Țara Sfântă și Orașul Sfânt în timpul pelerinajului ieromonahului Andronic Popovici în anul 1859

Planul:

Introducere.

Apologia pelerinajului

Realitatea politică în Țara Sfântă în secolul al 19-lea

Viața bisericească în Ierusalim

Esența duhovnicească a aflării în Țara Sfântă

În duminica a patra din Postul Mare, ne-am amintit de cuviosul Ioan Scărarul și de lucrarea sa dedicată ascensiunii duhovnicești spre virtuțile spirituale: Scara Raiului sau Tablele duhovnicesti. Imaginea Scării, ca o înălțare, este preluată din Sfânta Scriptură, și anume Scara patriarhului Iacob, care leagă cerul și pământul, sub forma îngerilor care urcă și coboară. În lecția de astăzi, vom „călători cu mintea” la Ierusalim, patria pământească a lui Hristos Mântuitorul, deși scopul nostru final este să ajungem la Ierusalimul ceresc.

Pentru început, să examinăm problematica în ansamblu. Așa-dar, să încercăm să răspundem la câteva întrebări de bază. În ce constă esența pelerinajului? De ce este atât de important să vizităm locurile sfinte? Ce obținem de la aceasta? Vom examina de asemenea și problemele legate de Ierusalim. De ce ne vom opri anume la Ierusalimul din secolul al XIX-lea? Ce este caracteristic pentru această epocă? Și, desigur, în ce constă valoarea manuscrisului arhimandritului Andronic? De ce ne vom baza anume pe acest manuscris și pe jurnalele sale?

Întrebări sunt multe, dar să începem să răspundem la ele pe rând. Voi începe cu ultima întrebare.

Manuscrisul Arhimandritului Andronic este întitulat: «Călătoria la Dătătorul de viață Mormânt al Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și la celelalte sfinte locuri. Și istorie pentru sfânta cetate Ierusalim»[1].

Manuscrisul începe cu o întrebare retorică – cu un catren, compus probabil chiar de părintele Andronic însuși : „Îmi va da mie Tatăl Ceresc cununa sau judecat voi fi într-una?” După cum vedem, întrebările sunt puse nu numai de mine, ci și de autorul manuscrisului, pe care urmează să îl studiem. Manuscrisul lui Andronic nu este doar o descriere a unei călătorii la Ierusalim, nu este doar o relatare despre un pelerinaj, este o apologie a pelerinajului.

Andronic descrie multe detalii din călătoria sa, impresii despre ceea ce a văzut și a auzit, reflecții, simboluri, etc. Pentru el este importantă nu doar descrierea externă, dar și căutarea sensului duhovnicesc. El caută răspunsuri la întrebările sale, care îl frământau. Apoi, de-a lungul vieții sale, el găsește în experiența pelerinajului forță și inspirație. Este important de menționat faptul că părintele Andronic s-a dus la Muntele Athos și apoi la Ierusalim după ce a avut de suportat o boală grea a gâtului. La 7 octombrie 1857, el a fost ales în calitate de conducător al moșiilor Lavrei Neamț în Basarabia (Imperiul Rus), fiind deja de câțiva ani (din 1853) duhovnicul frăției de la Neamț. Cu toate acestea, boala la gât nu i-a permis să-și îndeplinească îndatoririle sale și să înceapă noua ascultare. După ce s-a vindecat un pic, Andronic, având o mare speranță de a se vindeca pe deplin, s-a pornit într-un pelerinaj la locurile sfinte: Constantinopol (Istanbul) (la „Izvorul tămăduirilor”), Athos, Ierusalim și Kiev.

În timpul pelerinajelor sale, Andronic nota toate semnificațiile și ideile spirituale profunde în jurnale de călătorie. El scria  tot ce i se întâmpla, astfel descriind locurile și sfințeniile vizitate. Pelerinajul său la Athos a fost deja editat și publicat la Iași în anul 2016 de către profesorul Petronel Zahariuk[2].  Dar pelerinajul la Ierusalim se află încă în formă de manuscris. La etapa actuală, lucrăm împreună cu p. Mircea la descifrarea acestuia. Sper cu ajutorul Domnului, că acest manuscris va fi publicat.

 

Apologia pelerinajului

După cum am menționat deja, Andronic, în notițele sale de pelerinaj, abordează multe subiecte și teme diferite. Printre acestea, un loc deosebit îl ocupă apologia pelerinajului.

El citează exemplul apostolului Pavel, care nu s-a limitat doar la comunicarea prin scrisori și cuvitne de salut cu comunitatea din Ierusalim, ci a dorit să viziteze fizic orașul Sfânt și să se întâlnească și să comunice cu apostolii Petru și Iacob.

De asemenea, el spune și despre sine-însuși, că a citit multe cu mare interes și mereu întreba pe toți cei care au vizitat locurile sfinte, și mai ales pe cei care au ajuns la Ierusalim, despre detaliile călătoriei, despre ceea ce au văzut și au auzit: «Și pentru aceasta și eu, păcătosul, de multe ori ceteam istoriile care scriu pentru sfântul munte și pentru sfințeniile din el și pre toți câți îmi spuneau cum că au fost pre sfântul acesta pământ, cu nepovestite fierbintele din inimă îi cercetam și îi rugam ca să-mi spuie de toate cele ce au văzut. Însă, până ce nu am văzut eu cu însumi ochii mei, nicidecum nu mă puteam odihni»[3]. Și mai departe scrie despre Țara Sfântă: «Apoi, voind a mă duce și la Palestina și a vedea și acolo sfintele locuri și a mă închina și acelora, unde s-a născut Domnul nostru Iisus Hristos și a umbla trupește cu preacuratele sale picioare și minunile cele multe a săvârșit și a pătimit și s-a îngropat și a Înviat a treia zi după Scripturi»[4].

Ca un apologet cu experiență, Andronic pune întrebări retorice și singur răspunde la ele. El nu doar descrie, el intrigă. El discută ca și cum cu cititorul detaliile pelerinajului: «oare ce folos poate să dobândească cineva în călătoria către sfintele locuri ?»[5] Andronic pune întrebarea nu doar pentru cititori, dar și pentru sine-însuși. El aduce argumente în folosul pelerinajul și realizează o mică cercetare socilogică. Din răspunsul său, ne devin clare de asemenea propriile lui motivații. «Și am cunoscut că foarte mult folos aduce la tot omul această călătorie pricinuindu-i multe mijloace spre ași îndrepta năravurile și a-și înălța simțirile sufletești către Dumnezeu. Însă, dacă călătorul, va călca sfintele locuri cu cea din inimă adevărată dragoste către dânsele și cu socotință despre întâmplările ce au fost și care s-au săvârșit întru dânsele și despre pricinuitorii sfințeniei și ai slavei care au adus această cinste acestor locuri prin nevoințele lor, pentru că este știut, cum că orișicine călătorește prin asemenea primejduincioase căi către aceste locuri, nu călătorește pentru altă pricină, ci, sau pentru ca să-și împlinească niște făgăduinți date înaintea lui Dumnezeu în vremea de nenorociri și de boale, sau pentru ca să mulțumească lui Dumnezeu la acele locuri pentru orișicare faceri de bine ce va fi dobândit sau pentru dragostea cea către sfinții care au proslăvit în vremea pământeștii lor vieți pre aceste locuri, cu sfințenia vieții și cu minunile ce au făcut»[6]. Astfel, din acest scurt răspuns, în fața noastră se prezintă imaginea generală a scopurilor pelerinajului. Andronic le desemnează în trei forme: 1. Să împlinească jurămintele (făgăduințile) făcute lui Dumnezeu, 2. Să mulțumească lui Dumnezeu și 3. Să prezinte dragostea sa pentru locurile sfinte și sfinți.

Cu toate acestea, el nu se oprește aici, și la motivațiile clasice o adaugă pe a patra, una proprie, care nu le exclude pe cele anterioare, ci le completează și le înnobilează cumva. Să-l ascultăm: „Sau pentru ca să facă o istorisire despre acele locuri mai lămurită, carele lucru iarăși nu este prihănit, numai dacă călătoriul scriitoriu își are în mintea sa cum că numai pentru însăși slava lui Dumnezeu dorește a o face aceasta și nu pentru ca să-și tragă asupra sa slava de la oameni, din care osteneală, apoi nu este nici un folos”. În continuare, Andronic adaugă un detaliu foarte important. El menționează Ierusalimul ca locul celei de-a doua veniri a lui Hristos și, prin urmare, scriitorul care a decis să scrie despre acest loc își asumă o mare parte din responsabilitate. „Și iarăși, luându-și bine aminte cum că are să vorovească nu pentru mic lucru, ci pentru acel mai însemnat loc al lumii, adică pentru Ierusalim, zic: în carele loc se crede din predanii cum că iarăși aicea va fi și cea de pe urmă pogorâre a lui Hristos unde au fost casele cele împărătești ale lui David prorocul. Pentru aceasta, căci că pământul acela este în mijlocul lumii și pentru că în carele loc s-au dat poruncile ca într-o școală, întru același se va face și cercetarea pentru dânsele, de le-au păzit oamenii precum se cuvine?”

Iată așa o semnificație și înțelegere profundă a conferit Andronic vizitei sale la Ierusalim. Pentru el, pelerinajul a devenit un fel de pregătire pentru Judecata de Apoi. El vede în această călătorie un sens sacru, eshatologic.

Pentru a nu fi neîntemeiat în scrierile sale, Andronic se referă la exemplul pelerinajului din Vechiul Testament și la obiceiul cuvios al Sfintei Familii de a vizita Biserica din Ierusalim (Luca 2: 41-43). Exemplul se încheie cu apelul: „Căreia pilde trebuiaște a-i urma și mai cu mare sârguință tot neamul creștineasc, dacă poate”[7]. Andronic oferă, de asemenea, și exemplul din Tradiția Bisericii, despre faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, după Înălțarea Fiului Său, continua să viziteze locurile legate de Suferințele Lui pe Cruce și de Înviere, în ciuda obstacolelor, strajei și a evreilor înrăutățiți. Harul Dumnezeesc o acoperea pe Preacurata Maică și o ferea de toate necazurile și nenorocirile, astfel încât să poată vizita în mod liber locurile dragi inimii sale. După o astfel de excursie istorică, Andronic își încheie narațiunea sa cu actualizarea: „Apoi negreșit că și acum tot același bun daru este și cu toți aceea care din toată inima lor au aplecare și curată cugetare a se duce la sfintele locuri și mai cu osebire la dătătorul de viață mormânt al Domnului nostru Iisus Hristos”[8].

Pentru a înțelege de ce autorul subliniază acest lucru, trebuie să lămurim situația politică, ecleziastică, economică în care se aflau Palestina și Ierusalimul în anii 50 ai secolului al XIX-lea. Să ne oprim puțin asupra acestor întrebări și să ne cufundăm în atmosfera Țării Sfinte pe care autorul însuși a simțit-o.

 

Realitatea politică în Țara Sfântă în secolul al XIX-lea

 

Secolul al XIX-lea pentru Țara Sfântă este un fel de perioadă de reformări și adaptări. Acesta este momentul unei schimbări semnificative atât în ceea ce privește ​​ansamblul arhitectural extern, cât și culoarea politică. Pentru a fi mai clar pentru noi, vom menționa doar că Ierusalimul și alte orașe din Țara Sfântă au dobândit un aspect arhitectural modern în mare parte în secolul al XIX-lea. Aceasta este o perioadă a marilor descoperiri arhitecturale, a clădirilor monumentale, în special cele legate de prezența rusească.

Secolul al XIX-lea marchează sfârșitul, declinul Imperiului Otoman. Începând cu secolul al XVI-lea, Țara Sfântă făcea parte din Imperiul Turc. În timpul lui Suleiman Magnificul (1538-1566), Ierusalimul înflorea, trecând printr-o perioadă de pace și reînnoire – inclusiv reconstruirea zidurilor puternice în jurul a ceea ce este acum „Orașul Vechi”. Domnia lui Suleiman și a sultanilor otomani care l-au urmat au adus orașului o perioadă de „pace religioasă”; evreii, creștinii și musulmanii se bucurau de libertatea religioasă garantată de otomani, și pe aceeași stradă puteai găsi o sinagogă, o biserică și o moschee. Cu toate acestea, conducerea slabă a imperiului după Suleiman a dus la stagnare economică. În secolul al XIX-lea, situația s-a schimbat dramatic. Concomintent, interesul pentru Țara Sfântă începe să crească, atât din partea Puterilor Europene, inclusiv a Rusiei, cât și a evreilor, al căror număr a crescut de patru ori.

În anii 1850, primele așezări permanente apar în afara zidurilor Orașului vechi.

Trebuie menționat că la începutul secolului al XIX-lea, 10.000 de oameni locuiau în Ierusalim, iar în anii 50, 15.000 de oameni. În acea perioadă, acesta era un oraș provincial destul de mic. Cu toate acestea, numărul cetățenilor, în special din a doua jumătate a secolului, a început să crească și până la sfârșitul secolului ajunsese la 50 de mii.

Toți cei care au vizitat Ierusalimul știu că orașul vechi este împărțit în cartiere creștine, musulmane, evreiești și armene. Cu toate acestea, în secolul al XIX-lea, acest lucru nu era încă atât de puternic evidențiat. Același lucru s-a întâmplat și în „Noul Oraș”. Apoi situația se va schimba ajungând până la confruntări aproape armate.

În acea perioadă, pământurile în Palestina erau vândute și multe țări încearcau să cumpere măcar câteva parcele cât de  mici. În Ierusalim apar consulate și misiuni diplomatice ale aproape tuturor marilor puteri de atunci, inclusiv și rusești, dar despre aceasta vom vorbi un pic mai târziu.

Pe lângă problemele funciare, apăreau și întrebări legate de relațiile interetnice și interreligioase. Este deosebit de trist să constatăm că confruntările și neînțelegerile s-au intensificat între bisericile creștine. Ortodocșii, catolicii, armenii, copții, sirienii, etiopienii se luptau între ei pentru fiecare centimetru din Biserica Sfântului Mormânt și nu numai. În 1847, ortodocșii și catolicii au sărbătorit Paștele în aceeași zi. Acest eveniment îmbucurător a dus însă la un deznodământ dramatic. O confruntare armată a apărut între creștinii de diferite confesiuni chiar la Sfântul Mormânt a Domnului, ceea ce a provocat moartea (uciderea) a 48 de persoane.

Acest incident a avut o mare rezonanță în întreaga lume creștină, occidentală și orientală. În anii 1840 și 1850, puterile mondiale s-au angajat în Palestina într-o luptă permanentă de „tragere a funiei”, având ca scop de a lua sub protecția sa minoritățile religioase din regiune – era o luptă care se ducea în primul rând prin misiunile consulare aflate în Ierusalim. Biserica Sfântului Mormânt a fost împărțită minuțios între bisericile  – greacă ortodoxă, catolică, armeană, coptă și etiopiană. Tensiunile dintre grupuri s-au intensificat atât de puternic, încât cheile de la Sfântul Mormânt erau păzite cu strictețe de o pereche de familii musulmane „neutre”. Această situație a existat în Ierusalim încă din secolul al XII-lea, cu toate acestea, până în secolul al XIX-lea, multe înțelegeri au fost date uitării sau ignorate, de aceea urgent trebuiau să fie actualizate.

Sultanul Abdul-Majid I (1839-1861) a fost nevoit să publice un firman, în care erau expuse detaliat drepturile și responsabilitățile fiecăreia dintre comunități în biserica Sfântului Mormânt. Acest document a devenit cunoscut sub numele de Status Quo și se află până în prezent la baza protocolului complex al Locului Sfânt.

Astfel, ceea ce avem astăzi în Ierusalim și ceea ce ne-am obișnuit să vedem s-a cristalizat în secolul al XIX-lea.

Viața bisericească în Ierusalim în secolul al XIX-lea

În cadrul acestei lecții nu vom putea să ne oprim asupra vieții bisericești a tuturor creștinilor care trăiesc în Palestina, de aceea ne vom opri mai detaliat asupra Patriarhiei Ierusalimului. În secolul al XIX-lea, Patriarhia dintr-o mică comunitate nesemnificativă de greci ortodocși s-a transformat într-o structură importantă a Bisericii, formată nu numai din greci, ci și din arabi.

Este important de menționat că la începutul secolului, un mare incendiu a distrus aproape complet biserica Sfântului Mormânt. La 30 septembrie 1808 a început incendiul și a durat două zile întregi. Când a apărut întrebarea cu privire la restaurarea sfințeniei, autoritățile Imperiului Otoman au dat permisiunea de a efectua aceste lucrări de restaurare arhitectului de origine greacă, care slujea la curtea sultanului, Nikolaos Kalfas Komninos. Incendiul a provocat pagube colosale clădirii. Cupola de lemn a rotondei Învierii a fost complet arsă: tamburul său s-a prăbușit pe jumătate, deteriorând coloanele și podeaua de marmură. Exteriorul cupolei a fost grav deteriorat. În catolicon, zidul estic s-a prăbușit aproape complet, deteriorând spațiul deambulator și spațiul altarului absidei. Capela Golgotei de pe al doilea nivel a fost aprinsă: focul a distrus scările, sacristia de lemn, turnarea din stuc din marmură, decorația mozaicului aproape că nu s-a păstrat.

Biserica Sfântului Mormânt a fost curând restaurată. Pentru aceasta au fost alocate aproape toate fondurile Patriarhiei Ierusalimului. În acea perioadă aproape că nu existau finanțări externe, deoarece Europa trecea prin perioade schimbărilor napoleoniene.

Incendiul și reconstrucția pe scară largă a bisericii Sfântului Mormânt în anii 1808-1810, întreruperi în ceea ce privește primirea veniturilor din proprietatea Patriarhiei din Principatele Dunării, gestionarea financiară dezordonată și, cel mai important, persecuția otomană a ortodocșilor după începutul răscoalei grecești în anul 1821 au dus la ruinarea completă a Patriarhiei. Biserica Ierusalimului nu avea posibilitate să achite datoria imensă față de Imperiul Otoman.

După moartea Patriarhului Ierusalimului Policarp (1808 – 1827), din cauza datoriei uriașe de 18 milioane de piastri a Patriarhiei, nu era nimeni din rândul celor mai înalți clerici greci care să vrea să ia conducerea Patriarhiei, și atunci arhimandritul Atanasie, la 15 ianuarie 1827, a fost înălțat la rangul de patriarh.

Încercând să împiedice vânzarea mănăstirilor grecești de la locurile sfinte ale Palestinei pentru a achita datoriile, patriarhul Atanasie s-a adresat către lumea ortodoxă pentru ajutor și a primit sume importante din Serbia, de la ortodocșii din Imperiul austriac, și mai ales din Rusia, unde arhiepiscopul Ieroteos din Tabor a fost trimis să strângă ajutoare în 1833. El a trăit în Rusia timp de cinci ani și a strâns o sumă importantă. Guvernul otoman a luat, de asemenea, măsuri pentru a sprijini Biserica Ierusalimului. Reluarea afluxului de pelerini ortodocși la Ierusalim de la sfârșitul anilor 1820 a contribuit, de asemenea, la îmbunătățirea poziției Patriarhiei. Drept urmare, patriarhul a reușit să plătească majoritatea datoriilor și să iasă din criza prelungită.

Printre alți patriarhi care s-au manifestat în secolul al XIX-lea, ar trebui menționat Patriarhul Chirill al II-lea, care a condus Patriarhia din 28 martie 1845 și a fost eliminat de Sinod la 18 noiembrie 1872 pentru susținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Bulgare. În timpul când el a fost patriarh, ieromonahul Andronic a vizitat Orașul Sfânt. De asemenea, el l-a primit la Ierusalim pe marele duce Constantin Nicolaevici Romanov.

Este interesant de subliniat faptul că turma îl iubea atât de mult pe patriarh încât sinodalii au fost obligați să-i ceară să se întoarcă la patriarhie, dar Chiril a refuzat, motivând faptul că deja vârsta nu-i permitea.

Aș vrea, de asemenea, să spun câteva cuvinte despre Patriarhul Nicodim. El a fost ales patriarh la 4 august 1883 și a fost patriarh până la 30 iulie 1890. Înainte de alegerea sa ca patriarh, în 1860 a primit desemnarea onorifică de administrator al moșiilor frăției Sfântului Mormânt din Basarabia. El stăpânea bine limba rusă și era în corespondență cu mulți oficiali de rang înalt din Sankt Petersburg și cu părinții noștri de la mănăstirea Noului-Neamț, cu Andronic Popovich și Teofan Cristi.

 

Prezența rusă în Țara Sfântă

 Creșterea numărului de pelerini ruși și implicarea activă a Rusiei în rezolvarea problemelor din Orientul Mijlociu au dus la ridicarea întrebării de creare a unei Misiuni duhovnicești rusești în Palestina. În acest scop a fost efectuată prima călătorie în est a arhimandritului Porfirie (Uspenski) (1804-1885), care a lăsat o descriere vie și foarte imparțială a stării Bisericii Ierusalimului din anii 1843-1844.

După această călătorie, Biserica Rusă și-a văzut sarcina nu numai de a oferi sprijin financiar Bisericii Ierusalimului și de a o proteja de atacurile guvernului turc, ci și în mare partea de a mări nivelul de cunoaștere duhovnicească a clerului palestinian și a poporului palestinian. În 1845, a fost fondată Misiunea duhovnicească rusă la Ierusalim. Scopul Misiunii era să sprijine Ortodoxia, să răspândească educația spirituală și generală în rândul populației locale. Mai ales după înfrângerea din Războiul Crimeii, Imperiul Rus și-a pierdut forța politică, așa că toată speranța a fost pusă pe Biserică. Guvernul rus și administrația bisericii au văzut posibilitatea de a influența Țara Sfântă prin misiunea duhovnicească. Arhimandritul Antonin Kapustin (1817-1894) poate fi considerat pe bună dreptate cel mai strălucit șef și conducător al Misiunii. El a fost șeful misiunii din 1865 până la moartea sa, adică 29 de ani. Scrierile sale sunt uimitoare. El a făcut vizibilă prezența Ortodoxiei în Palestina. Nu numai că a construit biserici, mănăstiri, orfelinate, ci s-a angajat și în educația spirituală. El însuși a iubit și i-a plăcut să studieze arheologia, numismatica, ținea un jurnal. S-au păstrat 30 de volume din jurnalul său personal, în care erau descrise toate trăirile sale în Țara Sfântă. El a înființat și a sprijinit multe școli pentru copiii arabi locali. Pe lângă Misiunea externă, Antonin s-a angajat și în ajutarea și sprijinirea pelerinilor ruși.

Iată așa un ascet deosebit a avut Țara Sfântă în secolul al XIX-lea.

Nu ar fo corect să nu pomenim în cadrul lecției noastre și despre un alt pelerinaj în Țara Sfântă, care a coincis cu aflarea acolo a părintelui Andronic.

În mai 1859, marele duce Constantin Nicolaevici Romanov a făcut un pelerinaj în Țara Sfântă. El înțelegea că nu este posibil să influențeze din punct de vedere politic treburile din Palestina, dar acest lucru putea fi efectuat prin Biserică. Drept rezultat al călătoriei sale a fost apariția în Palestina a infrastructurii rusești pe calea bisericească, care îndeplinea funcții umanitare pentru primirea și găzduirea pelerinilor.

În mai puțin de cinci ani au fost achiziționate terenuri în Palestina, au fost construite adăposturi pentru pelerini și au fost construite primele biserici rusești, a fost creată o infrastructură pentru livrarea și aprovizionarea pelerinilor din Rusia. În același an 1859, a fost deschisă o cursă de vapoare între Odessa și Jaffa. Consulatul rus din Ierusalim a fost aprobat cu un an mai devreme, în 1858, iar construirea unui ansamblu de clădiri rusești lângă poarta Jaffa din vechiul oraș al Ierusalimului a fost aprobată un an mai târziu (1860-1864).

Putem spune că acest pelerinaj a marcat începutul prezenței vizibile a culturii rusești în Țara Sfântă.

Ar fi interesant să citim o scrisoare a marelui duce Constantin Nicolaevici către împăratul Alexandru al II-lea scrisă la Beirut. 13/25 mai 1859.

„Dragul meu Sașa! Iată călătoria noastră la Ierusalim pentru a ne închina Sfințeniei Domnului, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, s-a ajuns la sfârșit cu succes și a lăsat în toți cei care au fost demni de așa o fericire, o impresie și o amintire de neșters pentru toată viața. Nu există nicio modalitate de a descrie ceea ce am simțit, ce se întâmpla în suflet, atunci când ne-am atins buzele de Sfântul Mormânt și de Golgofa, când am examinat locurile marcate de viața pământească a lui Iisus Hristos, precum: Betleemul, Grădina Ghetsimani, Muntele Măslinilor și așa mai departe. Nu știu cum se întâmplă pentru alții, dar întregul meu suflet era îndreptat la rugăciune și cu toate acestea nu puteam găsi cuvinte pentru rugăciune. În același timp, era atât de înfricoșător de a mă afla la așa o mare Sfințenie, cu toată nevrednicia mea, și pe de altă parte simțeam atâta alinare încât nu vroiam să plec de acolo. Cea mai profundă impresie asupra mea a fost lăsată Liturghia săvârșită în rusă pe Golgofa. Acolo nu există nici iconostas, așa că totul se petrece la vedere. Astfel, să vezi în cadrul minunatei noastre Liturgii aducerea Jertfei fără sânge, chiar în acel Loc, unde a fost adusă Jertfă sângeroasă teribilă pentru întreaga omenire, auzind cuvintele: „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu”, unde în realitate sângele s-a revărsat peste locul în care stăteam, a lăsat o impresie atât de cumplită și profundă asupra mea, încât nu este posibil de a exprima aceasta, nu am plâns, ci pur și simplu m-am topit în lacrimi. Era și înfricoșător, și dulce și reconfortant în același timp. Gândurile la Tine, dragul meu Sașa, la Mama noastră dragă, la voi toți, la  tata, la Adini, la toată Rusia, toate acestea se schimbau și se amestecau în sufletul meu inconștient și se îndreptau fără cuvinte, fără gânduri specifice într-o singură nespusă rugăciune. Nu voi uita această Liturghie toată viața! Nu este posibil de a descrie într-o scrisoare întreaga călătorie și aflare la Ierusalim, aceasta ar presupune mai multe volume. Amân acest lucru până în acel moment fericit în care voi avea posibilitate să vă transmit toate acestea verbal. Acum îți trimit prin Mansurov, un jurnal ținut la ordinele mele în timpul călătoriei, iar Mansurov poate servi ca completare de martor a celor scrise. Aici voi adăuga doar că întreaga călătorie a decurs foarte bine, căldurile nu au fost atât de mari pe cât s-ar fi putut aștepta în această perioadă de timp și soția mea a îndurat drumul dificil prin munții Iudeii destul de bine și cu răbdare. Totul a decurs foarte decent, întâlnirea a fost extraordinară, iar patriarhul încerca prin toate modalitățile să ne facă să ne simțim mulțumiți. Am acceptat o cerere de la el despre moșiile Sfântului Mormânt din Principatele Dunărene, pe care vor să le ia de la ei, prin aceasta Biserica locală va fi pusă într-o situație de criză și nu va fi în stare să-și mențină proprietățile sale și, cel mai important, nu va putea lupta împotriva unei puternice și bogate propagande latine. Sper că lucrarea noastră de organizare a pelerinajului rusesc va decurge bine. Pământurile cumpărate au fost perfect alese, aprobate prin firmane pentru noi și sper că Pașa de la Ierusalim ne va ajuta. Panglica „Stanislav” pe care i-am înmânat-o din numele Tău, la fel va ajuta la aceasta. „[9].

Urmează apoi o descriere a altor treburi politice care nu au o legătură directă cu vizita Ierusalimului.

Așa cum am menționat mai sus, am dat acest exemplu, deoarece pelerinajul părintelui Andronic și a Marelui Duce au coincis. Despre impresiile părintelui Andronic vom vorbi la următoarea noastră lecție.

Așa-dar vom concluziona următoarele.

În pofida tuturor dificultăților și vicisitudinilor politice, economice, geopolitice, Orașul Sfânt și Țara Sfântă rămân un loc de pelerinaj și de harul deosebit de la Dumnezeu. În aceste locuri, s-au proslăvit mulți sfinți. Iar cei care au fost asceți aici de-a lungul întregii lor vieți și cei care au venit doar pentru câteva săptămâni sau zile, și-au lăsat partea lor, contribuția lor în rugăciuni și suspine adresate din aceste locuri la Tatăl Ceresc.

Ierusalimul este un oraș de bucurie și tristețe, un oraș tragic și optimist, un oraș care inspiră la rugăciune, reflecție și, în același timp, intrigă cu diversitatea sa și tot felul de legende, profeții, așteptări mesianice și escatologice ale milioanelor de credincioși ai diferitelor religii. Pe drumul către sărbătorile de Paști, și noi la modul figurat, prin gânduri, imagini, iar cel mai important, duhovnicește, ne pregătim de intrarea în Ierusalim. Domnul să ne ajute să devenim cetățeni ai Ierusalimului veșnic, ceresc.

Următoarea noastră lecție va avea loc pe 11 mai. Subiectul lecției: „Călătoria ieromonahului Andronic Popovici la Ierusalim în 1859”.

Ieromonahul Iosif Pavlinciuc

[1] ANRM F. 2119. Op. 3. D. 43. P. 1.

[2] Ieromonahul Andronic, Călătoria la Muntele Athos (1858-1859). Iași, Editura Universității „Alexandru Ion Cuza”, 2016.

[3] Ibidem. P. 1. (fragm).

[4] Ibidem.

[5] Ibidem. P. 1 (fragm) – P. 2.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem. P. 2 (fragm).

[8] Ibidem. P. 2 (fragm).

[9] https://www.ippo.ru/ipporu/article/pervoe-russkoe-avgusteyshee-palomnichestvo-velikog-201679

Sursa: https://www.ortodoxmd.eu/