Ştefan cel Mare şi Mănăstirea Căpriana

Se ştie că Mănăstirea Căpriana (situată în centrul Basarabiei), în special istoria ei, a atras atenţia cercetătorilor de circa un secol şi jumătate [1]. În acest răstimp, au fost scoase în evidenţă valorile şi personalităţile cărturăreşti, au fost publicate izvoarele documentare, impresiile de călătorie, în care erau incluse şi diverse materiale cu caracter documentar şi descriptiv cu privire la acest lăcaş sfânt [2].

De la primele publicaţii, efectuate în sec. al XIX-lea, ctitorirea mănăstirii era atribuită, la fel ca şi în legendele populare, lui Ştefan cel Mare, iar uneori şi altor voievozi de mai târziu – Petru Rareş sau Alexandru Lăpuşneanu.

Valorificarea izvoarelor documentare, publicarea lor în a doua jumătate a sec. al XIXlea şi mai cu seamă în secolul al XX-lea au arătat cu certitudine că mănăstirea din centrul Basarabiei este atestată documentar încă din epoca lui Alexandru cel Bun, şi în baza acestor izvoare fondarea Mănăstirii Căpriana este atribuită exclusiv acestui voievod. În asemenea împrejurări se pune întrebarea: care a fost realitatea în ceea ce priveşte relaţiile lui Ştefan cel Mare, a casei sale domneşti cu mănăstirea Căpriana? De ce atât de mult timp tradiţia populară orală şi chiar cea scrisă a atribuit lui Ştefan cel Mare ctitorirea Căprienei? S-a înrădăcinat oare această tradiţie în conştiinţa generaţiilor numai din simplul motiv că acestui mare voievod i s-au atribuit ulterior atâtea şi atâtea fapte reale şi ireale?

Cu toate că referitor la istoria mănăstirii s-a scris destul de mult, după cum se ştie, am publicat şi noi o serie de studii [3], totuşi, acest subiect – Ştefan cel Mare şi Mănăstirea Căpriana – nu a fost abordat în mod special. Chiar şi atunci când în unele lucrări despre Mănăstirea Căpriana se scria despre întemeierea ei în epoca lui Ştefan cel Mare, constatăm că aceste lucrări erau mai mult declarative.

Fondarea şi primele menţiuni documentare

În cele ce urmează, vom încerca să cercetăm în mod special acest subiect. De la bun început, trebuie să arătăm că în lucrarea noastră ne vom bizui pe materialele documentare din epocă, ieşite din cancelaria domnească, precum şi pe alte izvoare scrise, orale şi arheologice. Din nefericire, din perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare sunt cunoscute doar două acte directe referitoare la Mănăstirea Căpriana, datate cu 1 aprilie [4] şi, respectiv, 7 mai 1470 [5]. Până a ne referi direct la conţinutul celor două hrisoave ale lui Ştefan cel Mare, trebuie să arătăm că acestea sunt în strânsă legătură cu alte două documente – de la 25 aprilie 1420 [6] şi 10 februarie 1429 [7], ambele de la Alexandru cel Bun.

După cum au arătat mai mulţi cercetători, între care şi noi (în studiul “Stareţii Mănăstirii Căpriana”) [8], izvoarele istorice arată destul de clar că Mănăstirea Căpriana exista deja pe timpul lui Alexandru cel Bun, fiind atestată în documentul din 10 februarie 1429 sub denumirea de Mănăstirea de la Vişnevăţ, mai târziu numită Căpriana. Egumen era pe atunci „popa Chiprian” [9], care apare în izvoare încă de pe la 25 aprilie 1420, căruia îi aparţinea pe atunci pe aceste meleaguri, unde fusese întemeiată mănăstirea, cel puţin o poiană şi o moară pe Bâc. Trebuie să subliniem că deja pe la
1429, Mănăstirea de la Vişnevăţ ne apare ca una situată în mijlocul unor vaste proprietăţi imobile. Această mănăstire, la fel ca şi Mănăstirea lui Vărzar, atestată cu aceeaşi ocazie, nu au fost întemeiate, credem, de vreunul dintre voievozi, ci mai curând de careva feţe bisericeşti, monahi stabiliţi în aceste părţi, formându-se treptat din sihăstrii sau mici schituri. Unul dintre aceşti fondatori a putut fi „popa Chiprian”.

Din informaţia oferită de acelaşi uric domnesc, constatăm că averile din jurul mănăstirii erau în stăpânirea acesteia. Totodată, aceleaşi posesiuni par să fi aparţinut domeniului domnesc de stat. Din acelaşi document nu pare să reiasă că mănăstirea a fost înzestrată cu aceste averi de către Alexandru cel Bun. Totuşi, din hrisovul de la 10 februarie 1429 se vede clar că domnul dăruieşte soţiei sale, cneaghinei Marena, mănăstirea de la Vişnevăţ cu toate proprietăţile sale imobile şi mobile, cu veniturile sale, ca pe o moşie voievodală. Aceste date i-au determinat pe cercetători să-l
considere drept ctitor al mănăstirii pe Alexandru cel Bun [10]. O întrebare rămâne aici fără răspuns, cel puţin deocamdată: în baza cărui drept Alexandru dă soţiei sale Marena mănăstirea cu toate proprietăţile ei, căci domnitorul nu arată, dar se pare că ar fi trebuit să o facă, cine a înzestrat mănăstirea recent întemeiată cu asemenea averi importante? În afară de aceasta, prin actul său din 1429, Alexandru cel Bun întreprinde o acţiune, se pare, nemaiîntâlnită în istoria Ţării Moldovei, a mănăstirilor din această ţară, când un domn dăruieşte cuiva, de această dată unei persoane din familia sa, soţiei, o mănăstire cu toate moşiile şi veniturile ei: „… mănăstirea de la Vişnevăţ, unde este egumen Chiprian, ca să-i fie ei uric, cu tot venitul şi cu toate folosinţele, care ascultă de această mănăstire ei, şi copiilor ei…” [11].

În acest caz, datorăm cititorului unele precizări suplimentare. S-ar putea crede că Alexandru cel Bun a făcut danie cneaghinei Marena Mănăstirea de la Vişnevăţ, cu toate proprietăţile şi veniturile sale, în baza dreptului de ctitor, adică de întemeietor al mănăstirii. Însă se ştie destul de bine, în baza multiplelor exemple din epoca medievală a Ţării Moldovei, când domnitorii, boierii, alte persoane şi urmaşii lor dăruiau diverse proprietăţi mănăstirilor, şi nu invers. Se mai cunosc situaţii când o mănăstire mai mică, un schit puteau fi subordonate unei alte mănăstiri mai mari din Moldova.  Se mai cunoaşte practica închinării unor mănăstiri şi schituri din Moldova şi Ţara Românească unor mănăstiri de la Sfântul Munte Athos, Sfântul Mormânt din Ierusalim ş. a. Se ştie că Alexandru cel Bun a întemeiat mănăstirile Bistriţa, Moldoviţa, care au fost înzestrate cu bogate danii domneşti, dar ca o mănăstire să fi fost dată de voievod unei persoane particulare – nu se mai întâlneşte.

În asemenea situaţie, se pare că Alexandru cel Bun a dat această mănăstire, cu toate averile, soţiei sale, Marena, în baza altui drept, conform căruia aceste moşii, pe teritoriul cărora a apărut Mănăstirea de la Vişnevăţ, aparţineau domeniului domnesc. Din acelaşi document reiese că cneghinei îi aparţineau pe aceste meleaguri şi alte moşii, care aveau hotar comun cu moşiile Mănăstirii de la Vişnevăţ. Probabil, această împrejurare a determinat-o pe cneghină să pretindă trecerea în proprietatea sa a moşiilor din vecinătatea imediată, pe teritoriul cărora s-a dovedit a fi amplasată mănăstirea. Alexandru cel Bun i-a satisfăcut această dorinţă prin hrisovul domnesc din 1429. În urma acestor danii, Marena doamna devine posesoarea unor vaste domenii în această parte a Moldovei. În această zonă geografică poseda unele proprietăţi şi Chiprian, egumenul mănăstirii.

Revenind la actul emis în domnia lui Ştefan cel Mare (1 aprilie 1470) şi din care vom cita mai jos, rezultă mai curând că mănăstirea a apărut pe moşia stăpânită de popa Chiprian: „… prisaca lui Chiprian, la Botne, şi cu mănăstirea care este la obârşia Vişnevăţului şi cu toate poienile şi cu prisăcioarele câte sunt în acest hotar, pe care le-a stăpânit popa Chiprian …” [12], proprietăţi care până atunci se aflau hotar în hotar cu cele ale domeniului cneghinei Marena. În urma daniei lui Alexandru cel Bun, toate aceste averi au format un corp comun sub stăpânirea cneghinei.

Astfel, din cele arătate mai sus se conturează concluzia că Mănăstirea de la Vişnevăţ a apărut mai curând în urma unei iniţiative particulare din partea unei feţe bisericeşti, în cazul dat fiind vorba de popa Chiprian.

După stingerea din viaţă a cneghinei, probabil prin anii ’40 ai sec. al XV-lea, mănăstirea cu moşiile sale, inclusiv fostele averi ale lui Chiprian, au trecut în stăpânirea fiicei sale Chiajna. Administrarea averilor mănăstirii au rămas încă multă vreme în grija egumenului Chiprian. Această stare de lucruri a aflat-o Ştefan cel Mare la Mănăstirea Vişnevăţ către 1470.

Ştefan cel Mare şi Mănăstirea Căpriana

Ştefan cel Mare se văzu nevoit să intervină în treburile Mănăstirii de la Vişnevăţ doar la începutul lui aprilie 1470. După opinia noastră, aceasta a avut loc în împrejurările când cu puţin timp în urmă, se prea poate chiar la începutul aceluiaşi an 1470, Chiprian încetă din viaţă. În aceste condiţii, apăru necesitatea de a hotărî problema averilor destul de importante ale mănăstirii, inclusiv ale popii Chiprian. Afirmăm
aceasta, deoarece în Evul Mediu, ca şi în alte epoci, proprietatea unei persoane era împărţită între descendenţi sau trecută în proprietatea
autorităţilor de stat la scurtă vreme după stingerea din viaţă a stăpânului ei, în cazul lipsei urmaşilor direcţi.

După cum reiese din actul de la 1 aprilie 1470, Ştefan cel Mare se arată intenţionat de a-şi însuşi toate drepturile de moştenitor al tuturor proprietăţilor Mănăstirii de la Vişnevăţ, inclusiv cele care aparţinuseră odinioară popii Chiprian (ceea ce concordă pe deplin cu politica sa de consolidare a domeniului domnesc) şi să dispună de aceste averi după bunul său plac. Se prea poate că Ştefan cel Mare considera că avea aceste drepturi de moştenitor în baza dreptului de stăpân al domeniului domnesc de la predecesorii săi, deţinători ai tronului ţării.

În condiţiile în care, la acel început de april, Chiajna, care se numea în documentul din 7 mai 1470 “mătuşa lui Ştefan cel Mare”, mai era în viaţă şi, prin urmare, cel puţin ea trebuia să preia bunurile mai sus-numite de la mama sa, Marena doamna, constată, oarecum contrariată, că dispune de ele ca proprietar Ştefan cel Mare. În asemenea situaţie, pot fi valabile trei versiuni de derulare a evenimentelor conform cărora:

– Ştefan cel Mare, în anumite împrejurări pe care nu le cunoaştem deocamdată, a fost recunoscut ca proprietar sau coproprietar al moşiilor rămase de la Marena doamna, cu mănăstirea situată pe acele meleaguri.

– Ştefan cel Mare dispune de aceste moşii în virtutea faptului că ele făceau parte din nou la acea dată (1470) din domeniul domnesc.

– Aceste moşii puteau să revină în domeniul de stat în urma confiscării lor drept pedeapsă pentru “hiclenie”.

În virtutea acestor împrejurări, în baza dreptului de moştenitor sau de stăpân al domeniului de stat, Ştefan cel Mare dă moşiile sus-numite cu mănăstirea, prin actul domnesc de la 1 aprilie 1470, Mănăstirii Neamţ.

Totodată, pornind de la informaţia fixată în actele din 10 februarie 1429 şi din 7 mai 1470, reiese că relaţiile de proprietate în ceea ce priveşte atât mănăstirea, cât şi alte averi imobile ale lui Chiprian sunt în realitate mai complicate. Din actul din 1429 reiese că Alexandru cel Bun considera averile lui Chiprian parte componentă a averilor mănăstirii şi la un loc cu toate acestea le trece în stăpânirea Marenei. În pofida acestui fapt, Chiprian a continuat să îşi deţină averile până la sfârşitul vieţii sale. Prin urmare, nu este clar care sunt circumstanţele ce îi fac ca să-şi revendice dreptul de moştenitor şi proprietate asupra stăpânirilor lui Chiprian pe urmaşii direcţi ai Marenei, pe de o parte, fiica sa Chiajna şi, pe de altă parte, pe Ştefan cel Mare. Căci, în ultimă instanţă, numai în baza unor drepturi de moştenire moşiile cu Mănăstirea Vişnevăţ şi averile rămase de la Chiprian puteau fi dăruite ulterior de cele două părţi Mănăstirii Neamţ.

Astfel, din cele arătate mai sus reiese că Ştefan cel Mare a găsit perpetuată, până la 1470, o stare de lucruri deosebit de complicată în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra averilor de la Mănăstirea Vişnevăţ. El a reuşit să le depăşească prin subordonarea acestei mănăstiri cu toate averile ei, inclusiv şi cele ale mătuşii sale Chiajna şi ale popii Chiprian, Mănăstirii Neamţ.

Căpriana – metoc al Mănăstirii Neamţ

În asemenea împrejurări, prin actul de la 1 aprilie 1470, Ştefan cel Mare a „…dat şi a întărit mănăstirii noastre de la Neamţ … prisaca lui Chiprian, la Botne, şi cu mănăstirea care este la obârşia Vişnevăţului şi cu toate poienile şi cu prisăcioarele câte sunt în acest hotar, pe care le-a stăpânit popa Chiprian …” [13]. Fiindu-i atins amorul propriu şi interesele de proprietate prin actul nepotului ei din 1 aprilie 1470, mătuşa Chiajna a dorit să-i amintească voievodului, cu toată fermitatea, de drepturile sale de moştenire asupra unor părţi din moşiile mănăstirii. De aceea, în scurtă vreme,
Chiajna a insistat ca Ştefan cel Mare să emită o nouă carte domnească, fiind vorba de actul din 7 mai 1470, prin care ea personal dăruia Mănăstirii de la Neamţ „… prisaca lui Chiprian, la Botne” [14]. Pentru mai multă convingere, ea se asigură la întocmirea acestei cărţi domneşti de prezenţa Mitropolitului Teoctist.

Revenind la hrisovul din 1 aprilie 1470, trebuie să arătăm că prin această danie domnul ţării nu numai că înzestrează cea mai mare mănăstire din Moldova, numită Neamţ, cu noi proprietăţi, dar, în acelaşi timp, subordonează acesteia lăcaşul susnumit – Mănăstirea de la Vişnevăţ. Astfel, această din urmă mănăstire, prin gestul lui Ştefan cel Mare, a devenit pentru un timp metoc al Mănăstirii Neamţ. Izvoarele vremii arată cu certitudine că, după această dată, Mănăstirea de la Vişnevăţ a trecut efectiv sub controlul celei de la Neamţ. Astfel, după cum observă Alexandru Gonţa [15], din cinci sălaşe de ţigani, pe care le avea Mănăstirea de la Vişnevăţ [16] conform unui act din 10 februarie 1429, vor scădea la patru sub Alexandru Lăpuşneanu [17]. E foarte probabil, după cum admite acelaşi cercetător, că o parte din aceşti ţigani să fi fost luaţi de Mănăstirea Neamţ.

Acţiunea de trecere în subordonarea Mănăstirii Neamţ trebuia să fi avut urmări dintre cele mai benefice pentru locașul de la Vişnevăţ, deoarece comunitatea ei monahală era pusă în legătură directă cu puternicul centru religios, cultural şi cărturăresc, cum era pe atunci Mănăstirea Neamţ. Se prea poate că de la vestita Mănăstire Neamţ să fi venit la cea de la Vişnevăţ nu numai monahi, care să administreze averile mănăstireşti, cum se făcea de obicei în asemenea situaţii, ci şi unii călugări mai învăţaţi, dintre care puteau fi desemnaţi egumeni. Venirea călugărilor de la Neamţ la Mănăstirea de la obârşia Vişnevăţului trebuia să ridice, sub toate aspectele, la un nivel şi mai înalt tot ce reuşise să facă în plan gospodăresc, religios şi cultural popa Chiprian.

Revenind la cele expuse mai sus, voievodul Ţării Moldovei este solicitat de către călugării nemţeni, probabil după 1470, de a veni cu anumite ajutoare în sprijinul, după cât se pare, al unor prefaceri sau chiar al anumitor construcţii la mănăstirea de la izvoarele Vişnevăţului. De aceea, considerăm că este întemeiată ipoteza conform căreia Ştefan cel Mare a efectuat lucrări de construcţie a unei biserici după 1470. El a putut face
acest gest nu numai la rugămintea călugărilor de la Neamţ, dar şi în virtutea faptului că lăcaşul de la Vişnevăţ, prin tradiţia familială încă de la Alexandru cel Bun, a mătuşii sale Chiajna, trebuia să se afle şi sub îngrijirea sa personală ca voievod al ţării.

Nu ştim cu certitudine cât a durat această subordonare, dar din izvoarele sec. al XVI-lea – al XVII-lea nu mai rezultă că Mănăstirea de la Vişnevăţ era dependentă de Mănăstirea Neamţ. Faptul cum Petru Rareş şi soţia sa Elena denumea mănăstirea (prima menţiune a mănăstirii cu numele “Căpriana”), când îi dăruiau, pe la 1545, un frumos Evangheliar [18], şi cum desemnau hotarele domeniului mănăstiresc ne face să credem că la acea dată Mănăstirea Căpriana era înzestrată cu importante averi imobile şi fiind întru totul de sine stătătoare. Izvoarele documentare, ajunse până la noi, nu ne arată în vreun când şi din bunăvoinţa cui Mănăstirea Căpriana a încetat să fie metoc al celei de la Neamţ. Întrucât în timpul celei de a doua domnii a lui Petru Rareş Căpriana era mănăstire independentă, putem admite că ea a căpătat acest statut ceva mai înainte, se prea poate, chiar în anii 1491-1496, când Ştefan cel Mare înalţă aici, după cum vom încerca să demonstrăm mai jos, o mare biserică de piatră, sau cel târziu în timpul celei de-a a doua domnii a lui Petru Rareş (1541-1546), când mănăstirea este refăcută şi sfinţită din nou.

În anii 1538-1540 Mănăstirea Căpriana a avut mult de suferit de pe urma invaziei otomane. În a doua domnie a sa, când Petru Rareş reface din temelie mănăstirea, hotărât probabil, cu această ocazie, să o scoată de sub ascultarea Mănăstirii Neamţ şi să-i redea statutul de altădată de mănăstire aparte. Afirmăm aceasta şi din considerentul că niciun izvor cunoscut de mai târziu, fie privitor la Mănăstirea Neamţ, fie privitor la Căpriana, nu ne vorbeşte despre existenţa unei dependenţe a acesteia din urmă faţă de cea dintâi.

În cazul în care admitem că unul din marii cărturari moldoveni din sec. al XVI-lea, Eftimie, autorul unei cronici slavo-române, este una şi aceeaşi persoană cu egumenul Mănăstirii Căpriana din timpul domniilor lui Alexandru Lăpuşneanu, am putea deduce că transformarea treptată a Mănăstirii Căpriana întru-un centru de cultură scrisă poate fi pusă în legătură directă cu influenţa pe care au exercitat-o monahii veniţi de la Neamţ asupra mediului cultural cărturăresc de la Căpriana. Scoaterea Mănăstirii Căpriana de sub ascultarea Mănăstirii Neamţ a avut drept urmare slăbirea treptată a legăturilor dintre cele două locașuri şi decăderea Mănăstirii Căpriana ca centru cultural şi cărturăresc cu începere din ultimele decenii ale sec. al XVI-lea şi primele decenii ale sec. al XVII-lea.

Scăderea importanţei Mănăstirii Căpriana ca centru cultural mai poate fi pusă în legătură directă şi cu stingerea treptată, în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, a dinastiei Muşatinilor, reprezentanţii căreia, de la Alexandru cel Bun până la Alexandru Lăpuşneanu, au sprijinit într-un fel sau altul lăcaşul sfânt de la obârşia Ișnovăţului.

Ctitoria lui Ştefan cel Mare

Din zgârcitele informaţii pe care le avem la dispoziţie, se pare că după 1470 Ştefan cel Mare nu numai a subordonat Mănăstirea de la Vişnevăţ celei de la Neamţ, dar şi s-a îngrijit destul de mult de lăcaşul sfânt de la izvoarele Işnovăţului. Nu putem şti cu certitudine ce anume a făcut Ştefan cel Mare cu cheltuiala sa prin intermediul călugărilor de la Neamţ: a construit o biserică, a înălţat alte edificii necesare comunităţii monastice de aici sau a dăruit mănăstirii, cum obişnuia deseori domnitorul, cărţi de slujbă religioasă, diferite odoare bisericeşti ş. a. Un lucru rămâne cert: marele voievod a avut în grija sa şi acest lăcaş sfânt.

Cu mai mulţi ani în urmă, N. D. Chiriac nu se îndoia de faptul că biserica veche a Căprianei a fost înălţată de Ştefan cel Mare după 1470. Drept argumente, autorul aduce cunoscutul hrisov din 7 mai 1470, precum şi informaţia din cartea domnească a lui Antioh Cantemir din 30 ianuarie 1698, prin care acesta închina Căpriana Mănăstirii Zograf [19]. Această părere a rămas să zacă neobservată multă vreme în analele istoriei. Abia de curând ea s-a dovedit a fi utilă şi chiar productivă în lumina ultimelor cercetări de la Căpriana. Un alt cercetător român, Vasile Drăguţ, arătând că mănăstirea a fost fondată pe timpul lui Alexandru cel Bun, consideră totodată că ea a fost “reconstruită în timpul lui Ştefan cel Mare înainte de 1470” [20].

Cercetările arheologice din ultima vreme, efectuate la Mănăstirea Căpriana de către Gheorghe Postică şi Nicolae Constantinescu [21], au scos la iveală un vechi fundament al unei biserici, pe care cercetătorii numiţi încearcă să-l dateze cu perioada de domnie a lui Alexandru cel Bun. Această descoperire şi, respectiv, ipoteză, a pus începuturile unei interesante discuţii. Chiar în primele luări de atitudine, părerea celor doi arheologi este pusă la îndoială, aducându-se totodată argumente, în opinia noastră, destul de interesante, din care reiese că acest fundament al unei prime biserici de piatră la Căpriana trebuie mai curând datată cu epoca lui Ştefan cel Mare, şi că acest edificiu de cult se înscrie perfect în aşa-numitul stil arhitectonic moldovenesc, care s-a cristalizat mai cu seamă în a doua jumătate a sec. al XV-lea. Dintre argumentele mai importante care se aduc în această privinţă, par mai plauzibile cele ce ţin de planimetria edificiilor ecleziastice din Moldova din această epocă [22]. Faptul pare să se potrivească cu opinia noastră, conform căreia Ştefan cel Mare a efectuat transformări de proporţii, între care şi construcţia unei biserici de piatră la Căpriana. După cum au arătat, de astă dată pe deplin întemeiat, cercetările arheologice menţionate mai sus, această biserică nouă de piatră, de la care a ajuns până la noi doar fundamentul, a fost înălţată pe un loc viran, defrişat de pădure.

Despre implicarea lui Ştefan cel Mare în lucrările de construcţie sau reconstrucţie la Mănăstirea Căpriana după 1470, pare să ne vorbească tradiţia populară, acele legende, conform cărora drept ctitor al Mănăstirii Căpriana este dat Ştefan cel Mare [23]. De aceea, celebrul voievod a intrat, alături de Chiprian, în conştiinţa generaţiilor ca întemeietor (ctitor) al Mănăstirii Căpriana.

Despre faptul că Ştefan cel Mare a iniţiat importante lucrări de construcţii la această mănăstire ne vorbesc, ce-i drept doar indirect, şi unele izvoare scrise. Astfel, în cartea domnească din 30 ianuarie 1698 a lui Antioh Cantemir voievod se arată, printre altele, precum că Ştefan cel Mare „… a fost ctitor şi fondator al acestor două mănăstiri, Căpriana şi Dobroviţa, făcute de el” [24].

Despre Ştefan cel Mare ca ctitor al Căprianei ne vorbeşte şi pomelnicul mănăstirii. Astfel, pe o veche icoană de lemn, care a aparţinut în trecut acestei mănăstiri şi care datează aproximativ cu hotarul sec. XVIII-XIX, aflăm inserat acest pomelnic. Noi credem că acesta este o redacţie târzie în traducere românească a pomelnicului mănăstirii [25]. După câte se pare, începuturile acestui pomelnic au fost puse în epoca lui Ştefan cel Mare cu ocazia construirii şi sfinţirii unei biserici de piatră la Mănăstirea Vişnevăţ. În caz contrar, nu putem explica de ce pomelnicul a trebuit, precum vom vedea mai jos, să se înceapă cu numele lui Ştefan cel Mare şi a membrilor familiei sale.

În contextul problemei abordate, un lucru pare a fi indiscutabil, şi anume că pomelnicul de pe această icoană ne vorbeşte despre faptul că tradiţia scrisă de la Mănăstirea Căpriana îl dă drept ctitor al mănăstirii şi, deci, de veşnică pomenire în această calitate pe marele nostru voievod Ştefan cel Mare.

Tradiţia precum că Ştefan cel Mare a fost ctitor al Mănăstirii Căpriana s-a înrădăcinat mult în conştiinţa generaţiilor de rugători de la acest lăcaș. Ea a fost transmisă de către monahii băştinaşi şi cei nemţeni, stabiliţi aici după închinarea Mănăstirii Căpriana celei de la Muntele Athos, Zograf, şi călugărilor ei după 1698. Aceştia din urmă, de exemplu, la 1817 reconstruind şi repictând biserica de la Zograf, pe care Ştefan cel Mare, de asemenea, a sprijinit-o cu multe ajutoare, îl reprezintă pe voievodul moldovean într-o frescă alături de Ioniţă Aslan II şi Ioan Paleologul, împăratul Bizanţului, în calitate de ctitori ai Mănăstirii Zograf. După cum au arătat unele cercetări recente, în inscripţia care însoţeşte fresca, în dreptul portretului votiv al voievodului român mai este scris în limba slavonă: „Stefan Voevoda Moldavsk ktitor (evidenţierea noastră) Dobrovecsk i Kipr ansk i bnovitel se obiteli” (Ştefan voievodul Moldovei, ctitor al Dobrovăţului şi Căprianei şi înnoitorul acestei mănăstiri (a Zografului – n. n) [26], fiind vorba, de astă dată, de aportul voievodului moldovean la renovarea pe timpul său a bisericii de la Zograf. De altfel, alături de Ştefan cel Mare este zugrăvit Alexandru Lăpuşneanu, în dreptul căruia citim o altă inscripţie în limba slavonă, în care, spre deosebire de predecesorul său, acesta din urmă este arătat numai ca înnoitor al Mănăstirii Căpriana „Ale≈andr Voevoda Moldavsk bnovitel (evidenţierea noastră) Kipr ansk” (Alexandru (Lăpuşneanu – n. n) voievodul Moldovei înnoitorul
Căprianei) [27].

Am putea admite că informaţia despre ctitorirea Mănăstirii Căpriana de către Ştefan cel Mare le-a parvenit monahilor athoniţi de la Zograf din hrisovul lui Antioh Cantemir din 30 ianuarie 1698. Atunci, de unde le-a parvenit acestor călugări informaţia despre renovarea Mănăstirii Căpriana de către Alexandru Lăpuşneanu? Faptul că acest din urmă detaliu lipseşte în cartea domnească a lui Antioh Cantemir ne face să presupunem şi, respectiv, Alexandru Lăpuşneanu, în urma legăturilor directe pe care le aveau aceşti voievozi moldoveni cu mănăstirea athonită. Ceea ce ne determină să credem că informaţiile de la Zograf precum că Ştefan este ctitor al Căprienei corespund realităţii.

De altfel, la Mănăstirea Zograf au fost identificate şi alte relicve cu inscripţii în care Ştefan cel Mare este dat drept ctitor al Căprianei. Este vorba de un portret al lui Ştefan cel Mare, executat de un pictor anonim în stil realist, cu elemente de pictură bizantină, aproximativ în sec XVIII-XIX. Chipul voievodului este încadrat într-un oval, sub care este scris în slavoneşte: „Obraz Stefan Sil´nago Voevody Obnovitelå Sv ‚enno Z grafsk å Obiteli prinadleΩa‚ixß Emu Monastyrei Dobroveckag i Kipr anovskag ” Obnovitelå Sv ‚enno Z grafsk å Obiteli i Ktitora Dobroveckag i Kipr anovskag ”„Obraz Stefan Sil´nago Voevody Obnovitelå Sv ‚enno Z grafsk prinadleΩa‚ixß Emu Monastyrei Obnovitelå Sv ‚enno Z grafsk å Obiteli i Ktitora Dobroveckag i Kipr anovskag Dobroveckag i Kipr anovskag ” („Chipul [icoana] lui Ştefan cel Puternic voievod – înnoitor al Sfintei Mănăstiri Zograf şi ctitor al mănăstirilor ce aparţin ei Dobrovăţ şi Căpriana”) [28].

Deoarece în inscripţiile de la Zograf Ştefan cel Mare este arătat ctitor al Dobrovăţului, fapt care nu poate fi pus la îndoială, nu vedem din ce cauză nu am da crezare şi calificativului, prin urmare şi informaţiei, precum că acelaşi voievod a fost ctitor şi la Căpriana. Însă aici se cere făcută o precizare, şi anume: dacă Mănăstirea Dobrovăţ a fost fondată din temelie de către Ştefan cel Mare, apoi Mănăstirea Căpriana exista de mai înainte. Marele voievod nu a făcut altceva decât să construiască la această din urmă mănăstire o nouă biserică.

Astfel, tradiţia populară orală, inclusiv cea a comunităţii monahale, tradiţia scrisă de la Mănăstirea Căpriana, precum şi cea de la Mănăstirea Zograf de la Muntele Athos îl consideră şi îl atestă unanim pe Ştefan cel Mare ca ctitor al Mănăstirii Căpriana. Probabil aceasta corespunde realităţii, în sensul că prima biserică de piatră, alături de altele din lemn rămase la mănăstire de pe timpul lui Alexandru cel Bun sau din perioada imediat următoare, a fost construită aici anume de Ştefan cel Mare. Prin urmare, exemplul Mănăstirii Căpriana, de asemenea, vine să confirme tradiţia potrivit căreia, după fiecare luptă sau război, Ştefan înălţa o biserică sau o mănăstire.

În viziunea noastră, în problema datării celei mai vechi biserici de piatră de la Căpriana interesante date ne oferă pomelnicul acestui locaş, menţionat mai sus. Acest monument de cultură scrisă s-a păstrat doar într-o singură redacţie, întocmită în scurtă vreme după decesul, în martie 182, a Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni.

Datarea acestei redacţii a pomelnicului se face după anii de activitate a înaltului ierarh în Basarabia – 1812-1821. Textul pomelnicului, în varianta care a ajuns până la noi, a fost întocmit şi ulterior recopiat, literă, pe literă pe faţa unei vechi icoane a mănăstirii. Ulterior această icoană, poate după închiderea mănăstirii de către autorităţile sovietice în 1962, a fost transmisă Muzeului religiei şi ateismului din Chişinău. În urma transformărilor din ultimii ani, acest muzeu a fost desfiinţat, iar colecţiile sale, inclusiv icoana cu textul pomelnicului, au fost transmise Muzeului Naţional de Arte Plastice din Republica Moldova cu sediul la Chişinău.

La o cercetare atentă a icoanei, se observă că redacţia din 1821 a fost scrisă pe o redacţie sau variantă mai veche chiar în acelaşi loc al icoanei. Însă odată cu întocmirea redacţiei din 1821 a pomelnicului, copistul a găsit de cuviinţă să plaseze în capul acestuia o inscripţie destul de amplă cu caracter cronicăresc, în care sunt descrise mai multe evenimente legate de stabilirea şi activitatea în calitate de înalt ierarh bisericesc în Basarabia şi la Mănăstirea Căpriana, în special, a lui Gavriil Bănulescu-Bodoni. Printre altele, în acest specific preambul se arată starea dezastruoasă pe care a găsit-o înaltul ierarh la Căpriana când s-a stabilit în Basarabia. Apoi urmează enumerarea tuturor prefacerilor pe care a reuşit să le efectueze exarhul Gavriil la mănăstire, subliniindu-se mai ales meritul său în refacerea bisericii Adormirii Maicii Domnului, la baza căreia a fost descoperit, de către arheologii Gheorghe Postică şi Nicolae Constantinescu, vechiul fundament menţionat mai sus. Inscripţia se încheie cu descrierea evenimentelor sfinţirii bisericii în noiembrie 1820 şi a înhumării Mitropolitului Gavriil la Căpriana în martie 1821. Autorul anonim mai adaugă că Mitropolitul Gavriil se înscrie printre ctitorii de seamă ai acestui lăcaş. Astfel, redacţia din 1821 a pomelnicului începe cu pomenirea Mitropolitului Gavriil. După această predoslovie dedicată lui Gavriil Bănulescu-Bodoni, se revine la vechea redacţie a pomelnicului, în care sunt înscrişi, unul după altul, ctitorii şi binefăcătorii lăcaşului de-a lungul secolelor.

În această listă-pomelnic primii figurează “Ştefan voievod, Maria Doamna”, apoi “Bogdan, Mileana Doamna, Alexandru Voievod, Petru Voievod şi Elena Doamna, Alexandru Voievod şi Roxanda Doamna, Ştefan Voievod, Radu Mihnea Voievod, Ioan Voievod, Eustratie Dabija Voievod, Eremia Movilă Voievod, Ilie Voievod, Grigore Alexandru Voievod…” [29] ş. a. Credem că ordinea şi titlurile (sau lipsa lor), în care sunt înşiruite persoanele în acest pomelnic, nu sunt deloc întâmplătoare. Ele au o anumită semnificaţie, care poate fi descifrată.
În studiul de faţă ne interesează pomelnicul, mai ales partea lui de început. În cele ce urmează, vom încerca să stabilim când a fost iniţiată scrierea pomelnicului Mănăstirii Căpriana şi să identificăm cine sunt persoanele înscrise în el şi, indirect, când a fost înălţată şi sfinţită biserica de piatră la Căpriana. Dacă e să pornim de la conţinutul pomelnicului, considerăm că prima persoană inclusă în pomelnic – “Ştefan Voievod” – nu este altcineva decât Ştefan cel Mare. Ştiindu-se că voievodul a avut consecutiv două soţii cu numele Maria – Maria de Mangop de neam grec şi Maria-Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, voievodul Munteniei –, care dintre cele două soţii cu acelaşi prenume a fost înscrisă în pomelnic ? Dacă cele două identificări, după cum ne convingem, par a fi mai simple, apoi identificarea persoanelor care urmează după celebrul cuplu voievodal este mult mai dificilă.

Aşadar, cine sunt “Bogdan, Mileana Doamna, Alexandru voievod”, căci următoarele persoane înscrise în pomelnic pot fi, după opinia noastră, uşor identificate: “Petru Voievod, Elena Doamna” – cu Petru Rareş şi soţia sa Elena Doamna, “Alexandru Voievod, Roxanda Doamna” – cu Alexandru Lăpuşneanu şi soţia sa Roxanda Doamna ş. a. Această enumerare ne face să credem că toate persoanele sunt înşiruite în pomelnic în ordine cronologică, începând cu Ştefan cel Mare şi Maria Doamna. În acest caz, ar trebui ca persoanele situate în pomelnic între Ştefan cel Mare şi Petru Rareş să fie tot cineva din urmaşii direcţi ai lui Ştefan cel Mare. Dacă urmăm enumerarea persoanelor conform acestei logici, “Bogdan” înscris în pomelnic ar trebui să fie Bogdan voievod, care l-a urmat la tron pe tatăl său. Dacă această identificare corespunde realităţii, atunci apare întrebarea: de ce “Bogdan” nu figurează în pomelnic cu titlul de voievod, titlu pe care l-a moştenit pe deplin legitim în 1504? Şi mai mult se complică lucrurile atunci când încercăm să aflăm cine a fost “Mileana Doamna”, căci niciun izvor din epoca lui Ştefan cel Mare şi din perioada următoare nu atestă o soţie sau o fiică de domn moldovean care ar fi purtat acest nume. Apoi urmează în pomelnic “Alexandru Voievod”, or, după cum se ştie, un domnitor cu numele Alexandru nu s-a ridicat în tronul Ţării Moldovei în perioada imediat următoare după Ştefan cel Mare. Unde mai punem că acest “Alexandru Voievod”, spre deosebire de ceilalţi voievozi enumăraţi în pomelnic, ne apare fără “Doamna” sa. Dacă pentru un
moment am admite că acest “Alexandru Voievod” ar trebui identificat cu Alexandru cel Bun (1399-1432), care, după cum am arătat mai sus, a jucat un anumit rol în destinele mănăstirii Vişnevăţ, atunci nu putem înţelege, din care cauză el a fost înscris în pomelnic fără vreuna din doamnele sale şi cu atât mai mult este inexplicabilă plasarea lui nu înainte de Ştefan cel Mare, ci după acesta.

În cazul dat, lucrurile pot fi limpezite, în viziunea noastră, şi puse fiecare la locul său în felul următor:

– în primul rând, considerăm că întocmirea acestui pomelnic a fost începută pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, după ce voievodul, împreună cu Maria Doamna, au construit cu cheltuiala lor la Mănăstirea Căpriana o biserică de piatră. Cu ocazia sfinţirii acestui din urmă lăcaş, la care probabil a participat Ştefan cel Mare cu Maria Doamna, călugării din partea locului le-au înscris numele lor şi a copiilor lor în pomelnic în calitate de ctitori, spre veşnică pomenire;

– în al doilea rând, pornind de la faptul că Ştefan cel Mare a avut consecutiv două soţii cu acelaşi nume Maria – Maria de Mangop (căsătoria a avut loc în 1472, care în 1477 se stinge din viaţă) şi Maria-Voichiţa (pe care Ştefan cel Mare o ia în căsătorie în 1478 [30], dar nu mai târziu de 1480 [31], fiica lui Radu cel Frumos, decedată în 1511). Rămâne de precizat care dintre ele figurează în pomelnic. Considerăm că Maria Doamna din pomelnic mai curând trebuie identificată cu Maria-Voichiţa, deoarece în asemenea caz cel care o urmează în pomelnic – “Bogdan” (copil pe atunci)

– trebuie identificat cu Bogdan-Vlad, ulterior Bogdan al III-lea (1504-1517), domn al Ţării Moldovei şi, în acelaşi timp, primul fiu legitim al lui Ştefan şi al Mariei- Voichiţa, născut la 16 iunie 1479 [32]. În cazul în care admitem că “Maria Doamna” din pomelnic e Maria de Mangop, iar Bogdan este fiul ei, născut prin 1473 şi decedat în 1479, atunci Mileana, pe care o identificăm mai jos cu Elena, fiica lui Ştefan cel Mare, nu putea fi numită “Doamna” , fiindcă ea se căsătoreşte doar în 1483.

– în al treilea rând, “Mileana Doamna” şi “Alexandru Voievod” pot fi identificaţi, după opinia noastră, cu alţi doi copii, de astă dată numai pe linie paternă, ai lui Ştefan cel Mare, cu mult mai în vârstă decât Bogdan, fiind vorba de Elena, numită în izvoarele de atunci Olena sau Oleana, care s-a născut din prima căsătorie a voievodului moldovean cu Evdokia de la Kiev, iar “Alexandru Voevod” trebuie identificat cu fiul legitim al Evdokiei şi al lui Ştefan, Alexandru, născut în primăvara anului 1464 [33]. Deoarece Mileana (alias Olena, Oleana) este numită în pomelnic “Doamna”, atunci am crede că prenumele ei a fost înscris în pomelnic concomitent cu numele lui Ştefan cel Mare şi a mamei sale vitrege, Maria-Voichiţa, şi cu fraţii
ei dinspre tată, minorul Bogdan şi Alexandru, la o dată ce trebuie plasată după 1483, când Elena se căsătoreşte cu Ivan Ivanovici cel Tânăr, fiul marelui cneaz al Moscovei Ivan al III-lea. După cum se ştie, Ivan Ivanovici a fost desemnat, câţiva ani mai târziu după căsătorie, de tatăl său ca moştenitor direct la tronul Moscovei, fiind numit în izvoare cneaz sau chiar mare cneaz, iar soţia sa Elena – cneaghină şi, respectiv, mare cneaghină. Iată de ce în pomelnicul Mănăstirii Căpriana Elena este numită “Doamnă”. Presupunem că în originalul slavon al pomelnicului ea trebuia să fi fost înscrisă cu titlul de “Cneaghină” sau “Cneajnă”, ceea ce în limba română a fost tradus prin cuvântul “Doamna”.

De asemenea, presupunem că prima literă în originalul slavonesc al numelui Olena – „lena a fost confundat la сitire cu altă literă slavonească, asemănătoare grafic cu “ω ” (omega), litera “M” (mare), din cauza că iniţiala “ ω ” a fost cam ştearsă la bază, rămânându-i părţile laterale. Această din urmă împrejurare, după opinia noastră, a dus la apariţia, în redacţia târzie (din primele decenii ale sec. al XIX-lea), a numelui Mileana în loc de Olena sau Oleana. Faptul că aici s-a strecurat o greşeală de lectură devine, credem, şi mai evident, dacă vom arăta că prenumele feminin Mileana rămâne cel puţin deocamdată unic în izvoarele scrise medievale din Moldova;

– în al patrulea rând, cât priveşte Alexandru, care este inclus în pomelnicul de la Căpriana cu înaltul titlu de “Voievod”, considerăm că este fiul legitim al lui Ştefan şi al Evdokiei de Kiev, născut în primăvara anului 1464, fiind primul lor copil. Deja la 28 aprilie 1464 [34] el este menţionat într-un act domnesc alături de tatăl său. Istoricul I. Ursu aduce date destul de convingătoare că Alexandru şi Elena (năsută prin 1465-1466) sunt copii din prima căsătorie a lui Ştefan cel Mare cu Evdokia [35].

 Faptul că Alexandru apare într-un document oficial al lui Ştefan la zece luni după căsătoria voievodului cu Evdokia, de asemenea este considerat de I. Ursu un argument că Alexandru era rod din prima căsătorie. Cu atât mai mult cu cât în acelaşi an 1466 Ştefan, reconfirmând merticul anual de 100 de ducaţi Mănăstirii Zograf de la Sfântul Munte Athos, cere ca în pomelnicul acestei din urmă mănăstirii “şi să scrie lângă domnia mea şi pe doamna mea (evident Evdokia – n. n.) şi pe copii noştri de Dumnezeu dăruiţi Alexandru şi Elena” [36], adică observăm aceiaşi doi copii din prima căsătorie, care mai târziu vor fi înscrişi şi în pomelnicul Mănăstirii Căpriana. Bineînţeles, după 1483, dar ceva mai înainte de 1491 (când Alexandru se căsătoreşte), Ştefan cel Mare îl desemnează pe fiul său mai mare, Alexandru, moştenitor al tronului. Deşi figurează în izvoarele timpului permanent alături de tatăl său prin formula “credinţa iubitului meu fiu Alexandru” cu începere de la 28 aprilie 1464, doar din 1491 îl aflăm pe Alexandru înscris cu titlul de “Voievod”. În acest din urmă caz este vorba de un panaghiar confecţionat la comanda lui Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, pentru ctitoria sa de la Bacău, care poartă inscripţia: ”Ioan Alexandru Voievod, fiul lui Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, a făcut acest panaghiar ca să stea în biserica sa din Bacău” [37]. Prin anii ’80-’90 ai sec. al XV-lea, Ştefan cel Mare îl antrenează pe tânărul Voievod Alexandru în importante treburi de administrare a ţării, în special a unor ţinuturi muntoase din sud-vestul Ţării Moldovei cu centrul la Bacău. În acelaşi timp, el participă la multe campanii militare alături de tatăl său [38]. Alexandru Voievod moare la 26 iulie 1496 [39], dată după care nu mai apare în izvoare.

Această împrejurare ne face să credem că edificarea şi sfinţirea bisericii de la Căpriana, cu ocazia căreia s-a iniţiat întocmirea pomelnicului, a avut loc până la această din urmă dată, adică între 1491, când Alexandru începe să fie menţionat ca voievod [40], iar Elena era de mai multă vreme cneaghină a marelui cnezat al Moscovei, dar înainte de 26 iulie 1496, când Alexandru încetează din viaţă. Adică, atunci când toţi cei incluşi în pomelnic – Ştefan Voievod, Maria Doamna, Bogdan, Oleana Doamna, Alexandru Voievod – erau în viaţă şi au fost înscrişi spre pomenire în lăcaşul sfânt de la Căpriana, când purtau real titlul de voievozi şi doamne;

– în al cincilea rând, faptul că Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare şi al Mariei-Voichiţa, apare înscris în pomelnic fără titlul de “Voievod” vine să ne demonstreze, încă o dată, că pomelnicul a fost început până la 26 iulie 1496, pe când Alexandru mai era în viaţă purtând titlul de voievod, fiind recunoscut ca moştenitor al scaunului domnesc, pe când celălalt fiu, Bogdan, este înscris cu titlul de voievod în izvoarele interne doar de la 24 septembrie 1498 [41]. Aceasta ne arată că Bogdan a fost desemnat drept moştenitor la tronul lui Ştefan cel Mare numai după moartea lui Alexandru, când atinsese vârsta majoratului.

Iată de ce în pomelnicul întocmit, precum arătam mai sus, între anii 1491 şi 1496, Bogdan apare fără titlul de voievod. În afară de aceasta, el este înscris imediat după Ştefan Voievod şi Maria Doamna ca fiu direct al lor. Bogdan putea să apară în pomelnicul Căprianei cu titlul de voievod numai în cazul dacă acesta ar fi fost întocmit după 1496-1498, interval de timp în care el fusese desemnat de Ştefan ca moştenitor al scaunului domnesc.

Analiza acestor date pare să ne confirme ipoteza că Ştefan cel Mare a construit la Mănăstirea Căpriana o biserică de piatră între anii 1491–1496, căci numai în această perioadă Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, figurează cu titlul de voievod, titlu pe care îl întâlnim şi în pomelnicul analizat. Prin urmare, vechiul fundament descoperit de arheologi în vara anului 1993 nu este altceva decât temelia bisericii înălţate de Ştefan cel Mare.

Pe de o parte, opinia noastră este verosimilă prin faptul că majoritatea bisericilor înălţate de Ştefan cel Mare sunt construite din piatră [42]. Pe de altă parte, o asemenea rezolvare a problemei concordă pe deplin cu opinia temeinic argumentată a istoricului ieşean Nicolae Grigoraş [43] şi susţinută de Ştefan Andreescu [44], conform căreia cea mai mare parte a monumentelor ecleziastice ctitorite de Ştefan cel Mare au fost edificate între anii 1486-1504, perioadă care “presupune o epocă de linişte şi prosperitate economică, pe care numai «înţelegerea» dintre domnul Moldovei şi turci o putea garanta” [45]. Este interesant faptul că aproximativ în aceeaşi perioadă (1497) Ştefan cel Mare înalţă o biserică la Mănăstirea Neamţ, a cărei metoc era pe atunci Căpriana [46].

Se prea poate – după cum am admis mai sus – că Ştefan cel Mare, construind biserica şi efectuând şi alte transformări la Mănăstirea Căpriana, a fost acela care, odată cu sfinţirea noului lăcaş sfânt, i-a reîntors şi statutul de mănăstire de sine stătătoare.

În continuare, includerea în pomelnic a lui “Petru Voievod, Elena Doamna”, adică Petru Rareş şi soţia sa Elena, este întru totul firească, deoarece este cunoscut aportul lor la reconstruirea mănăstirii şi a bisericii Căpriaenei în special între anii 1541-1545 [47].

După aceştia urmează “Alexandru Voievod, Roxanda Doamna”, care pot fi uşor identificaţi cu Alexandru Lăpuşneanu şi soţia sa Ruxandra, fiica lui Petru Rareş, care au făcut bogate danii mănăstirii [48]. După ei sunt incluşi şi mulţi alţi voievozi din sec. XVI-XVIII.

Destinul istoric al ctitoriei lui Ştefan cel Mare

Atât biserica nou-zidită, cât şi Mănăstirea Căpriana, în general, cu tot ce a făcut Ştefan cel Mare a suferit, după câte se pare, mari pierderi şi distrugeri în timpul campaniei militare a lui Soliman Magnificul la 1538 [49]. Or se cunoaşte că invadatorii străini atacau, în primul rând, spre a fi jefuite oraşele, târgurile, cetăţile şi centrele ecleziastice mai importante, mai ales mănăstirile. Despre acest eveniment tragic din istoria Ţării Moldovei, Grigore Ureche scria mai târziu în cronica sa: ”Iară Suleiman împăratul turcescu cu oştile sale în urma lui Pătru vodă, la Moldova, multă pradă şi scădere făcându ţării şi călcându ţara, au ajuns până la Suceava [50].” Mănăstirea Căpriana a fost refăcută în scurtă vreme de Petru Rareş în a doua sa domnie. Lucrările de proporţii efectuate de acest domn la mai multe mănăstiri, printre care şi Căpriana, au fost evocate de Grigore Ureche în acelaşi letopiseţ: ”Iară dacă să întoarse Pătru vodă de la Ţara Ungurească, într-aceia laudă au sfârşit mânâstirea Pobrata, carea era zidită
de dânsul şi o au sfinţit. Aşijderea şi mănăstirea Râşca au început. Şi Dobrovăţul încă au săvârşitu de la Căpriiana mănăstirea au lucrat, încă şi alte lucruri bune multe să află făcute de dânsul…” [51]. În virtutea celor arătate mai sus, informaţiile din cronica lui Grigore Ureche, precum că Petru Rareş “de la Căpriiana mănăstirea au lucrat”, trebuie interpretate mai curând în sensul efctuării unor importante lucrări de refacere a acestui lăcaş în scopul renovării ei după invazia otomană din 1538. De altfel, observăm din acelaşi aliniat al cronicii că Petru Rareş, tot în aceeaşi perioadă, “Dobrovăţul încă au săvârşitu”, ceea ce nici decum nu înseamnă că acelaşi voievod a ctitorit şi a zidit din temelie această mănăstire, ci doar a efectuat careva lucrări de proporţii de prefacere şi de reparare a mănăstirii, deoarece se ştie cu certitudine că această din urmă mănăstire a fost fondată de Ştefan cel Mare spre sfârşitul vieţii sale.

Revenind la subiectul Mănăstirii Căpriana, putem conchide că aceste lucrări au fost încheiate de Petru Rareş prin 1544-1545. Cu această ocazie, mănăstirea a fost sfinţită din nou. Participând, probabil, la această ceremonie, voievodul împreună cu soţia sa Elena au dăruit o frumoasă “Evanghelie de învăţătură”, una dintre cele mai valoroase piese de cultură cărturărească din Moldova medievală. După cum se ştie, această sfântă
relicvă s-a păstrat la mănăstire până în timpul Primului Război Mondial, când împreună cu alte odoare ale mănăstirii au fost duse în Rusia, pierzându-i-se de atunci urma.

Iată de ce în pomelnicul ctitoricesc al mănăstirii după Ştefan Voievod şi soţia sa Maria Doamna sunt înscrişi şi copiii marelui domn Petru Voievod şi soţia sa Elena Doamna, care au refăcut din ruine biserica zidită de Ştefan cel Mare.

Aşadar, din cele arătate mai sus rezultă că prima biserică de piatră la Mănăstirea Căpriana a fost construită de Ştefan cel Mare între anii 1491-1496. Reconstruită de Petru Rareş, cea mai veche biserică de piatră de la Căpriana nu a mai avut parte de reconstrucţii şi reparaţii de proporţii până în primele decenii ale sec. al XIX-lea.

Drept urmare, în această perioadă – fiind măcinată de timp şi de cutremure de pământ – vechea biserică de la Căpriana a fost găsită după 1812 de către Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni într-o delăsare totală. Deteriorările au căpătat asemenea proporţii, încât despre reparaţie nu mai putea fi vorba. De aceea, înaltul ierarh, împreună cu arhitectul care s-a ocupat de reconstruirea bisericii, au luat decizia de a o demola în mare parte şi de a o construi din nou. Aceste lucrări de proporţii au durat aproape doi ani, fiind finalizate în noiembrie 1820. După această dată, vechea ctitorie a lui Ştefan cel Mare nu a mai suportat alte prefaceri importante până în prezent. Astfel, pe parcursul secolelor, din biserica înălţată la Căpriana de Ştefan cel Mare a rămas doar fundamentul. Din reconstrucţia efectuată în a doua domnie a lui Petru Rareş s-a păstrat parţial (până la nivelul ferestrelor) doar pereţii bisericii. Astăzi această biserică a ajuns în forma pe care a căpătat-o în urma reconstruirii efectuate în anii 1818-1820.

Extras din Volumul „Biserica Ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013)”, p.387-400