Toleranţa religioasă, copil cuminte, babă frumoasă…

Toleranta religioasa este vazuta in prezent cel putin ambiguu: pe de o parte, este considerata a fi o realizare revolutionara a demo-cratiei, iar pe de alta – fenomen ce obstructioneaza, chiar daca artificial, dreptul oricarei confesiuni la valoarea absoluta la care pretinde.

Or, confesiunile, fie ca sint mari si consacrate, fie ca abia isi capata un loc printre celelalte, au, ca element indispensabil, certitudinea ca poseda in mod exclusiv adevarul. Nu exista religii capabile sa cedeze alteia monopolul asupra adeva-rului, ceea ce este si firesc, daca pornim de la faptul ca mostenirea, transmiterea si tilcuirea acestui adevar este functia de baza pe care si-o revendica toate religiile.
Crizele din Orientul Apropiat, din Kosovo sau Croatia, din Irlanda de Nord sau din Cecenia sint asociate, de multe ori, cu intoleranta religioasa. Din acest unghi, lipsa de toleranta capata neaparat o conotatie negativa. Conform unei opinii deja formate la nivel de mase, intoleranta religioasa este unul dintre factorii principali de instabilitate in zonele fierbinti ale planetei, motiv din care respectivul fenomen trebuie depasit cit mai repede cu putinta. Secolul XXI promite suficiente probleme de alta natura pentru a-si putea permite sa tolereze si in continuare intoleranta, acest rudiment al Evului Mediu, care parea sa-si fi incheiat rostul in istorie odata cu Comuna din Paris.
De obicei, apelul la toleranta religioasa este generat de foruri neimplicate adinc in problemele confesiunilor. Astfel, in conflictul iudaico-musulman care se desfasoara de citeva decenii in jurul citorva kilometri patrati de pamint, a intervenit constant terta parte, pentru care semnificatia religioasa a muntelui Sionului, pe care si-l adjudeca taberele adverse, nu pare sa conteze. Faptul ca mecetea lui Omar se inalta acolo unde cu doua milenii in urma se inalta Templul lui Irod n-ar trebui sa-i incomo-deze nici pe rusi, nici pe americani. Totusi, aceste doua puteri politice inca mai joaca un rol important in drama palestiniana. Daca pentru iudei reconstruirea Templului comporta un caracter mesianic, iar pentru musulmani mecetea lui Omar este un simbol al victoriei, pentru tot restul lumii ceea ce se petrece in Orientul apropiat este perceput ca manifestare a fana-tismului religios.
S-ar parea ca exista doua categorii de religii: unele care nu admit dialogul si toleranta religioasa, cum ar fi musulmanii si altele, mai evoluate, mai adaptate la spiritul vremii, cum ar fi unele confesiuni crestine. In ce masura, insa, acest stereotip este indreptatit si, daca asa stau lucrurile, ce le impiedica pe unele religii sa dialoghieze cu celelalte. Exista religii care sa recunoasca valoarea altor religii?
Termenul de toleranta religioasa a fost pus in circulatie larga relativ recent, pe la mijlocul secolului trecut, din initiative legislative internationale. Libertatea la optiunea confesionala a atras dupa sine si elaborarea unui sistem logistic, capabil sa o asigure, si implementat treptat in politicile societatilor actuale.
Istoricul Gustav Mensching de la Universitatea din Alabama (SUA) indica inca in 1971, in era victoriei libertatii de manifestare, asupra faptului ca toate religiile lumii pretind insistent la un caracter absolut, iar aceasta permite doar o “toleranta confesionala” civila, conventionala si nicidecum “impacarea” religiilor intre ele.
Intre confesiuni poate fi “semnat” cel mult un acord de libera activitate. Astfel stateau lucrurile, de pilda, in Imperiul Roman dupa Edictul din 313, sau in Constan-tinopolul de dupa cadere, cind crestinismul a putut convietui cumva cu politeismul greco-roman si, respectiv, islamul. Armistitiile interconfesionale nu prevad insa “impacarea doctrinara” si nu au nimic in comun cu alt fenomen interconfesional al contempo-ranietatii – ecumenismul, ca si agent in teritoriu al globalizarii economice.
Omul religios porneste de la o realitate pe care i-o solicita credinta sa. Parametrii acestei realitati sint numiti “doctrine”, de unde “indoctrinare” inseamna atragerea de noi aderenti la realitatea respectiva. Nu toate doctrinele au, insa, aceeasi consistenta logica. Pe linga cele de baza – dogmele sau axiomele, indispensabile oricarei religii, exista o sumedenie de mici nuante, la limita gratitudinii – tabuuri, superstitii, prejudecati – care, la o adica, pot capata importanta covirsitoare in pastrarea/alterarea bunei convietuiri religioase, chiar si in sinul unei singure confesiuni. In acest sens, sint ilustrative legendarele dispute cazuistice in romano-catolicism, unde ca subiect de conflict serveau adesea “probleme” de genul: tinarul candidat la calugarie trebuie sau nu sa fie plictisit de lumea pe care o lasa? Mult mai tragic au evoluat lucrurile pe timpul reformelor nikoniene din Rusia, cind adeptii ritului vechi, ce se deosebea de cel nou doar prin amaninte nesem-nificative, au preferat, in numele “puritatii” credintei, sa fie prigoniti si maltratati de catre autoritati si adeptii inovatiilor. Astazi, cind majoritatea teologilor au cazut de acord asupra lipsei de fundament doctrinar al conflictului, un atare comportament ni pare absurd, lipsit de logica (desi ruptura dintre cele doua tabere eramine in continuare).
Cu toate acestea, noi insine sintem protagonistii unei drame cu continut si mai banal. Divirgentele generate de adoptarea unui sau altui calendar ocupa, de departe, primul loc in viata religioasa a tarii. Basarabenii, care in majoritatea lor marturisesc aceeasi credinta ortodoxa, se situeaza pe parti diferite ale baricadei in fuctie de optiunea calendaristica, desi nu exista, in genere, vreo dogma in aceasta privinta sau macar vreun tratat teologic care sa demonstreze exhaustiv justetea vreunuia dintre stiluri. Si stilul iulian, si stilul gregorian au avantajele si dezavantajele lor, recunoscute de comisii comune de astronomi si teologi. Desigur, fiecare se poate lasa convins sa opteze pentru un stil sau altul in functie de rezonabilitatea argumentatiei, insa cel mai adesea argumentatia respectiva lipseste cu desavirsire, fiind substituita de indemnuri mai degraba politice, decit religioase. Alegerea unui sau altui calendar nu poate atrage dupa sine separarea noastra pe principii confesionale si nu poate nicidecum servi drept motiv pentru conflict religios, intrucit problema calendarului, abordata asa cum o facem noi, nu are o natura teologica.
Vorbind, asadar, de toleranta, ar fi cuminte sa incepem cu noi insine. Daca un asemenea amanunt poate provoca un dezacord atit de puternic in sinul unui popor ce marturiseste, pare-se, aceeasi credinta, incit ajungem aproape sa ne dusmanim, atunci in ce categorii sa mai vorbim despre toleranta in Balcani, Caucaz sau Orientul aporpiat, veritabile teatre de razboi interconfesional, razboi declarat si asumat de-a lungul a citorva secole de istorie. Se poate spune, desigur, ca bazele acestor conflicte au fost puse in Evul mediu, cind nici nu putea fi pusa in discutie problema vreunei tolerante religioase, insa nu putem trece cu vederea faptul ca, desi de atunci s-au schimbat mult sistemele legislative si politice, marile religii au ramas, in fond, aceleasi. Din faptul ca au incetat cruciadele nu putem deduce ca romano-catolicismul a devenit altul, aceasta concluzie cere cu totul alte premise, departe de subiectul nostru. Crestinismul, fie apusean, fie rasaritean, nu indeamna la conflicte si, cu atit mai mult, la razboi si este, prin definitie, tolerant, inca din primii sai ani de existenta. In acest sens, fanatismul religios, cred eu, trebuie incurajat, atunci cind el presupune urmarea, cu strictete a unor precepte religioase. Pentru crestini, cel putin, precepul suprem al religiei lor este dragostea, si daca toti crestinii l-ar respecta cu sfintenie, cu “fanatism”, atunci nu ar fi existat foarte multe dintre conflictele pe care le catalogam astazi ca maniferstari ale into-lerantei religioase.

autor MIHAI COSTIȘ
Material extras din Revista “Ekklesia” nr. 14, aprilie 2001.