Sinuciderea este cel mai mare păcat față de sine

Sinuciderea este cel mai mare păcat față de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă….

Sinuciderea este orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ săvârșit de victima însăși și despre care aceasta știe ce rezultat va produce. Sinuciderea este actul de disperare al unui om care nu mai dorește să trăiască.

Slab integrați în grupul lor familial, religios și politic, invadați de tristețe și depresii profunde, dezamăgiți de societatea în care trăiesc ori doar urmându-și ideea fixă a morții,  indivizii recurg în final la același act de suicid, societatea acționând în mod diferit de la o societate la alta, de la o epocă la alta.

Sinuciderea este curmarea vieţii proprii. Animalele nu se pot sinucide deoarece ele nu sunt conştiente de misiunea faţă de trupul în care trăiesc şi de rostul lor în această lume şi în viața viitoare. Sinuciderea este cel mai mare păcat față de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau o credinţă bolnavă (Judecători 9, 54 – 57 – sinuciderea lui Abimelec; 1 Regi 31, 4- 6 – sinuciderea lui Saul; Matei 27, 5 şi Fapte 1, 18 – sinuciderea lui Iuda); păcătuieşte contra trupului său care este biserica Duhului Sfânt (1 Corinteni 6,19; Romani 14, 8-12), şi deci nu mai are iertare nici în lumea aceasta, şi nici în cea viitoare. De aceea, sinucigaşului nu i se mai poate face nici un fel de slujbă şi nici nu se îngroapă în cimitir cu cei credincioşi.

Canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei opreşte a se aduce jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigaşi. Canonul este de altfel un răspuns la o întrebare care i-a fost adresată Sfântului Părinte: „Întrebare: Dacă cineva fiind ieşit din minte, se sinucide, sau se aruncă în prăpastie, se poate face Liturghie pentru el sau nu? Răspuns: Cu privire la sinucigaşi clericii trebuie să se lămurească dacă s-a sinucis fiind cu adevărat ieşit din minţi (adică nu a avut intenţia, sau întâmplarea l-a dus la moarte). Rudele celui sinucis, mint şi spun că era ieşit din minţi, ca să se obţină pomenirea lui la rugăciune. Însă uneori sinucigaşii fac aceasta din pricina persecuţiei oamenilor sau la necaz mare, dar nici astfel nu trebuie să se pomenească, căci îşi este sinucigaş. Deci clericul trebuie să cerceteze cu băgare de seamă ca să nu cadă sub osândă (aruncă mărgăritarele înaintea porcilor; Matei 7,7)”. (Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii, vol. II, partea a II-a, Arad, 1936, pp. 154-155).

Pe baza acestui canon, vechile pravile au interzis să se facă slujba înmormântării şi cele de pomenire pentru sinucigaşi.

În Pravila de la Govora din anul 1640, se spune: „Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar de va cădea fără voia lui, şi va muri, acestuia să i se cânte şi să i se facă pomeniri” (glava 40).

„Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un loc înalt jos şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuşi, sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se va spânzura; unul ca acela să nu se îngroape ca creştin, nici să-l prohodească, ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat. Iar de va fi făcut aceasta pentru Dumnezeu să nu se cruţe, fiindcă nişte bunătăţi ca acelea şi fel de moarte n-a învăţat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi făcut lui altcineva aceasta, pe acela să-l cânte şi să-l îngroape şi pomeniri să-i facă ca şi la tot creştinul” (glava 143).

Pe baza acestor dispoziţii canonice şi legale s-a încetăţenit practica bisericească conform căreia sinucigaşilor să nu li se săvârşească slujba înmormântării, cât și soroacele lor de pomenire.

Aceasta, pentru că o asemenea faptă, de a-şi lua singur viaţa, presupune o atitudine potrivnică lui Dumnezeu, necredinţă sau ateism şi dispreţ faţă de credinţă şi rânduielile bisericeşti. Sinucigaşul se substituie lui Dumnezeu care este singurul Stăpân al vieţii oamenilor, Cel Care ne dă viaţa şi Cel Care ne-o ia atunci când EI socoteşte. Chiar dacă uneori suferinţa, mizeriile, bolile şi atitudinile ostile ale semenilor ating cote de nesuportat, nu avem voie să ne luăm viaţa pe care nu ne-am dat-o noi, păcatul deznădejdii fiind unul din cele mai grave pe care le săvârşim, păcat împotriva Duhului Sfânt şi fără de iertare.

„Cine pierde nădejdea în mila lui Dumnezeu, zice Fericitul Augustin, îl necinsteşte la fel cu cel ce se îndoieşte de existenţa Lui”. „Iuda a jignit pe Domnul mai puţin vânzându-L, decât îndoindu-se de bunătatea Lui; el a pierdut nu atât din pricina nelegiuirii sale, cât din pricina deznădejdii sale”, zice Fericitul Ieronim.

Iată de ce celor care se sinucid, din necredinţă sau deznădejde, nu li se săvârşeşte slujba înmormântării. Cum însă această categorie este foarte redusă şi datorită în general instinctului de conservare, chiar şi necredincioşii sau deznădăjduiţii îşi iau cu greu viaţa şi rămâne să credem că majoritatea sinucigaşilor fac acest gest necugetat tocmai fiindcă nu sunt în deplinătatea facultăţilor mintale. Pentru aceştia, canonul menţionat ca şi manualele de Liturgică lasă a se înţelege că trebuie să avem altă atitudine.

Mai întâi, canonul ne îndeamnă la o cercetare a cazurilor în speţă spre a-i deosebi de sinucigaşii de bunăvoie sau cu ştiinţă. Aşa cum se proceda odinioară, la cercetările care se fac de către organele de procuratură şi cele medicale, ar trebui să participe şi păstorul sufletesc al enoriaşilor.

Dacă se constată că sinuciderea a avut loc ca urmare a tulburărilor minţii, deci cel în cauză nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale, cum se întâmplă în marea majoritate a cazurilor, socotim că în asemenea situaţii preotul poate săvârşi înmormântarea după rânduiala obişnuită, dar cu mult mai multă sobrietate şi temperanţă, ca un fel de pogorământ. În caz contrar, când argumentele pledează pentru o sinucidere cu bună ştiinţă şi cu mintea întreagă, preotul poate şi trebuie să refuze săvârşirea înmormântării.

Pentru a nu greşi, calea cea mai bună de urmat pentru preot este aceea de a cere sfatul şi binecuvântarea ierarhului locului, cu documentaţie bine argumentată.

Bibliografie:

Preot Profesor Doctor Nicolae D. Necula: „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, pag. 269 – 272;

Arhimandrit Nicodim Sachelarie, „Pravila bisericească”, ediţia a II-a, 1996, pag. 182 – 183;

Arhidiacon Profesor Doctor Ioan N. Floca: „Canoanele Bisericii Ortodoxe – note şi comentarii”, ed. Polisib S. A. Sibiu.