Timpul liturgic

Odată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos, timpul a încetat să mai fie pentru om măsura morţii şi degradării vieţii, ci spaţiul sfinţirii şi al întâlnirii cu Dumnezeu. Portretizat în vechime ca un monstru care îşi devora propriii fii, timpul a fost restabilit de Mântuitorul şi a devenit iconomie a mântuirii sau plan al mântuirii, plin de speranţă şi de nădejde. Făgăduinţa Mântuitorului “Iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Mt. 28, 20) este concretizată în Biserică prin existenţa timpului liturgic sau bisericesc.

Prin sărbătorile, pomenirile, prăznuirile care se succed zilnic şi anual în Biserică, credincioşii reactualizează în viaţa lor evenimentele din istoria mântuirii, care au în centru pe Mântuitorul Iisus Hristos şi pe Sfinţii Săi. Aceste evenimente unifică trecutul şi viitorul cu prezentul într-un timp sacru sau sfinţit. Timpul bisericesc se opune timpului convenţional, desacralizat, pentru că este expresia plenară a Bisericii care oferă altceva lumii, sfinţenie şi viaţa veşnică.

Ziua liturgică nu începe cu miezul nopţii sau cu dimineaţa, ca în măsurarea civilă a timpului, ci cu seara. Ziua liturgică este intervalul de timp între două seri consecutive, de aceea sărbătorirea oricărei zile liturgice începe cu slujba Vecerniei din ajunul zilei respective. Ziua liturgică este moştenită de la evrei, care socoteau timpul potrivit învăţăturilor descoperite lui Moise despre crearea lumii. Zilele creaţiei sunt numărate începând cu seara şi se continuau cu dimineaţa: “Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua întâi… Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a doua…” (Facere 1, 5, 8). Păstrarea acestei împărţiri a zilei a fost năzuinţa poporului evreu de a se întoarce la timpul în care omul petrecea împreună cu Dumnezeu, la vremurile imemoriabile ale începutului.

Ziua împărţită în Ceasuri

Tot din cultul iudaic, Biserica creştină a moştenit şi împărţirea zilelor în Ceasuri, pe care evreii le adoptaseră de la asirobabilonieni. Ziua, intervalul de timp de dimineaţă până seara, socotit 12 ore, era împărţită în patru sferturi de câte trei ore fiecare, numite Ceasuri. Şi nopţile erau împărţite în acest fel, în calupuri de patru sferturi sau uneori de trei treimi, dar subdiviziunile erau numite străji sau vegheri. Revenind la ceasurile zilei, în cultul iudaic era rânduiala ca la ceasul I (intervalul de timp între orele 6:00-9:00), ceasul III (intervalul de timp între 9:00-12:00), ceasul VI (între 12:00-15:00) şi ceasul IX (între orele 15:00-18:00), să se facă rugăciuni speciale la Templu. Biserica a moştenit această tradiţie şi, cu timpul, în cultul bisericesc a apărut slujba Ceasurilor, care aminteşte de originea vechi-testamentară prin psalmii care se citesc în cadrul lor. În cadrul fiecărei săptămâni, zilele sunt închinate în serviciul liturgic pomenirii unor evenimente şi persoane sfinte din istoria Bisericii.

Prima zi a săptămânii este Duminica

Duminica este sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului, Ziua Domnului sau ziua cea mare, şi este considerată cea mai sfântă zi a săptămânii. Pentru creştini, prima zi a săptămânii nu este lunea, ci Duminica, pentru că a fost prima zi a creaţiei şi Duminica este ziua celei de-a doua creaţii a lumii, a Învierii Mântuitorului, care a redeschis omului Împărăţia cerului şi accesul la izvorul vieţii. Duminica este prima zi a săptămânii pentru că timpul este închinat lui Dumnezeu şi începem săptămâna cu cinstirea şi slăvirea lui Dumnezeu, creatorul şi stăpânul timpului. Lunea este închinată cinstirii Sfinţilor Îngeri, care au fost creaţi înaintea omului şi au slujit lui Dumnezeu cu devotament. Marţea este închinată Sfinţilor Proroci din Vechiul Testament în frunte cu Sfântul Ioan Botezătorul. Miercurea este închinată Sfintei Cruci şi Patimilor Mântuitorului pentru că în această zi au făcut sfat fariseii şi cărturarii să-L prindă pe Domnul. Joia este închinată Sfinţilor Apostoli în amintirea Cinei celei de Taină, când Mântuitorul a instituit taina Sfintei Euharistii. Joia este pomenit şi Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, ca imagine a ierarhilor care au slujit desăvârşit pe Mântuitorul. Vinerea se face pomenirea patimilor, răstignirii şi morţii Mântuitorului. Sâmbăta este închinată pomenirii tuturor morţilor, a Sfinţilor Mucenici şi Mărturisitori care şi-au dat viaţa pentru Hristos.

Anul nou bisericesc se sărbătoreşte la 1 septembrie

Spre deosebire de anul civil calendaristic, care începe la 1 ianuarie, la 1 septembrie este prăznuit Începutul anului bisericesc sau Indictul, cum mai este cunoscut în popor. Indictul sau indictionul înseamnă poruncă şi arătare. În această zi a intrat Domnul Iisus Hristos în sinagoga iudeilor şi, luând cartea lui Isaia Proorocul, a citit cuvintele: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca 4, 18-19). După ce încheie aceste cuvinte profetice, Mântuitorul adaugă: “Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta în urechile voastre” (Luca 4, 21), lucru care a creat nedumerire ascultătorilor săi. Biserica a moştenit tradiţia anului nou la 1 septembrie de la cultul iudaic, care prăznuia în această dată mai multe sărbători din Vechiul Testament. Tradiţia învaţă că în această zi arca lui Noe s-a oprit în muntele Ararat după încetarea potopului. În această zi, Moise s-a coborât din Muntele Sinai cu Tablele Legii şi în această zi s-a construit cortul mărturiei în care a fost pus Chivotul Legii. În această zi a fost sfinţit templul lui Solomon şi tot în această zi arhiereul intra o dată pe an în Sfânta Sfintelor pentru a tămâia Altarul. La începutul lunii septembrie, poporul evreu prăznuia sărbătoarea corturilor în amintirea celor 40 de ani pe care i-au petrecut în pustie înainte de intrarea în pământul făgăduinţei. Începutul anului nou bisericesc la 1 septembrie s-a stabilit pentru toată Biserica creştină la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.

Ora bizantină sau athonită

Ora bizantină are o funcţie eminamente liturgică şi ea orânduieşte programul de viaţă al unei mănăstiri sau schit din Muntele Athos. Pentru athoniţi ora 24 este momentul în care soarele apune, indiferent de anotimp. Începând de la acest moment se numără orele nopţii. Vara, când este ziua mai lungă, ora 24 bizantină corespunde, cu aproximaţie, orei 20 civile, în timp ce iarna corespunde orei 17 civile. La apusul soarelui porţile mănăstirilor mari sunt închise şi sunt redeschise la răsăritul soarelui. Spre exemplu, athoniţii încep slujba Utreniei la ora athonită 5 (ora 2 noaptea). La ora 4 (ora 1 noaptea) bat clopotele pentru deşteptare, o oră călugării îşi fac o pravilă la chilie, urmând slujba de dimineaţă şi Sfânta Liturghie, după care călugării se retrag la chilii pentru două ore de odihnă şi apoi revin la ascultările zilnice.

Un articol de: Marius Nedelcu 

Sursa: http://ziarullumina.ro