Teologii

Odată s-a apropiat de Părintele Ioan un tânăr absolvent al Academiei Duhovnicești și, prezentându-se, printre altele, a spus: „Eu sunt teolog”.
Părintele Ioan s-a întrebat foarte tare și l-a întrebat:

–      Cum? Al patrulea?

–      Ce „al patrulea”? s-a mirat academistul.

Iar părintele Ioan a explicat:

–      Noi cunoaștem în Biserică trei teologi: primul este Ioan Teologul, apostolul și ucenicul cel iubit al Mântuitorului; al doilea este Grigorie Teologul și al treilea este Simeon Noul Teolog. Doar pe ei a hotărât Sfânta Biserică în toată istoria ei de 2000 de ani să-i numească „Teologi”. Dumneavoastră înseamnă că sunteți al patrulea?

Și totuși cui și cum trimite Domnul înțelepciunea duhovnicească? De fapt, ca să fii teolog, nu este deloc obligatoriu să porți rasă și să termini Academia Duhovnicească. „Duhul suflă unde voiește!”, repetă uimit cuvintele lui Hristos apostolul Ioan.

Odată, am fost cu corul mănăstirii noastre, a Întâmpinării, în Orientul Îndepărtat, la o bază militară strategică de aviație. După slujbă și după un concert, ofițerii ne-au invitat la cină. Acea slujbă ortodoxă din îndepărtata unitate militară era cea dintâi după mulți ani. Se înțelege că oamenii se uitau la noi cu interes, ca la ceva straniu, neobișnuit. Înainte de masă, după obiceiul creștinesc, am rostit rugăciunea „Tatăl nostru”. Odată cu noi s-a rugat și s-a închinat și venerabilul general. După vreo două ore, aproape de sfârșitul mesei, ofițerii i-au spus generalului:

–      Tovarășe general, am văzut că v-ați închinat. Noi vă respectăm, dar nu înțelegem. Probabil dumneavoastră ați reușit să meditați asupra unor lucruri la care noi încă nu ne-am gândit. Spuneți-ne, de-a lungul anilor trăiți, ați înțeles care este cel mai important lucru în viață și care este sensul ei?

Firește că asemenea întrebări se pun doar după ce oamenii au mâncat bine, așa cum se mănâncă la ruși, și, stând la masă, sunt pătrunși de încredere și bunăvoință reciprocă.

Iar generalul, un adevărat conducător militar, s-a gândit puțin și a spus:

–      Cel mai important în viață este să ai inima curată înaintea lui Dumnezeu!

Iar eu am rămas uimit: judecând după profunzimea și acuratețea teologică, așa ceva putea spune numai un teolog cu adevărat remarcabil, gânditor și trăitor. Dar generalul de aviație, cred eu, nici nu bănuia lucrul acesta.

În general, pe fratele nostru preot îl pot învăța multe și chiar îl pot face de rușine oameni care se pare că sunt străini de științele teologice.

În timpul tratativelor legate de reunirea cu Biserica Rusă de peste hotare, arhiepiscopul Germaniei și al Marii Britanii, Marcu, mi-a mărturisit că în Rusia i s-a întâmplat un lucru care l-a determinat să creadă că schimbările duhovnicești în țara noastră nu sunt o propagandă, ci sunt o realitate.

Odată, mergea cu un preot cu automobilul prin împrejurimile Moscovei. Preasfințitul Marcu, fiind neamț, pentru el era ceva neobișnuit ca atunci când semnele de circulație de pe traseu indică reducerea vitezei la nouăzeci de kilometri pe oră mașina să meargă cu viteza de o sută patruzeci. Preasfințitul a răbdat destul de mult și, în cele din urmă, într-un mod delicat, i-a atras atenția preotului șofer asupra acestei discordanțe. Însă acela doar a zâmbit ironic în fața naivității străinului și l-a asigurat că totul era în ordine.

–      Dar dacă ne oprește miliția? a întrebat nedumerit Preasfințitul.

–      Și cu ea totul este în ordine! I-a răspuns cu încredere oaspetelui uimit preotul.

După un timp oarecare i-a oprit într-adevăr un milițian. Preotul a lăsat geamul în jos și s-a adresat încrezător și binevoitor tânărului milițian:

–      Bună ziua, comandante! Iartă-ne, ne grăbim.

Dar milițianul nu a reacționat nicicum la salutul lui.

–      Actele dumneavoastră! a zis el.

 – Ei bine, lasă, comandante! a zis părintele ingrijorat. Nu vezi că ne grăbim?

–      Actele dumneavoastră! a repetat milițanul.

Preotului îi era și ciudă și rușine față de oaspetele neamț, totuși nu-i rămăsese nimic de făcut. I-a întins milițianului permisul de conducere și certificatul tehnnic, însă nu s-a abținut și a adăugat pe un ton usturător:

–      Bine, luați-le! Datoria voastră e să pedepsiți, iar a noastră să miluim!

La care milițianul, învăluindu-l cu o privire rece, a spus:

–      Păi, în primul rând, nu noi pedepsim, ci legea. Iar în al doilea rând, nu voi miluiți, ci Dumnezeu!

Și iată atunci a înțeles Preasfințitul Marcu, precum el însuși mi-a spus, că dacă chiar și milițienii de pe drumurile rusești gândesc la un asemenea nivel, înseamnă că în țara aceasta, într-un mod de nepătruns cu mintea, s-a schimbat iarăși totul.

Extras Arhimandritul Tihon Șevkunov Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013, pg. 196-198