„Te-am ales chiar dacă nu eram pregătită pentru tine”

Gândul de a te păstra m-a îngrozit. Nu mă simţeam pregătită. Aveam doar 18 ani. Felul în care ai fost conceput nu a fost plăcut. Şi totuşi, acesta era momentul în care ştiam că viaţa mea avea să se schimbe pentru totdeauna.

Gândurile care îmi treceau prin minte erau alimentate de frică şi egoism. Nu voiam ca viaţa mea să se schimbe. Nu acesta era planul meu. Simţeam că ceea ce mi se întâmplă nu era cinstit. Am căzut în genunchi şi acolo Dumnezeu m-a rupt de egoismul ce mă cuprinsese. Mi-a îndepărtat teama. Am înţeles că aici nu mai era vorba despre mine, ci era vorba despre tine. Ştiam că trebuia să renunţ la ceea ce voiam eu, pentru a-ţi acorda ţie o şansă la viaţă.

În timp ce încercam să găsesc soluţii, ştiam, în adâncul sufletului meu, că tu eşti la fel de viu ca şi mine.

Te consideram copilul meu iubit. O inimioară ce bătea. O adevărată inimioară. Erai parte din mine şi te iubeam. Meritai aceeaşi şansă la viaţă care mi-a fost acordată şi mie. Meritai să fii iubit.

Lepădarea ta nu mi-ar fi uşurat amintirile a ceea ce mi s-a întâmplat. Şi nici nu le-ar fi făcut mai puţin dureroase. Nicidecum, ci aş fi trăit cu acest regret pentru tot restul vieţii. Nu conta cum ai fost conceput ci conta faptul că erai copilul meu. O micuţă fiinţă căreia Dumnezeu i-a insuflat viaţă. Dacă te-aş fi ucis, acest lucru nu ar fi schimbat nimic, nu ar fi şters ceea ce mi s-a întâmplat.

Câteva luni mai târziu, am suferit un avort spontan. Te-am pierdut. Şi am cedat. Pierdusem şi acel lucru pe care nu credeam că-l doresc.

Chiar dacă eram profund îndurerată de pierderea ta, am înţeles un lucru. Eram recunoscătoare că nu a trebuit să iau eu această decizie. Am ales să te iubesc chiar dacă a fost greu. Dumnezeu ţi-a dat viaţă şi El a decis să te ducă într-un loc mai bun, iar eu am respectat acest lucru.

Dragi prieteni, tot ceea ce este viu aparţine Domnului. Nu ne aparţine nouă, indiferent de circumstanţe. Mulţi mi-au spus că date fiind circumstanţele, aveam dreptul de a alege. Însă, pur şi simplu, acest drept nu este al meu.

“Corpul meu, decizia mea” nu sunt mai importante decât acel copilaş, pe care am fost binecuvântată să îl port în pântece câteva luni, înainte de avortul spontan. Nu era alegerea mea dacă acea inimioară avea să bată în continuare sau nu.

Îi privesc pe cei doi copii pe care Dumnezeu ni i-a dat, spre a-i creste şi iubi. Aş face orice pentru ei. Pentru siguranţa lor, nimic nu mi-ar sta în cale. Mi-aş da viaţa pentru ei într-o clipită. Nu i-aş răni niciodată.

Aşa cum, cu mulţi ani în urmă, nu l-am putut răni nici pe primul meu copil.

sursa http://stiripentruviata.ro