci când sunt înconjuraţi de oameni, deoarece nu găsesc pe nimeni care să rezoneze cu ei, să le înțeleagă durerile profunde și care să vrea să-i ajute. Sunt oameni care aleg benevol singurătatea, crezând că aceasta îi va proteja de dezamăgirile inevitabile ce vin din relația cu semenii. Unii zic: decât un anturaj dubios, mai bine singurătate. Leonardo da Vinci spunea: „Când eşti singur eşti întru totul tu; când eşti cu un prieten eşti pe jumătate tu”. Totuși, oamenii de știință sunt de părerea că singurătatea te poate înnebuni. Izolarea, lipsa dialogului, pierderea unor legături apropiate cu alți oameni ne scade energia și crește probabilitatea unei boli cronice.

Ce e de făcut?

În primul rând, ar fi bine ca singurătăţii să i se dea un sens. Ea nu trebuie să devină însingurare, căci pentru omul fără Dumnezeu singurătatea poate fi nocivă, ducând la depresie, o viaţă pustie şi chiar la sinucidere. Omul ajuns singur sau cel care din anumite motive nu poate (sau nu vrea) să aibă prieteni ori nu reușește să-și găsescă sufletul pereche, ar trebui să-și direcționeze dorul de comunicare înspre Domnul Iisus Hristos. Acest lucru înseamnă să ai conștiința că ai fost creat pentru Dumnezeu și inima ta își va găsi odihna pe deplin doar în comuniune cu El: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu până nu-și va afla odihna întru Tine”, afirma Fericitul Augustin.

Celui singuratic, zilele i se par lungi și viața interminabilă. Dar cu totul altfel trec zilele, când lași deoparte căutările efemere a persoanei X și îți îndrepți forța sufletului în direcția apropierii de Iisus, adevăratul Om, adevăratul Prieten, Cel care nu te minte, nu te folosește, nu te trădează și niciodată nu te părăsește. Veți zice, din cauza singurătății am sufletul apăsat și chinuit de gânduri. Așa este, când privești mereu la fericirea altora (așa cum se vede ea dintr-o parte) și te alimentezi cu speranțe false că poate…, cumva…, într-o zi… și eu…

Într-o zi… Într-o zi, peretele ce ne desparte de Iisus Hristos va cădea cu zgomot, iar noi Îi vom vedea Faţa – cea mai binecuvântată și fericită experienţă a vieții noastre. În acea zi, singurătatea și visurile eșuate vor deveni doar o amintire, pe măsură ce veșnicia ne va scoate în fața „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit” (1 Corinteni 2:9).

***

Cu perdelele lăsate,

Șed la masa mea de brad,

Focul pâlpâie în sobă,

Iară eu pe gânduri cad.

Stoluri, stoluri trec prin minte

Dulci iluzii. Amintiri

Ţuruiesc ca niște greeri

Pintre negre, vechi zidiri.

(Mihai Eminescu, Singurătate)

Episcop Ambrozie (Munteanu)