„Trebuie făcut totul pentru evitarea divorţului“

„În general, în viaţa de familie orgoliul şi mândria sunt duşmanii cei mai periculoşi. Dacă nu există smerenie, viaţa de familie normală este imposibilă în principiu. Lucrul principal în viaţa de familie este să-l rabzi pe celălalt. Şi lucrul acesta este foarte greu. Una este să rabzi pe cineva într-o anume situaţie şi alta e să-i rabzi toate neajunsurile timp de mulţi ani. Acesta e un mare efort. Fără ajutorul lui Dumnezeu este imposibil. Tocmai de aceea Biserica sfinţeşte căsătoria prin Taina Cununiei.“

Rândurile acestea aparţin părintelui Serghie Nikolaev şi fac parte dintr-un articol publicat în volumul „Divorţul – cum îl prevenim, cum îl depăşim“, apărut la Editura Sophia în 2011. În continuare, puteţi citi câteva răspunsuri ale acestui părinte la întrebări referitoare la tema menţionată în titlul cărţii.

În filme – probabil şi în viaţă, de altfel – se întâlneşte următoarea scenă: după 10-15-20 de ani, soţul şi soţia se află alături, în acelaşi pat, şi deodată unul dintre ei înţelege că alături de el se află un om cu desăvârşire străin, cu care nu are ce să discute. Care este problema reală, faptul că la vremea respectivă nu şi-a ales pe cineva cu interese apropiate sau cel că dragostea a pierit şi din această cauză deosebirea, să zicem de gusturi muzicale, i se pare o problemă foarte mare?

Înseamnă că ei n-au rămas cu nimic din experienţele prin care au trecut. În general, ce este dragostea? Cuvântul acesta acoperă trei aspecte: cel duhovnicesc, cel trupesc şi cel sufletesc. Componenta duhovnicească trebuie să fie neapărat prezentă în dragostea dintre soţi. Cea trupească poate slăbi, dar cea duhovnicească nu face decât să crească odată cu anii într-o căsnicie deplină.

Ce dragoste au în vedere soţii atunci când spun că dragostea a pierit? După cum se vede, dragostea trupească a trecut, iar cea duhovnicească nu s-a manifestat încă. Sau nici nu a existat… Iar de aceasta sunt vinovaţi chiar ei, întrucât Domnul a zis: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul“ (In. 13, 34). Dacă cineva vrea să iubească pe altcineva, Domnul îi va da har s-o facă.

Se pune adeseori întrebarea: „Dar ce să facă dacă s-a îndrăgostit de altul?“. Fără îndoială că vom întâlni de-a lungul vieţii noastre oameni mult mai frumoşi, mai inteligenţi, mai interesanţi decât soţul, respectiv soţia noastră. Domnul îngăduie să-i întâlnim pe aceşti oameni ca să fim puşi la încercare, să dovedim că suntem creştini. Dacă rămân credincios familiei mele, îi rămân credincios lui Dumnezeu.

Nimic din ceea ce poate călca integritatea şi sfinţenia Bisericii casnice nu trebuie să intre în ea

Deseori, cauza divorţului are la bază influenţa mamei ori prietenelor (prietenilor) soţiei, respectiv soţului.

Atunci când după cununie le predic tinerilor însurăţei, le amintesc cuvintele Apostolului, care arată că familia este o „mică Biserică“, iar Biserica cea sfântă este şi neprihănită. Ca atare, nimic din ceea ce poate călca integritatea şi sfinţenia Bisericii casnice nu trebuie să intre în ea.

Atât soţul, cât şi soţia trebuie să păzească din toate puterile această mică Biserică. Nu trebuie să le faceţi confidenţe deosebite altora, nici măcar cu privire la lucrurile care vă îngrijorează. Absolut inadmisibil să discutaţi despre viaţa voastră familială cu prietenele, mai ales cu cele nemăritate. „Uite ce mi-a zis!“ „Păi răspunde-i şi tu aşa şi pe dincolo!“ – şi deja a şi fost aruncată sămânţa viitorului divorţ. Soţia nu trebuie să-şi permită să-şi pună nici măcar în gând întrebarea „Cum a putut să-mi zică aşa ceva!?“, pentru că totul începe de la gânduri…

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu mamele. Ştiu câteva cazuri când mamele şi-au divorţat fiicele. Cauzele principale sunt dorinţa de a fi singurele posesoare ale copiilor lor şi invidia, căci se întâmplă, din păcate, ca mamele nemăritate să fie invidioase – poate inconştient – pe fericirea fiicelor măritate şi sapă, sapă, până când clădirea căsătoriei se prăbuşeşte.

„Poate l-ai făcut să se simtă inferior…“

Cum să treci peste divorţ dacă el este deja inevitabil?

Trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că orice om este o fiinţă liberă. Copiii devin foarte des altfel decât am vrea noi să-i vedem, însă acesta este dreptul lor. E copilul tău, dar nu e sclavul tău. Dumnezeu l-a făcut prin tine, însă i-a dat voinţă liberă. Până şi copilul, trup din trupul tău are dreptul la propria viaţă! Dacă părinţii nu-i respectă părerea, dreptul lui la viaţă personală, nu va avea o relaţie bună cu ei. Cu atât mai mult soţul sau soţia. El este alt om. Are dreptul să dispună singur de viaţa sa. Şi chiar s-o distrugă. Lucrul acesta trebuie înţeles. Poate că este dureros, dar este indispensabil.

Căsătoria îi uneşte pe soţ şi pe soţie într-un singur trup, divorţul sfâşie acest trup comun. Dureros. Se întâmplă însă ca oamenii să sufere un accident de maşină, să se îmbolnăvească de boli cumplite. Tot dureros este, dar trăiesc mai departe… Închipuiţi-vă că vi s-a cangrenat piciorul. Ce este de făcut? Fără picior este foarte rău, dar el trebuie tăiat. Trebuie să te obişnuieşti să trăieşti fără picior.

Să treci printr-un divorţ este mult mai greu dacă ţii la ranchiună – împotriva soţului sau soţiei ori împotriva sorţii, adică lui Dumnezeu… Cea mai mare piedică este în această privinţă orgoliul. „Cum adică, a preferat altă femeie? Ce, eu sunt mai proastă, mai urâtă?“

Foarte des omul îşi părăseşte tovarăşul sau tovarăşa de viaţă pentru cineva care nu se distinge prin frumuseţe, prin bogăţie. Trebuie reflectat: de ce mi se întâmplă asta? Poate te-ai îngâmfat faţă de el fără să-ţi dai seama?

Ştiu un caz: soţia cu studii superioare, soţul – fără. S-au căsătorit de timpuriu. Au făcut doi copii. Şi el a plecat deodată. Ea se miră: „Nu pot să înţeleg; o cunosc, s-a culcat cu tot cartierul. Şi el a plecat cu ea!?“. I-am spus: „Poate l-ai făcut să se simtă inferior…“.

Cum să aplicăm la noi înşine cuvintele: „Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său (I Cor. 7, 13)“?

Trebuie să-ţi evaluezi forţele şi să alegi cel mai mic dintre două rele. Dacă nu poţi să păstrezi celibatul, poţi să intri în a doua căsătorie, dar e mai bine să rămâi aşa, chiar dacă prin infidelitate a păcătuit celălalt. Dacă se va căi şi va vrea să se întoarcă? Poate când se va smeri şi se va întoarce va deveni un soţ mai bun decât era înainte de a înşela. Dar chiar dacă nu se va întoarce, păstrarea celibatului va fi mai valoroasă din punct de vedere duhovnicesc.

Dar poate că, la vârste mai tinere, se întâmplă şi invers: omul „a călcat strâmb“, s-a convins că e aşteptat, că poate să plece şi să se întoarcă, iar data următoare va pleca şi mai uşor.

Există şi oameni fără conştiinţă. Profunzimea căderii morale poate fi oricare. Într-un asemenea caz, dacă omul pur şi simplu te epuizează prin comportamentul său, dacă e lipsit de speranţă, poate fi părăsit. Ce să-i faci, se întâmplă şi aşa: „În mine a murit totul faţă de el“.

În spatele aceloraşi cuvinte, în diferite familii se ascund situaţii diferite, stări sufleteşti diferite. Aici nu poate fi vorba de sfaturi universale. Fiecare trebuie să-şi examineze situaţia. Recomandările pot fi doar orientative. Omul trebuie oricum să-şi asculte conştiinţa.

Părintele Serghie Nikolaev, Divorțul – cum îl prevenim, cum îl depășim, Editura Sophia, în 2011