Suntem pe un drum greșit!

Fă rugăciuni și închinăciuni câte vrei, fă orice vrei. Dacă nu vei înțelege acest lucru, toate vor fi ca să slujești  idolului tău, să aduci jertfe dumnezeului pe care l- ai inlauntrul tău, adică ție însuți!  Cîte osteneli duhovnicești  se pierd pentru că se fac de dragul nostru!? De aceea, nu știm să ne mărturisim, nu vedem păcatul nostru, iar Dumnezeu nu are încredere în noi, ca să ne dea de la început  bucuria, să ne facă fericiți. Din pricina aceasta nu ne dă harul Său, care ne este de folos să-i luminăm și pe ceilalți, să-i îndrumăm la adevăr, ca să se mântuiască și aceștia.

Nu poate să aibă încredere în noi, nu pentru că ne dușmănește, ci pentru că suntem răi. Unii dintre noi când aud aceste lucruri, cad în deznădejde. Se așteaptă, zic  ei, să audă un cuvânt bun, dar nu-l aud și dispera. Acesta este cuvântul cel bun: să conștientizăm, să înțelegem că suntem pe calea cea greșită, cugetăm în ascuns, percepem greșit lucrurile. Nu putem să dăm mărturie creștinească altor oameni, de vreme ce această mărturie nu există înlăuntrul nostru, de vreme ce sufletul nostru  nu-și află odihna, izbăvirea.

Sfintele Evanghelii, Sfânta Scriptura, Viețile Sfinților, Martirologiile, dar și Vecernia, Utrenia, Sfânta Liturghie vorbesc de o altă viață, diferită de cea pe care o trăim noi. Este lucru de mirare. Ascultăm aceste slujbe, ne sunt dragi, dar în noi nu are loc nici o schimbare! Sunt destui creștini care doresc să le audă, sunt atrași de acestea, câteodată se umplu de evlavie, dar schimbarea reală în viața lor, în sufletul lor nu are loc, pentru că omul se ocrotește pe sine.

Este înfricoșător! Puținul har pe care ni-l dă Dumnezeu, puțina binecuvântare pe care ne-o dăruiește, pogorământul pe care-l face Dumnezeu cu noi și așteptarea Lui, le folosim ca să ne ocrotim pe noi înșine, să nu pătimim ceva, deși ar trebui să ne dăm propriul eu la moarte, să ne dăruim pe noi înșine lui Hristos, înlăuntrul nostru să Se sălășluiască Hristos, să ne cârmuiască, să ne fie Dumnezeu, Domn și Izbăvitor.

Deci, ce să grăim? Să ne ierte! Să ne lumineze, să dorim să facem acest pas, să ne decidem să ne schimbam, să ne lăsăm în seama lui Hristos, așa cum a făcut Petru, care a zis: „Doamne, dacă ești Tu, spune-mi să cobor!”. Cum credem în Domnul? Oare nu credem în El ca Dumnezeu, nu credem că S-a făcut om, că a venit să mântuiască lumea din păcat? Că izbăvește sufletul nostru? Credem în toate acestea!

Așadar, să ne grăbim să arătăm că în acest fel credem, să sărim din barca noastră, ca să zic așa, să ieșim din egoismul nostru și să ne încredințăm lui Hristos. Desigur, acest lucru are urmări. Deși este foarte simplu, foarte ușor are urmări. Adică, nu poți să-ți continui viața pe care ai dus-o, ci trebuie să te schimbi în toate. Vei fi așa cum te vrea Hristos. Dacă vreți s-o spunem mai pe înțeles, vei fi ca și cum Hristos ar trăi înlăuntrul tău, El se va manifesta prin tine, sau tu te vei manifesta prin virtuțile lui Hristos.

sursa Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? Despre pocăinţă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008