Tot creştinul trebuie să se unească în inima lui cu Dumnezeu

„Ce este rugăciunea? În ce anume stă fiinţa ei cea adevărată? Cum o putem învăţa? De ce fel de simţire e încercat duhul creştinului care se roagă cu smerenie? Întrebări de felul acestora ar trebui să fie îndeletnicirea neîntreruptă pentru mintea şi inima omului credincios, fiindcă în vremea rugăciunii omul stă de vorbă cu Dumnezeu, intră într-o legătură harică cu El, şi trăieşte întru Domnul.

Atât Sfinţii Părinţi, cât şi dascălii Bisericii, ne răspund la toate aceste întrebări prin cuvinte întemeiate pe o luminare a harului; pe aceasta ei au dobândit-o ca pe un rod al rugăciunii, la care pot ajunge, deopotrivă, atât omul simplu, cât şi cel înţelept” (Ep. Nicom.).

„Creştinul nu trebuie să uite vreodată, că îi este de trebuinţă să se unească în întreaga lui fiinţă, cu Domnul şi Mântuitorul Hristos. Noi trebuie, într-adevăr, să-I facem loc, pentru ca El să se sălăşluiască în mintea şi inima noastră, iar pentru o astfel de unire cu Domnul, cel mai bun şi mai plin de nădejde mijloc, după împărtăşirea cea cu Trupul şi cu Sângele Lui, este Rugăciunea lui Iisus făcută cu mintea. Dar oare Rugăciunea lui Iisus este poruncită şi mirenilor? Fără îndoială; este de nelipsit, pentru că, după cum s-a spus mai sus, tot creştinul trebuie să se unească în inima lui cu Domnul, iar către această unire, Rugăciunea lui Iisus este mijlocul cel mai desăvârşit” (Ep. Iustin). Iar călugărul, din chiar clipa, în care este tuns în monahism, odată cu înmânarea metaniilor, – care se numesc şi sabie duhovnicească -, primeşte, ca pe o moştenire, Rugăciunea lui Iisus, pe care e dator să o săvârşească necurmat, ziua şi noaptea.

Valaam, 27 iulie 1936

Igumenul Hariton

sursa: bazilica.ro