Timpul Mărturisitorilor: Nu putem privi în tăcere cum se distruge Biserica Ortodoxă Ucraineană

Dacă arunci o broască în apă clocotită, aceasta va sări imediat de acolo. Dar dacă o plasezi în apă rece și o înfierbinți treptat, broasca nu va observa că apa s-a înfierbântat și va ajunge să fiarbă singură. Metoda creșterii treptate a pragului durerii este folosită și la oameni. Politicienilor le place în mod deosebit să experimenteze cu aceasta. Unul dintre cele mai recente exemple este Biserica Ortodoxă Ucraineană.

Înainte de alegeri, viitorul președinte al Ucrainei, Volodyimir Zelenski, a declarat în repetate rânduri că nu este de acord cu politica lui Petro Poroșenko față de Biserică, spunând că va rămâne cel puțin neutru față de orice religie și, chiar mai devreme, a glumit despre Tomos (numindu-l „termos”). La începutul invaziei pe scară largă Rusiei în Ucraina, președintele Volodimir Zelenski a vorbit despre necesitatea păstrării unității poporului ucrainean, a împiedicat toate încercările diverșilor politicieni de a „vărsa ulei pe rug” pe problema bisericii și chiar a mulțumit Bisericii Ortodoxe Ucrainene pentru ajutorul umanitar acordat. Dar apoi politica de stat față de Biserică a început să se schimbe: autoritățile au început „să încălzească treptat apa” cu un singur scop – interzicerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene.

Este dificil să faci aceasta dintr-o dată. În primul rând, apar nemulțumiri în țară. În al doilea rând, apar nemulțumiri în Europa și în lume. În al treilea rând, urmările în general nu pot fi prevăzute. Prin urmare, interzicerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene trebuie făcută treptat.

Pentru a realiza acest lucru, autoritățile ucrainene au decis să urmeze calea încercată și verificată: mai întâi, marginalizarea la maxim, apoi criminalizarea imaginii Bisericii Ortodoxe Ucrainene în societate. De aici perchezițiile și arestările mitropolitului Pavel și acuzațiile împotriva mitropolitului Ionatan. De ce anume ei? Pentru că, din păcate, chiar și în ochii credincioșilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene, pretențiile împotriva mitropolitului Pavel păreau „întemeiate” (era pregătit pentru rolul de victimă de mult timp), iar mitropolitul Ionatan nu și-a ascuns niciodată părerile, așa că părea că „totul era clar” în privința sa. Puțini oameni au protestat, și mai puțini au cerut dovezi și aproape nimeni nu a declarat că dosarele împotriva ierarhilor au fost fabricate de la bun început și până la sfârșit.

În plus, s-au efectuat percheziții în eparhiile Bisericii Ortodoxe Ucrainene și au fost difuzate informații false de către astfel de „jurnalişti” precum Sonea Koșkina despre „pedofilie” și „pornografie” în rândul ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Și iarăși, aproape nimeni nu a fost deosebit de revoltat, nimeni nu a întrebat de ce „pedofilii” sunt liberi dacă au fost prinși „în flagrant”, nimeni nu a cerut dovezi serioase ale „vinovăției” preoților și episcopilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Totul s-a rezumat la declarații sălbatice despre „legăturile” cu statul agresor în timp ce broșurile care erau prezentate drept argumente, au fost de fapt aduse la locul percheziționat chiar de oamenii legii.

Oricum, dosarele împotriva mitropolitului Pavel sau mitropolitului Ionatan aveau semne minime de legalitate, iar procesele împotriva lor de departe erau asemănătoare proceselor dintr-un stat civilizat.

În acest timp, se schimba în ansamblu situația Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Așadar, până în 2022 și chiar la începutul războiului rus împotriva Ucrainei, „transferurile” lăcașurilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene către așa numita Biserică Ortodoxă a Ucrainei (BOaU) au fost ajustate pentru a arăta ca fiind „legale”: s-au adunat comunități teritoriale, s-a făcut „votarea”, pe baza cărora autoritățile locale sau politicienii locali, adesea cu ajutorul poliției, au acaparat biserica. Pe la jumătatea anului 2022, autoritățile au decis să omită aceste „formalități” și, în cele mai multe cazuri, s-a recurs pur și simplu la acaparări prin forță și nelegiuire – folosind buldozere și forța fizică brută, fără vreo pretenție de legalitate.

Același lucru a început să se întâmple și cu clerul și mirenii Bisericii Ortodoxe Ucrainene care au îndrăznit să vorbească împotriva acțiunilor ilegale ale autorităților. De exemplu, dacă s-a făcut o anchetă serioasă împotriva mitropolitului Pavel și s-au adus niște acuzații, instanța putea fie să-l elibereze pe cauțiune, fie să-l trimită în arest preventiv, dar în cazul jurnaliştilor ortodocși, nu au luat în seamă nici măcar aceste „formalitati”. Jurnaliştii au fost arestaţi sub acuzaţii false. Pentru mai multă pondere, aceștia au fost acuzați de participarea la grupăuri criminale organizate și trimiși în arest preventiv – pentru a le închide gura. Procesul împotriva jurnaliştilor ortodocşi s-a transformat într-o farsă. De exemplu, dacă procurorii se pregăteau pentru procesul împotriva mitropolitului Pavel, atunci în cazul jurnaliştilor ortodocşi, procurorii nici măcar nu au făcut cunoștință cu materialele dosarului. Astfel, la una dintre ultimele ședințe de judecată, unul dintre „inculpați”, după ce a citit 800 de pagini din dosarul său, a întrebat ce anume din cele citite este o infracțiune? În loc de un răspuns clar, i s-a spus că ei dețin screenshotul unei anumite pagini de pe chat. Anchetatorul nici măcar nu a putut răspunde la întrebarea concretă a avocatului cine este clientul său în această corespondență. Adică ei au venit în instanță pentru a acuza o persoană  necunoscută de o faptă necunoscută. De ce anchetatorii nici măcar nu se obosesc să examineze cazul „inculpatului” înainte de a se ține ședința de judecată? Pentru că ei știu deja care va fi decizia. De ce să se mai deranjeze?

Până la urmă, autoritățile și-au dat seama că ar putea distruge Biserica Ortodoxă Ucraineană cu impunitate – nu vor întâlni nicio indignare publică și nu va urma nici un scandal internațional. Totuți, referitor la acesta din urmă, nimic nu este sigur. Pentru că atunci când SBU a venit la unul dintre cei mai mari patrioți din cadrul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, protoiereul Nicolai Danilevici, a izbucnit un scandal internațional. În apărarea lui au venit parohiile Bisericii Ortodoxe Ucrainene din străinătate, au luat cuvântul teologii protestanți și chiar și pe site-ul oficial al Bisericii noastre a apărut o repost de pe site-ul Departamentului pentru Relații Bisericești Externe al Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Acest lucru a fost suficient pentru ca autoritățile să înțeleagă – fărădelegea are și ea limitele ei și, în acest caz, au fost necesar să bată în retragere. Această situație a arătat că dacă vorbești cu voce tare, puterea încetează să mai fie atât de arogantă. Atunci de ce tacem, de ce tace Biserica noastră?

Oare tac episcopii Bisericii Ortodoxe Ucrainene?

Înainte de a încerca să răspundem la această întrebare, trebuie de menționat că ierarhia Bisericii Ortodoxe Ucrainene nu tace și nu a tăcut.

De exemplu, mitropolitul Pavel s-a exprimat aspru și ferm împotriva deciziei autorităților de a acapara Lavra Bisericii Ortodoxe Ucrainene în primăvara anului 2022. El a numit decizia autorităților o nebunie, a avertizat despre mânia lui Dumnezeu și i-a îndemnat să nu comită această fărădelege.

De asemenea, mitropolitul Longhin (Jar) nu a tăcut în legătură cu descinderile efectuate, numind în mod deschis persecuțiile împotriva Bisericii un război împotriva lui Dumnezeu, amintind că niciun sistem guvernamental nu a câștigat vreodată în acest război și chema îndemnat autoritățile să-și revină în fire.

Mitropolitul Teodosie de Cerkasy a luat o poziție nu mai puțin fermă împotriva persecuțiilor, comparându-le cu persecuțiile împotriva Bisericii de către bolșevici și îndemnând politicienii ucraineni să nu facă o astfel de greșeală, căci istoria nu le va ierta.

Mitropolitul Luca de Zaporojie s-a pronunțat în mod repetat împotriva persecuțiilor, amintindu-le în mod constant politicienilor noștri despre existența Constituției, de nevoia de a adera la normele democratice și de libertatea cuvântului și a religiei.

Nu putem trece cu vederea predicile părintelui Dimitrie Sydor, care i-a numit pe cei care au orchestrat persecuții împotriva Bisericii „o grămadă de atei” care nu au nicio legătură cu Biserica.

Există, de asemenea, un număr mare de alți preoți și un număr considerabil de episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene care nu au tăcut în tot acest timp. Ei au vorbit cu comunitățile lor, în publicații, pe rețelele de socializare și la întâlniri personale cu cei de la putere. Dar atunci când o singură persoană vorbește și toți ceilalți sunt de acord în tăcere (sunt gata să se retragă în orice moment), atunci efectul este zero, iar răul este semnificativ. Exemplele de episcopi care și-au exprimat poziția sunt dovada acestui lucru.

Pe de altă parte, se poate vorbi tare, dar atât de ambiguu încât nu va influența pe nimeni. Fără a specifica, fără a menționa termenii persecutație sau persecutori, de exemplu, limitându-ne la expresii generale precum „arhiereii, preoții și mirenii Bisericii Ortodoxe Ucrainene sunt supuși persecuției penale pe motive inventate. Bisericile și alte bunuri sunt acaparate, iar comunitățile religioase sunt reînregistrate ilegal în favoarea noii Biserici Ortodoxe a Ucrainei (BOaU)”.

Arhiereii „sunt persecutați” – acest lucru sună prea general. Sunt persecutați de ei înșiși? Prin condiții naturale, prin influența energiei solare, prin altceva? Astăzi, a spune că arhiereii „sunt persecutați” și bisericile sunt „acaparate” de către BOaU este același lucru cum a spune în 1918 că preoții „sunt împușcați” și moaștele sfinților sunt „luate” în favoarea muncitorilor. Cine concret îi „persecută” pe preoți și episcopi, cine concret confiscă bisericile? Adevărul trebuie spus, iar răul trebuie dezvăluit lumii. Pentru că răul se teme de lumină, căci faptele lui sunt întuneric.

Cum ar trebui să reacționeze Biserica?

Dacă nu sunt numiți persecutorii Bisericii, dacă nu sunt specificate acțiunile pe care Biserica le califică drept persecuție, dacă nu se spune care este atitudinea Bisericii față de persecutori, atunci niciunul dintre ei nu se va gândi la pocăință.

Întrebarea este următoarea: de ce se întâmplă asta? Pentru că noi, creștinii ortodocși din Ucraina, privim la ce se întâmplă din perspectiva „s-ar putea să fie și mai rău”. Deși, s-ar părea, cum ar putea fi mai rău… E ca în povestea când călăul duce doi oameni la execuție. Și unul îi spune celuilalt: „Ascultă, suntem doi și el este unul. Poate ar trebui să încercăm să-i luăm pușca și să fugim?” Celălalt răspunde: „Nu”. „De ce?”, întreabă primul. „Mi-e teamă că ar putea fi mai rău”.

Așa se întâmplă și acum. Lavra a fost luată, mitropoliții sunt în arest la domiciliu, 1.500 de biserici au fost acaparate, oricine îndrăznește să vorbească despre ceea ce se întâmplă este aruncat în închisoare, iar noi tacem. Pentru că ne temem că ar putea fi mai rău. Mai rău decât ce, decât execuția?

De ce tac mirenii?

Din fericire, acum nu au loc execuții. Cel puțin, în unele cazuri, se limitează să ne țină cuțitul la gât, ca în Vinița. Dar dacă tacem cu toții, nu există nicio garanție că autoritățile nu vor recurge la execuții. Sau la închisoarea pe viață. Și aici vom trece de la episcopi la popor.

Oamenii tac. Nu vom intra în detalii de ce tac acum, pentru că de mulți ani ierarhii noștri construiesc relații mai mult cu cu autoritățile decât cu oamenii, cu oamenii de afaceri mai degrabă decât cu enoriașii. Vom preciza doar faptul că oamenii din Biserica noastră sunt neputincioși și, prin urmare, fără voce. Oamenii nu au nicio influență asupra ceea ce se întâmplă în Biserică. Episcopii și preoții sunt numiți fără acordul lor, nu sunt trași la răspundere față de ei, nimeni nu le cere părerea. Nu este cazul altor Biserici. De exemplu, chiar acum în Biserica Cehiei și Slovaciei au loc alegerile (!!!) unui nou episcop în una dintre eparhii, cu participarea credincioșilor. Se poate întâmpla așa ceva la noi? Nu. Rămâne de notat că de-a lungul anilor, de când suntem prezenți în Biserică, ne-am obișnuit să auzim că „totul trebuie făcut cu binecuvântare”. Și oamenii din biserica noastră nu vor da dovadă de nicio inițiativă – nu au binecuvântare.

În al doilea rând, de mulți ani am fost crescuți în paradigma „autoritățile au întotdeauna dreptate”, în special autoritățile bisericești. Dar Sfântul Teodor Studitul în scrisoarea sa către Ștefan Secretarul spune că nu este doar posibil, ci și necesar să îndrepți autoritățile (inclusiv arhiereii sau patriarhii). Ca dovadă, el citează exemple din Sfintele Scripturi și încheie cu o selecție de citate din scrierile lui Vasile cel Mare. De exemplu, în al 20-lea cuvânt despre asceză, sfântul instruiește: „Și pe întâistătător, dacă se poticnește, trebuie să-l îndrume membrii superiori ai frăției”. Sau cuvintele aceluiași Sf. Vasile (din al 34-lea cuvânt despre asceză): „Cel care nu acceptă ceea ce a fost aprobat de întâistătător trebuie să facă obiecția în mod deschis sau în privat, dacă are vreun temei ferm, în concordanță cu Scriptura, sau ascultă în liniște ordinele lui, dacă, totuși, îi este rușine, alții să fie folosiți ca intermediari pentru aceasta”. Mai mult, călugării mănăstirii Studion, care nu erau de acord cu patriarhul, au luat drept călăuză instrucțiunile lui Vasile cel Mare, găsite în regulile sale morale: „Cei care au fost instruiți în scrieri să verifice ceea ce spun dascălii”. Și, de asemenea, „întâistătătorul trebuie să facă și să spună totul cu prudență, după multă încercare, cu scopul de a-i plăcea lui Dumnezeu, ca supus încercării chiar de cei care i-au fost încredințați”. Cei încredințați întâistătătorului sunt credincioșii de rând. Și nu sunt o turmă fără voce, ci o parte a Bisericii lui Hristos. Mai mult, în „Epistola Patriarhilor Răsăriteni”, poporul este numit trupul Bisericii și păstrătorul credinței: „Avem însuși trupul Bisericii, adică poporul, care dorește mereu să-și păstreze credința neschimbată și în conformitate cu credința părinților lor”. Și de-a lungul istoriei, poporul s-a opus în mod repetat ereziilor, schismelor sau gândurilor greșite ale episcopilor. La fel, poporul s-a ridicat de nenumărate ori în apărarea episcopilor și preoților, împiedicând autoritățile să ia măsuri împotriva lor.

Autoritățile se tem mereu de „stradă”, se tem de vocea oamenilor. Și dacă poporul tace, atunci se comite fărădelegea. Prin urmare, atunci când auzim că episcopii ar trebui să vorbească, trebuie să răspundem întotdeauna – să vorbească și poporul. Chiar înaintea episcopilor. Pentru că dacă Dumnezeul nostru este Tatăl nostru, iar Biserica este Mama noastră, oare chiar avem nevoie de o poruncă pentru a vorbi în apărarea lor?

Cine trebuie protejat?

Da, putem spune că nici Dumnezeu, nici Biserica nu au nevoie de apărarea noastră. Dar Biserica este formată din anumiți oameni care trebuie protejați. Iar vocea noastră, chiar dacă este slabă și neputincioasă, dar alături de sute de mii de alte voci, poate salva viața cuiva.

Conștiința noastră trebuie protejată. Pentru că dacă Biserica este hulită în fața ta și tu taci, dacă cineva scuipă un preot sau un episcop și te uiți stângaci în altă parte, va veni o vreme când conștiința ta îți va aduce aminte de aceasta.

Căci trebuie să vorbim măcar pentru ca să nu ne fie rușine de noi înșine. Noi toți, de la cel mai obișnuit enoriaș până la cea mai înaltă ierarhie bisericească, trebuie să vorbim. Să vorbim împreună, cu o singură voce. Atunci nu vom fi închiși sau arestați.

Oricum, noi suntem Biserica. Și trebuie să-L mărturisim pe Hristos. Prin viața și slujirea noastră, prin apărarea celor slabi și asupriți, prin acte de milă și propovăduirea Evangheliei. Toate acestea vor fi mărturia noastră despre Hristos. Trebuie să dăm mărturie. Altfel, riscăm să auzim cuvintele Domnului:  „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10:32-33).

În caz contrar, tăcerea noastră poate fi considerată ca semn de consimțământ. Și acest lucru este cu adevărat înfricoșător.

Sursa: https://spzh.live/ro/