Tu nu ai să mori niciodată

Cu aceasta închei deobicei predica de la cuninie: că numele de mire şi mireasă nu durează 24 de ore, şi îi îndemn ca atunci când ne întâlnim, să îmi spună: Părinte, iată mireasa mea! Părinte, iată mirele meu!

Şi apoi le spun un lucru pe care l-am aflat de la părintele Stăniloae, deşi am aflat că el aparţine de fapt ca structură unui preot francez, că cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care un mire o poate spune unei mirese şi mireasa mirelui său este: Tu nu ai să mori niciodată!

Există un moment al insistenţei mele pe acest: „Tu nu ai să mori niciodată”. În vara anului 2006, un prieten foarte bun de-al meu, de numai 29 de ani, tată a trei copii, judecător în plină carieră, a murit; un cancer absolut nenorocit. Soţia lui a zis că vrea să scrie ceva special pe cruce. Şi eu n-am înţeles ce a vrut să spună atunci. Şi când m-am dus la parastasul de 40 de zile, pe cruce scria cu albastru, culoarea preferată a celui decedat: „Tu nu ai să mori niciodată „. A fost prima dată în viaţa mea când am simţit că nădejdea învierii a biruit deznădejdea morţii. Pentru că gesturile şi toate actele legate de cununie nu sunt contracte semnate pe termen limitat.

Există o plidă teribilă. Unul din părinţii Lavrei Pecerskaia povesteşte că, într-un sat de lângă Odessa, murise nevasta unui bogătan. A îngropat-o omul, a plâns-o un an, doi, trei, patru, şi după vreo cinci ani de zile s-a gândit să se însoare cu o fătucă mai tânără din sat de acolo, care avea şi ea valorile ei.

În noaptea de dinainte de nuntă, când era totul pregătit. nunta aproape pornită, bairamul pregtit, în somn i se arată prima nevastă. El, speriat: „Ce faci aici, Katia?” (sau cum o fi chemat-o). Şi ea zice: „Am venit la nuntă”. „Păi cum, că tu ai murit!”. „Păi eu am murit, dar am rămas soţia ta!” „Şi pocăindu-se respectivul, s-a călugărit în cele din urmă, toată averea a dat-o şi s-a pocăit. Poate că aşa ne-am trezi la realitate. Ştiu eu?…