Sub omofor. O istorie pentru cei care se simt dezarmaţi în faţa maşinăriei de sistem

Interviu cu Prot. Severian Gheras, parohul bisericii Sf. Ioan cel Nou de la Suceava din mun. Chişinău

O istorie pentru cei care se simt dezarmaţi în faţa maşinăriei de sistem, pentru care viaţa, adevărul, dreptatea, sau chiar Dumnezeu au ajuns să încapă, reduse la nişte decizii arbitrare,  în limitele unei construcţii, pe undeva barbare, sau chiar primitive, ale actualei societăţii.

O refractare de imagine pe care o trăim, obosiţi şi resemnaţi în faţa atât de des citatelor cuvinte precum că „dreptatea e la fundul mării”. Lucrurile ni se pot descoperi altfel, doar dintr-o altă perspectivă.  Ni se descoperă dacă  ajungem să ne detaşăm de gloata, care nu face decât să privească în interiorul propriei neputinţe. Rupţi cu totul de lumină,  nu facem decât să acceptăm cu resemnare supremaţia întunericului, lipsindu-ne acel fascicul care ne poate duce  spre lumina cea fără de hotar.

–         În ce împrejurări vi s-au intersectat drumurile cu dl. Porumbescu, cel care ulterior a ajuns să ocupe un loc important în rândul ctitorilor Bisericii?

-Eram la Biserica „sf. Împăraţi Constantin şi Elena” unde am slujit câţiva ani, mărturiseşte părintele  Severian Gheras, actualmente paroh al Bisericii „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”. Fiind preot de serviciu la săptămână, în una din sâmbete, la o vecerne, intră un bărbat prezentabil, bine imbrăcat, care nu-l înţelegea bine pe  părintele Anatol. Evident fiind faptul că părintele Anatol era bolnav, Doamne fereşte nu era alt motiv pentru care avea o purtare confuză, de neînţeles pentru mulţi.

Eu m-am apropiat de el, i-am lămurit problema de sănătate a părintelui paroh, după care d-lui,  venind la Biserică de câteva ori, a încercat să-şi spună necazul, să spună că este într-un proces de judecată cu o persoană cu funcţie în stat, şi că nu prea are nădejde să aibă câştig de cauză, deoarece acea persoana era şi în relaţii foarte bune cu ierarhi ai Bisericii. Şi probabil că în gândul lui Dumnezeu condiţiona postura în relaţia sa cu oamenii. Atunci i-am zis: „Ştiţi, Dumnezeu nu condiţionează relaţia sa cu posturile oamenilor, indiferent sociale, financiare sau duhovniceşti. Dumnezeu are alte condiţii în relaţia cu omul – inima curată şi smerită. De atâta nu vă fie cu teamă”. Dar am observat că spusele mele nu l-au liniştit deplin. Acest  domn, care s-a prezentat mai târziu Vasile Porumbescu, a recunoscut că rămâne presat de nelinişte şi incertitudine.

–         Cum aţi reuşit să surmontaţi acel zid al incertitudinii şi neîncrederii care părea să-l încercuiască pe dl. Porumbescu, menţinându-l într-o stare de nelinişte?

I-am propus să facem un pelerinaj, în toamnă deja, la Părintele Iustin Pârvu. El a acceptat. Ne-am pregătit cu toate cele necesare pentru drum, unele daruri, vin, făină, untdelemn, şi am pornit, ţinând calea pe la Bălţi, Râşcani, trecând frontiera Costeşti-Stânca, după care am ajuns la Botoşani. Pentru că era tâziu, am luat masa acolo la un restaurant. Dumnealui, ţin minte, admirase clătitele, le găsise gustoase. Eu să zic pricep în ale bucătăriei şi am gusturi. În acelaşi timp nu sunt pretenţios la mâncare, dar le-am considerat nişte clătite obişnuite. În fine, nu contează atât de mult clătitele, contează situaţia că eram cam grăbiţi, şi ca dinadins bucătarii şi chelneri aveau timp la restaurantul respectiv. Ceea ce puţin l-a deranjat pe d-lui. Se încinsese o discuţie mai tensionată între ei, care s-a încheiat cu bine până la urmă.

Mi s-a imprimat în memorie o imagine foarte frumoasă de noapte de toamnă care a însoţit tot drumul spre Părintele Iustin. Era un octombrie care trecea deja spre noiembrie. O ploaie ciobănească ţinea încet. Ne ţinea calea şi o pădure ruginită, aurită. Îmi aduc aminte că pe drum, până la Botoşani, prin păduri era un traseu bun şi acest traseu era umed şi pe ici pe colo, din bătaie de vânt, se lăsa acel covor auriu. Odată cu ploaia cădeau şi frunzele, în voie, negrăbindu-se, se aşezau ca un covor pe cale şi noi pe acest covor încet ne ţineam calea spre Petru Vodă. În maşină era muzică bună, cu gust. Ştiţi, o imagine de poveste, o imagine în care ai vrea sa te întorci permanent. O stare deosebită, înălţătoare de suflet. Nu era prima dată când  călătoream cu maşina pe timp de noapte, dar acest tablou nocturn, cu o ploaie ciobanească şi un covor de toamnă, care se aşterne la picioarele tale, este ceea ce de fapt nu s-a mai repetat în viaţa mea, ceva ce nu mai văzusem până atunci. Şi ca să vă daţi seama că de fapt cam aşa se aşternuse toamna la roţile maşinii cu care eram. Am ajuns la mănăstirea Petru Vodă în aceeaşi seară. M-am prezentat că am sosit. Părintele Iustin s-a bucurat mult. Eu atunci încă nu înţelegeam că părintele mă iubeşte, că ţine la mine, că ştie ce voi face, că ştie cum va fi biserica mare, că va mai fi încă o biserică în curte. Nu ştiam eu, ştia el. Nu mă gândeam atunci că părintele Iustin ştie cum vor decurge anii vieţii mele, cum vor fi bătrâneţele mele, lucruri pe care el mi le-a spus mai târziu.   Dar nu ştiam şi nu înţelegeam că ţine mult la mine. Nu mă consideram vrednic. Mergeam la el ca la un bătrân de mult folos sufletesc şi ca la un duhovnic excepţional care m-a ajutat  şi care era propus spre a fi cunoscut şi de altă lume: pe de o parte spre a li se rezolva problemele, iar pe de altă parte, pentru ca aceşti oameni să nu mai iasă din Biserică. Şi iată că am ajuns la Mănăstirea Petru Vodă şi spre mirarea mea, Părintele Iustin a dat ordonanţă să se pregătească chilia (pentru sine ca şi cum).  Avea una de rezervă, amenajată curat, în spiritul tradiţiilor naţionale pe perete  şi  pe podea, şi pe pat, cu nişte perne frumoase, ca zestrea mireselor de altă dată. De fapt, în acea chilile, cu toate corespunzătoare,  Părintele Iustin ne-a găzduit pe noi, lucru care i-a plăcut mult d-lui Porumbescu, dar care m-a nedumerit pe mine.  Însă acest fapt s-a produs, dăruind bucurie. A doua zi am fost în audienţă la Părintele Iustin, care cu toată dragostea şi  aprecierea ne-a încurajat.  Într-o manieră foarte delicată i-a spus d-lui Vasile să nu deznădăjduiască. Nu a promis nimic. Nici câştig de cauză, nici că şi-ar putea menţine afacerea, – o tactică specifică  Părintelui Iustin: să nu deznădăjduieşti!

–         E  ştiut faptul că Părintele Iustin a putut găsi întotdeauna cele mai scurte cărări spre inima omului, astfel că pe mulţi a reuşit să-i întoarcă de pe calea rătăcirii. Cum o făcea?

Avea părintele o manieră foarte atentă, în care lăsa un loc pentru tine,  să te regăseşti în relaţia cu Dumnezeu. În afirmaţiile sale Părintele Iustin nu se impunea ca o personalitate absolută, cumva rămânea lângă tine. Acest lucru l-am văzut întotdeauna în comunicarea sa cu cei din jur. Şi în acest caz a spus: „Uite, tu să nu deznădăjduieşti, dar roagă-te între timp. Fă ce depinde de tine. Eu ce voi face mă  priveşte.”

În cele din urmă, întorcându-se din acest pelerinaj la Chişinău, dl Porumbescu a văzut că lucrurile, din toate punctele de vedere, atât în plan personal cât şi în plan de serviciu, au luat o cotitură pozitivă, spre nedumerirea sa. De fapt, în pelerinajul de atunci, am ajuns să vizităm cu dumnealui în jur de 15 mănăstiri şi biserici, printre care, neapărat, Mănăstirea „Sf. Ioan de la Suceava”. Am ajuns şi la alte locaşuri din zona Neamţului, Suceava,  memorii încadrate în aceeeaşi toamnă frumoasă. Evident că nu am poposit la acele mănăstiri doar pentru a culege imagini şi a bucura ochii sau urechile cu o slujbă, ci pentru a da de slujbe. Deci nu mai puţin de cât la 12, dar de fapt, ţin minte că în turneul respectiv au fost vreo 15 mănăstiri şi biserici şi la toate s-au plătit 40 de slujbe. Am plătit eu pentru sănătatea mea, a familiei , a celor implicaţi în destinul bisericii noastre şi pentru dumnealui. Şi vreau să zic că de fiecare dată în acele pelerinaje calea spre  Părintele Iustin a fost însoţită cu această dare de slujbe, şi rezultatul a fost neîntârziat de fiecare dată. Şi cât îl simţeam eu în procesul de perfectare a actelor, de apropiere a momentului înălţării locaşului pe acest teritoriu, a începutului slujirii, atât îl vedea domnul Vasile în viaţa sa personală şi de afaceri.

La o jumătate de an sau la un an, judecăţile d-lui Porumbescu cu afacerile sale încă nu se încheiase, condiţii în care am decis să repetăm calea spre Petru Vodă, cu dorinţa de a ajunge şi la Sfânta Mănăstire Poceaev.

Dacă primul drum cu d-lui trecea printr-o toamnă frumoasă, ne croiam cea de a doua cale spre Părintele Iustin în plină iarnă. Era o iarnă întroienită, bogată, plină, zic o iarnă autentică:  cu scârţâit de zăpadă la tălpi, cu fulgi care-ţi bat în obraji, cu o promoroacă ce ţi se aşează pe barbă. Nişte momente foarte frumoase, cu un argintiu pe zăpadă, strălucitor într-un soare cu dinţi din după-amiază de iarnă. Am ajuns şi la mănăstirea Bănceni, la schitul  mănăstirii, după care am ţinut calea spre Poceaev. Am trecut frontiera pe la Cernăuţi în Nordul Bucovinei şi am înnoptat la hotelul „Bucovina”. La Suceava ne-am închinat sf. Ioan şi am ajuns din nou la părintele Iustin.

Îmi aduc aminte de cea de a doua întâlnire pe care a avut-o dl Porumbescu cu Părintele Iustin. Era şi părintele Gurie care făcea ascultare la chilia părintelui, de origine basarabean. Zic eu atunci: Ştiti, părinte, dl Vasile este într-o situatie cam de genul unei încercuiri haiduceşti: banul, viaţa sau mustesaţa”. Şi părintele a zis frumos: „Măi, lăsaţi că viaţa are prioritate. Şi or rămâne şi alelalte”. Şi vreau să zic că după aceasta din nou, revenind la Chişinău, dl Porumbescu a văzut în afacerile sale nişte schimbări care-l depăşeau. Şi în cele din urmă, deja după cea de a doua vizită la părintele Iustin destinul afacerii sale a luat o cale de undă verde, pe care o ţine până astăzi cu Doamne ajută. Între timp vreau să vă zic că dl Vasile a fost foarte receptiv la nişte situaţii delicate ale bisericii noastre. Am avut şi momente în care riscam să fim lipsiţi de terenul pentru biserică, unde d-lui, ca măsură de recunoştinţă faţă de părintele Iustin, faţă de mine ca preot şi duhovnic, a pus toate relaţiile sale şi cheltuaiala necesară, şi terenul bisericii a fost păstrat. Deci meritul d-lui Porumbescu în destinul acestei biserici este unul aparte, el având un loc distins în rândul ctitorilor mari ai sfântului locaş.

–         A mai revenit dl Porumbescu la Petru Vodă după ce i s-a dezlegat problema şi în ce măsură a reuşit să menţină relaţia cu Biserica?

Ulterior, d-lui, mergând la odihnă şi având cale prin localitatea Petru Vodă, a ţinut să poposească pentru ceva timp la mănăstire  pentru a  mai aprinde o lumânare, pentru a da de slujbă ca semn de recunoştinţă pentru ceea ce a făcut Părintele Iustin pentru d-lui. Deci s-a arătat a fi un om foarte cumsecade, foarte mulţumitor, cu plecăciune şi  apreciere faţă de părintele Iustin. Dumnealui s-a convins că, de fapt, nu postura, nu relaţiile, nu banii, ci dreptatea şi sufletul curat, să zicem darul pe care îl cere Dumnezeu, au avut rolul decisiv. Şi dacă dumnealui a fost drept în relaţia cu colegii care voiau să-l trişeze , Dumnezeu i-a ţinut parte şi prin rugăciunile Părintelui Iustin astăzi şi-a păstrat activitatea.

–         Ce însemna, de fapt, acel drum spre Părintele Iustin?

Întotdeauna drumurile făcute la Petru Vodă în toţi aceşti 12 ani  îţi lăsau impresia că părintele Iustin se roagă la Dumnezeu pentru cei care îşi ţin calea spre el,  că se roagă ca ei să ajungă la mănăstire. Ştiam că ne aştepta cu toată dragostea, cerând de la Dumnezeu milă şi îndurare ca să poată oferi un sprijin celor ce au nevoie de el. Sunt convins şi din alte cazuri, despre care am să povestesc mai târziu, că  de fapt, oamenii încă neaungând la Părintele Iustin, oricine, fiind atent îşi putea da  seama că drumul care se face la Petru Vodă, nu este unul ca oricare altul în viaţă, ci  unul aparte, cu nişte întâmplări specifice, cu o natură cu un comportament caracteristic, cu nişte întâlniri distincte, cu nişte discuţii particulare, cu o muzică specială, cu o primire deosebită, cu, zic eu, nişte bucate tipice. Toate erau cumva altfel când mergeai la Părintele Iustin. Era ieşitul ăsta din comun. Excepţia personalităţii părintelui era acea care se impunea pe cale.

Deci în momentul în care ţineam calea la mănăstirea Petru Vodă, aveam nişte armonii în jurul meu, care nu se întâmplau în alte drumuri. Era ceva cu totul deosebit.  Întotdeauna calea ţinută la Părintele Iustin a fost, zic eu, o cale cu covor, după timp.

 Interviu realizat de Lidia Petrenco

Sursa: www.bisericaortodoxa.blogspot.com