Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat…

Iubiții mei confrați, a trecut ceva timp de când nu ne-am întâlnit pe paginile Moldovei Ortodoxe. Am fost într-o carantină digitală, dacă aș putea folosi termenul. Timp de mai bine de doi ani am pus mâna pe mouse și tastatură doar o dată sau două ori pe săptămână, pentru a traduce puțin și a-mi câștiga o bucățică de pâine. M-am izolat de poluanții digitali, și mă simt minunat.

Credeți-mă, nu am pierdut nimic, îngrădindu-mi mintea de la gunoiștea internetului. În acest răstimp am fost mai aproape de enoriașii din parohia unde m-a trimis mitropolitul meu, am avut timp pentru copiii mei, soția mea, părinții, fratele, sora, rudele și apropiații. În mod paradoxal, nebunia în care s-a cufundat lumea de voie sau fără voie, m-a impus să revin în acest spațiu. Sper că vă găsesc sănătoși mintal și spiritual, deși ceea ce-mi văd ochii în spațiul internautic nu prea îmi oferă temeiuri pentru aceste speranțe.

Când le vorbeam credincioșilor din parohie despre profețiile sfinților care spuneau că vor veni vremuri când ne vom teme să nu dea buzna oamenii legii în biserică în timpul slujbelor, că ne vom ruga pe ascuns în casele noastre, că ne vom ruga noaptea de teama persecuțiilor – vă spun sincer, eu însumi nu înțelegeam cum se vor petrece acestea. Nici nu am crezut vreo dată că voi vedea și voi simți pe pielea mea asemenea lucruri. Deseori am făcut slujbe în biserica goală, doar eu cu soția și copiii mei, și, cu toate că mă întrista absența enoriașilor, aceasta nu-mi insufla gânduri apocaliptice. Pentru prima dată, de Duminica Sfintei Cruci, când noi cei din Basarabia i-am prăznuiți și pe Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia, am fost nevoiți să ne retragem și să ne „bucurăm” de absența enoriașilor. Am fost 4 oameni prezenți fizic, dar biserica a fost mai plină ca niciodată. Deși cântau doar două voci în strană, zidurile bisericii răsunau de rugăciunile tuturor parohienilor care nu au putut veni la slujbă. Deși nu erau foițe cu pomelnice, ectenia de cereri a fost mult mai lungă, încât i-am pomenit, din memorie, pe toți enoriașii mei. Am avut o tristă bucurie pascală, asemenea rugăciune nu am avut niciodată. Mi-am amintit și de cuvintele marilor duhovnici Sofian Boghiu, Ioan Crestiankin, și ale multor altora, care binecuvântau închisoarea. Am înțeles, cum, strâmtorările și neliniștea, incertitudinea completă pentru – nu zilele, ci orele ce urmează – te fac să fii infinit mai aproape de Dumnezeu.

Rugăciunile înainte de Sfânta Împărtășanie au fost simțite complet altfel, cuvintele Psalmului 22, care se rostesc la pregătirea către primirea celor Sfinte, au avut o nouă semnificație. „Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat”… Când eram mic, spunea bunica, „Costele, să știi că Dumnezeu nu bate cu bățul” – și pe acestea le-am înțeles cu o altă intensitate.

Gândurile roiesc și abia de reușesc să le prind. Voi încerca să vă împărtășesc doar câteva din ele, cele mai insistente. Dar voi folosi de data aceasta doar capetele lor, nu le pot desfășura acum:

• Ne-am bătut și ne batem joc de pământ, și el ne scutură, în spasme agonizante. Scoate din adâncul său săgeți pentru a ne mai pișca nițel, că îl doare nepăsarea noastră. Iar noi dăm vina pe șobolani și șerpi chinezești, pe viclenia unor savanți care dezvoltă arme biologice, pe războaie geopolitice.
• Ne-au închis bisericile și noi începem a boci, vărsând din abundență veninul peste politicieni. Sincer, mă îngrozesc la gândul, ce aș face dacă aș fi în locul lor. Nu-i doresc nici puiului de viperă să aibă un post de conducere în aceste zile. Plângem că nu ne permit să ne adunăm în biserică, dar uităm, de câte ori am rămas acasă și am astupat urechile ca să nu auzim clopotele ce ne chemau la slujbă. Am dat televizorul mai tare, ne-am inventat treburi urgente, am născocit fel de fel de boli și stări și pricini „binecuvântate” pentru a nu merge la sfânta slujbă de Dumincă sau de sărbători.
• Am avut atâta încredere în pomelnice, punând în ele un leu sau doi și obligându-l pe popa să le cetească, uitând că noi înșine trebuie să ne rugăm și să rostim „Doamne miluiește” atunci când preotul ne îndeamnă „Cu pace Domnului să ne rugăm”.
• Am pierdut ore în șir la serviciu, primind bani de la șeful pentru că i-am folosit traficul de internet ca să fim permanent online prin rețelele de socializare, etc.

Sunt multe alte, dar nu vreau să le desfășor acum. Nu cred că aș vrea vreo dată, pentru că fiecare din noi poate continua această listă.

Să ne gândim, însă, la partea cea bună a lucrurilor. În aceste 2 săptămâni am făcut atâta muncă, cât nu aș fi reușit nici într-o lună. Și asta pe lângă psaltire, lecturi biblice, contactarea părinților, fraților, prietenilor, pentru a-i întreba cum se simt și a-i încuraja.

Am tăiat un camion de lemne, am cultivat grădina cu motocultorul, am sădit cartofi împreună cu copii, am retezat copacii și via, am copt pâine și prescuri cu copiii, am făcut lumânări de ceară cu ei. Chiar trebuia să vină, cum spune părintele Calistrat de la Vlădiceni, un virusache, ca să fac toate acestea împreună cu copiii mei?

Pentru prima dată am înregistrat predica în format audio și am trimis-o enoriașilor mei care nu au putut veni la biserică. Am avut o căldură deosebită pentru ei și le-am simțit prezenta mai intens ca niciodată.

O altă parte bună a lucrurilor este aerul din jur. E mai curat, e mai puțin zgomot. Aud păsările ciripind. În mlaștinile din Italia au revenit lebedele care nu au fost văzute de câteva decenii. Râurile și aerul din China și India au devenit mai curate, a dispărut smogul din orașe. Ce minunat este!

Frații mei, să ne bucurăm de darurile lui Dumnezeu, iar urgia aceasta, inventată de oameni sau trimisă de Dumnezeu, să o primim ca pe o binecuvântare. Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat…

Preotul Constantin Cojocaru