„Toate la timpul lor”. Computerul și copilul preșcolar

De obicei, discuţiile cu privire la utilizarea noilor tehnologii de către copii se învârtesc în jurul unor remarci de tipul „Cu cât mai de mici, cu atât mai bine! Să-i pregătim pe copiii noştri pentru viitor!”. Însă, după cum s-a văzut, pregătirea pentru viitor implică un set cu totul diferit de abilităţi. „Timpul petrecut la calculator în primii ani de viaţă”, scria Dr. Jane Healy, „nu doar că face să scadă timpul petrecut cu activităţi importante pentru dezvoltarea copilului, ci poate chiar să creeze proaste obiceiuri de învăţare, ducând la o slabă motivaţie şi chiar la simptome de dizabilităţi de învăţare”.[1]

Marie Randazzo este o educatoare din Illinois care a refuzat să-şi înveţe fetiţa de vârstă preşcolară să stea la calculator de la o vârstă fragedă. Care sunt consecinţele? O mărturiseşte ea însăşi: „Oamenii sunt oripilaţi atunci când le spun că fiica mea de şase ani nu foloseşte computerul. Eu cred că fiica mea este extrem de generoasă şi empatică, şi este foarte imaginativă. Nu am computere în sala de clasă fiindcă eu cred că se interpun în calea interacţiunii sociale şi a dezvoltării imaginaţiei – indiferent cât de creativ se presupune a fi, tot computerul este cel care dictează. În fapt, cred că este de datoria noastră, ca adulţi, să-i protejăm, iar nu să-i expunem la aşa ceva”.[2]

Nu toţi copiii au însă părinţi la fel de responsabili. Dr. Jane Healy descria într-una din cărţile sale cazul unui astfel de copil, pe nume Caroline:

„Când părinţii fetiţei au luat hotărârea să o ia cu ei în vacanţa lor din Colorado pentru schi, bineînţeles că au refuzat să împacheteze în bagajele lor şi computerul personal al Carolinei, mouse-ul ei, precum şi colecţia ei de treizeci de CD-uri. Însă Carolinei îi este dor de fiorii de «plăcere electronică» cu care s-a obişnuit!

Fetiţa are patru ani şi jumătate. Crescând alături de nişte părinţi cu înclinaţie pentru noile tehnologii, ea a început să folosească computerul încă de pe când era foarte mică, uneori şi până la patru ore pe zi. Părinţii ei i-au încurajat interesul, deşi la televizor nu o lăsau mai mult de o jumătate de oră pe zi. I-au cumpărat cu precădere programe ce păreau foarte educative şi stimulatoare, cu titluri cuprinzând cuvinte precum «cunoaştere» şi «salt peste partea de început».

– Fetiţa noastră ar sta toată ziua la calculator, dacă i-am da voie!, mărturisea mândră foc mama ei. În week-end-uri, toată familia îşi ia micul dejun în faţa computerului. Staţi numai să vedeţi cât de bine se pricepe să folosească acele programe!”.

„Da!!! Nivelul cinci!”

 „Aplecată plină de frenezie pe marginea unui scaun în biblioteca şcolii, Caroline atacă un program de tip joc cu o intensitate aproape nebunească. Întreg corpul i se tensionează şi tremură în timp ce ea se pierde instantaneu în căutarea drumului prin tot felul de labirinturi.

Sunt şocată – nota Dr. Healy – de nivelul de stress din corpul tensionat al copilei. Mă gândesc la studiile ce arată că acei copii expuşi la vârste fragede la un stress continuu vor suferi mai târziu, după toate probabilităţile, alterări neuro-hormonale care îi vor lăsa mult mai expuşi la stress şi la depresie pe întreaga durată a vieţii.

– Da!!! Nivelul cinci!, exclamă fetița printre dinţii strânşi, în timp ce părinţii îi zâmbesc aprobator. Rapid, Caroline trece la un alt program familiar, în care «conduce» o maşină printr-un peisaj animat, culegând diverse lucruri în timp ce merge să rezolve o anumită problemă (acest tip de program este vândut sub titulatura de «rezolvare interactivă a problemelor»). Caroline îşi duce vehiculul în viteză de-a lungul ecranului, urmând «trucurile» pe care le-a învăţat deja (de pildă, să ridice de jos frânghia) şi lovindu-se repetat de drumuri înfundate. Mâna ei de pe mouse este iute ca fulgerul, şi manevrează cu dexteritatea unui pilot de curse.

– De ce ai ridicat frânghia?, mă interesez eu.

Caroline dă din umeri. Ochii ei nu părăsesc o clipă ecranul.

– La ce o să foloseşti frânghia?, insist eu cu blândeţe.

În realitate, se dovedeşte că fetiţa nu înţelege nici «harta mentală» a spaţiului prin care goneşte, nici natura de cauză-efect a problemei; departe de o «rezolvare de problemă» în sens cognitiv, ea nu face altceva decât să sară peste obstacole succesive cu cea mai mare viteză posibilă.

Trecem în goană prin mai multe alte programe. Toţi, cu excepţia fetiţei, obosim.

Sunt curioasă cum de aceşti oameni, care sunt nişte părinţi inteligenţi şi preocupaţi de binele copilului lor frumos şi deştept, pe care îl iubesc mult, nu se îngrijorează de timpul îndelungat pe care fetiţa lor îl petrece la calculator şi de lipsa dezvoltării abilităţilor ei sociale.

– Ei bine, uneori ne îngrijorăm un pic, recunoaşte mama fetiţei. Dar apoi ne uităm la toate lucrurile pe care le învaţă şi cât de mult îi place. Ea ne vede şi pe noi petrecând mult timp la computerele noastre. Da, are unele dificultăţi de comunicare cu ceilalţi copii…”.

„Se fac profituri substanţiale din intenţiile bune ale unor astfel de părinţi”

„Caroline este înscrisă la o grădiniţă privată inovatoare şi de renume, cu o organizare de primă mână pentru copiii preşcolari.

– Ce părere are educatoarea ei despre folosirea computerelor de către copiii de patru ani?, întreb eu.

– Nici nu vrea să audă de ele în sala de clasă!, râde mama Carolinei. Ea nu e de acord cu folosirea computerelor de către preşcolari”.[3]

De aceeaşi părere este şi Dr. Jane Healy, care conchide:

„Am ajuns, legat de computere – sau cel puţin de modul în care sunt folosite în ziua de azi – la concluzia că nu sunt necesare şi nici măcar de dorit în viaţa celor mai mulţi copii sub vârsta de şapte ani (desigur, cu excepţia copiilor ce suferă de un anumit handicap).

Îmi dau seama că opinia mea nu este una populară, în special pentru anumiți părinţi precum cei ai Carolinei, care au investit bani, timp, mândrie şi încredere într-un «educator electronic». Opinia mea va fi chiar ironizată în gura mare de cei care fac profituri substanţiale din intenţiile bune, dar prost direcţionate ale unor astfel de părinţi. (…)

Şi, într-adevăr, sunt implicate câştiguri masive aici. Programele pentru preşcolari constituie astăzi o nişă a pieţei aflată în dezvoltare rapidă, şi sunt disponibile «ore de calculator» în care părinţii îşi pot înscrie copiii de doar doi ani şi jumătate – iar mulţi dintre ei ajung acolo deja familiarizaţi cu computerul!”.[4]

Din fericire, mai există şi părinţi responsabili şi conştienţi. De pildă, un inginer desoftware industrial din Frankfurt (Germania) declara:

„Să-i cumpăr fiicei mele de patru ani un computer?… Ce aberaţie! Ea are nevoie în primul rând să-şi dezvolte mintea, să înveţe să scrie, să înveţe matematica. Trebuie să înţelegem că un computer poate face doar ceea ce îi spune mintea omului să facă. Iar copiii noştri au nevoie de o minte bună, ca să poată folosi un computer aşa cum trebuie!”.[5]

„Virtualul este văzut ca o versiune îmbunătăţită a realităţii…”

Vorbind despre „realitatea” virtuală, Ada Louise Huxtable scria în cartea sa „The Unreal America” („America ireală”): „Experienţele-surogat şi mediile-surogat au devenit azi modul de viaţă al americanilor (şi, am adăuga noi, al românilor – şi, în general, al întregii lumi). Nu se mai face distincţia – nici măcar nu se consideră necesară! – între real şi virtual; accentul se pune mai mult pe acesta din urmă, văzut ca o versiune îmbunătăţită a realităţii, cu defectele ei corectate, mai «accesibilă» şi cu o «interfaţă mai prietenoasă cu utilizatorul» – însă lipsită în mod izbitor de rezonanţele istorice şi artistice ale oricărui act creator autentic”.[6]

Dr. Jane Healy îşi amintea de o întâmplare ce ilustrează foarte grăitor impactul acestei preferinţe pentru realitatea virtuală în vieţile noastre:

„Nu cu mult timp în urmă, am însoţit un grup de turişti pe un traseu în Munţii Stâncoşi. În grupul nostru era şi un copil de vreo cinci ani, care până atunci dusese o viaţă ordonată şi privilegiată într-unul dintre oraşele mari de pe Coasta de Est. Acest copil era iremediabil încurcat de noua experienţă şi foarte spontan în a-şi exprima nedumerirea.

– Mami!, striga el la fiecare nouă formaţiune de roci care ne apărea în cale. Astea sunt făcute de oameni?

– Nu, sunt naturale.

Însă explicaţiile răbdătoare ale mamei sale nu contribuiau prea mult la înlăturarea scepticismului său.

– Ei bine, ăsta e făcut de oameni?, spunea el arătând către muntele din apropiere.

Aproape că mă aşteptam să se intereseze şi de originea biologică a ghidului nostru!

După două ore de mers pe munte, zăpăceala lui nu i se ostoise. Pentru un copil care în mod evident îşi petrecuse mai mult timp la Disneyland decât în parc, realizarea distincţiei dintre lumea reală şi cea virtuală reprezenta cu adevărat o mare provocare conceptuală. Mă întreb dacă în cele din urmă nu va decide că lipsa de predictibilitate şi relativul disconfort prezentate de lucrurile reale nu merită efortul, în comparaţie cu ajustarea după preferinţe a realităţii, care devine tot mai posibilă în ciberspaţiu.”[7]

„Nu ştim către ce anume ne îndreptăm”

Termenul de ciberspaţiu a fost folosit pentru prima dată de William Gibson în romanul său din 1984 „Neuromantul”, unde autorul l-a definit ca pe o „halucinaţie colectivă reflexă”. „Pe măsură ce copiii noştri devin din ce în ce mai ispitiţi de o formă sau alta de halucinaţii digitale”, scria Dr. Jane Healy, „trebuie să ne punem în mod serios problema viitorului experienţelor reale. Ar trebui, de asemenea, să ne punem întrebarea de câtă supraveghere ar fi nevoie pentru cei ce cutreieră printr-un mediu în care, după cum s-a spus, prostul gust nu are alte limite în afara celor până la care poate duce imaginaţia”.[8]

În cartea sa „Moths to the Flame” (în traducere liberă, „Ca fluturii atraşi de înşelătoarea lumină”), Gregory Rawlings îşi punea întrebarea de mai sus, fără a găsi însă un răspuns simplu. El se teme că, pe măsură ce înaintăm tot mai mult în lumile virtuale ce ne satisfac egoismul, până şi întrebarea „Este real?” poate deveni mai întâi irelevantă, iar apoi chiar lipsită de înţeles. „Folosirea experienţei sintetice”, scria Rawlings, „poate deveni atât de larg răspândită, încât unii dintre noi vor trebui să facă un efort conştient pentru a putea percepe realitatea ca fiind într-adevăr reală”.

Lumea virtuală este într-adevăr o lume nouă, necunoscută şi imposibil de cunoscut. „Ne îndreptăm spre ea cu o viteză la care ne vom frânge gâtul, şi continuăm să apăsăm pe acceleraţie”, nota acelaşi autor, „însă nu ştim către ce anume ne îndreptăm”.[9] Să ne păzim aşadar micuții de atracţia fatală a lumii virtuale, în special la vârste fragede, dacă ne dorim să avem copii inteligenţi, dezvoltaţi armonios, în al căror suflet să se păstreze inocenţa copilăriei de odinioară…

 Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu