Strig: ”Rem!” Dar nimeni nu mai vine…

Ana, a plecat Rem, plînge întreg Universul. Plînge casa. Plîng eu.  Au trecut atîtea zile de cînd ți-am expediat aceste rînduri, acest tulburător mesaj pentru mine și sper că și pentru tine, dar emoția lor nu s-a potolit nici cu o lacrimă.

Azi dimineață devreme contabila a sunat la poartă, i-am deschis și înainte să între s-a uitat în stînga, s-a uitat în dreapta ca să se asigure dacă  adevăratul stăpîn, marele stăpîn al acestei case este slobod sau ba și abea atunici a intrat.

Toți care întrau în casa asta se temeau de el. Toți se asigurau mai întîi dacă este închis. Și toți îi purtau un imens respect. Respectul care se cuvine aici și pretutindeni adevăratului stăpîn și suveran al locului. Și iarăși mi-au dat lacrimile. Și iarăși s-a tulburat duhul meu.Iarăși s-a-n tristat inima mea.

Nu este Rem. Nici slobod. Și Nici închis. A plecat. Iar asta înseamnă, vreau eu sau nu, că acest cîine a ocupat și ocupă încă un loc decisiv în casa aceasta din Dealul Schinoasei, în viața mea și aș îndrăzni să zic că și în destinul tău.

Probabil că nu ții minte, erai încă mică, dar casa aceasta din Dealul Schinoasei s-ar fi putut să nu se întîmple niciodată. Schinoșenii sînt o seminție care nu te primesc printre ei cu una cu două. Tot ce-aduceam eu aici și clădeam eu aici, de la materiale de construcție și pînă la lucruri elementare necesare pentru gospodărit era furat și risipit, pînă și cîteva biciclete au dispărut. Și atunici amărît, uitîndu-mă la Gesi , o cățea mîngîietoare, jucărică pentru copii, cu opt pui la țîșele ei, ce mi-am zis, ia să-mi las eu unul în locul ei, paznic de casă și frică pentru tîlhari.

Și l-am lăsat, pe cel mai prăpădit dintre ei, care nu răzbătuse niciodată la țîțe și-a pierdut competiția cu frații. A pierdut-o cu frații, dar a cîștigat-o în viață. Am citit undeva că un cîine bun se crește  doar dacă nu îl bați niciodată, nu te atingi de el nici cu varga măcar, nici nu strigi. Îl hrănești doar tu și încă cineva, în lipsa ta. Îl plimbi. Și-l mîngîi cu cuvntul și cu o bucățică bună pe care o porți mereu în buzunar.

Atît. Asta am făcut. Cu Rem, dar și cu tine care ai avut norocul să crești odată cu el. Și ce cîine a crescut. Ce fată aici în Dealul Schinoasei. În Cîțva ani Rem a făcut ordine în ogradă. Nici pasărea nu zbura pe deasupra casei fără știrea lui. Și nu doar în ogradă, dar și în Valea Grecului, locul plimbărilor noastre. Și nu doar în Valea Grecului, ci în sufletul meu secătuit și pustiit. Pentru că ce altă mare fericire pe lumea asta decît să ieși într-o imensă vale, acoperită cu copaci și arbuști de toate felurile, împreună cu o făptură neliniștită, numai nervi și mușchi, să o slobozi din legătură și ea să se rupă și să topească fulgerător în imensitatea văii, lăsîndu-te neputincios și cu riscul de a o pierde definitiv.

Nimic mai înșelător însă decît această senzație de neputință, pentru  că este de ajuns să te pipăi la buzunarul cu bucățica de carne sau cîrnat, să strigi „Rem!” și-n cîteva clipe e la picioarele tale, ascultător și cu un șoarece sau șopîrlă în gură.Totul era în acest gest al lui de smerenie. Și libertatea absolută.Și lupta fără compromis în marea competiție a vieții. Și iubirea. Și credința. Și devotamentul care ne lipsec atît de mult nouă oamenilor.Iată de ce într-o zi, ocupat cu serviciul, te-am întrebat:”Ana, tu l-ai hrănit?„ ”Da, tată!”- mi-ai răspuns. Seara cînd am venit ceaunul era neatins.

Era pentru prima dată cînd mă mințeai. O negură deasă s-a așezat peste sufletul meu.„Tată, – ai plîns tu atunci, -mai dă-mi o șansă!” Ți-am dat-o. Ți-am dat-o și n-am greșit. Șansa ta era să-ți însușești marile calități ale lui Rem. Și le-ai însușit , pînă la desăvîrșere. Astfel dacă într-o zi ai ajuns să cîștigi în competiea pentru un loc la cea mai mare bancă din lume asta doar datorită lui Rem, care în clipa decisivă a fost alături de tine, împreună cu mine. În clipa aceea nespus de fericită pentru mine dar și extrem de grea, am înțeles un lucru, că nu te mai întorci. Un gol imens s-a căscat în sufletul meu. Dar îl avem pe Rem. Culegeam dimineața din frigider o bucățică de carne, o puneam în buzunar, ieșeam afară, strigam „Rem!” și viața mergea înainte. Iată însă că zilele trecute,într-o dimineață, nu mi-a răspuns nimeni.

Multă vreme a trebuit să aștept pînă a ieșit din culcușul său cald. A venit, m-a ocolit încet, și obosit a urcat pe prag. O zi întregă a stat pe prag uitîndu-se ba spre Schinoasa, ba spre Valea Grecului, ba spre poarta prin care a curs atîta lume, doar cu acceptul lui, la viața lui de cîine adică, după care s-a întors la locul lui și nu s-a mai sculat.Nici un medic nu l-a mai putut salva. Nici mila și curajul mamei. Așa și am rămas cu bucățica ceea de carne în palmă. O pun în frigider, diminițile o scot și strig:”Rem!” Dar nimeni nu mai vine.

Probabil că noi fiecare ajungem în viața asta la o zi cînd, cu o bucățică bună în mînă, strigăm:„Rem!”. Dar nu mai vine nimeni. Și atunci înțelegem că această bucățică e mai mult decît niște colocei și bomboane pe care le-am cîștigat cu colindul la bunei. Mai mult decît niște merinde pe care ni le-a adus mama într-un cămin studențesc.

Mai mult decît niște bunătăți, din pămîntul de-acasă trimise unui copil la Londra. Aseasta bucățică este pînă la urmă viața noastră, șansa noastră pe care dăcă vrem să se împlinească trebuie să o jertvim. Numai așa vor ajunge într-o bună zi copiii noștri să audă de la un coleg de competiție cum ai auzit tu la Strasburg:”Ana, dar ești de nedepășit!” Și numai așa vei răspunde sau ai răspuns deja, nici nu mai știu:”Dar știi de ce ? Pentru că lupt pentru șansa mea. Și pentru șansa lui tata!” Lucru care nu se prea obișnuiește în Occident. Și fapt pentru care ai noștri sînt buni acolo. Mai buni decît toți.

Ion Bradu, http://braduion.blogspot.md/