Un drum lung, de-o viață, pe ploaie și zloată până la Corbu

Încă din copilărie, de cînd am luat în mînă poveștile lui Creangă, încă de pe atunci a întrat în capul meu un gînd cam ciudat, dar se pare foarte adevărat că lumea aceasta dacă se ține cumva pe pămînt apoi doar prin faptele miraculoase ale eroilor crengieni.

Prin miracolele săvîrșite de Stan Pățitul și Ivan Turbincă, de Harap Alb și Sfînta Vineri, dar și prin cele făptuite de oameni vii din jurul meu, cum ar fi tușa Catinca, soția unchiului Toader, eroul primei mele nuvele, o fire mult asemănătoare eroilor de basm. Închipuiți-vă o femeie mică de tot, uscățivă, ca o scamă. Apoi un drum lung de vreo zece, cincisprezece kilometri din satul nostru de baștină și pînă la Corbu,  satul vecin, pe care ea îl face în fiecare duminică sau zi de sărbătoare, neschimbat, pe jos, prin ploaie și vînt, arșiță și ger, zeci de ani la rînd, fără de nici un compromis.

Nu știu dacă există în copilăria mea și în viața mea vreo duminică în care ea să nu fi parcurs această cale. Venea ziua și ceasul și ea pornea la drum. Trecea diminețile ca o umbră pe lîngă noi, topindu-se în lumina obscură a cețurilor, după care întorcîndu-se, tîrziu de tot, în plină zi,  zăbovea ore întregi la taclale cu mama.

Ce forță o purta pe acest drum al duminicilor, uneori cu noroaie pînă la genunchi? Ce miracol afla sau trăia în biserica ceea de la Corbu, unica de altfel care funcționa în împrejurimi? Așa și nu voi ști niciodată. Ceea ce știu însă cu certitudine asta este că eu eram unicul om care o așteptam cu inima tremurîndă să se-ntoarcă de acolo. Venea , întra în casă, își scutura fustele lungi pînă la pămînt, de parcă și-ar fi împrăștieat oboselile, căuta prin buzunarele tainice un pumn de zaharicale, de toate culorile, și zicea luminată: „Ia maică, confeti de la Domnul”. Nu cred să fi mîncat vreodată în viața mea ceva mai gustos și mai dulce decît acele confeturi. Și cine știe probabil de asta peste ani, după ce am plecat de acasă,  după ce a murit tata,  drumul meu la mormîntul lui, făcînd o întorsătură lungă, peste deal, s-a așezat pe lîngă casa tușei Catinca.

Dacă nu întram pe la ea era ca și cum n-aș fost nici la tata. Abea atunci am început s-o cunosc cu adevăratelea, cînd am cercat, prin scurtele popasuri la ea, să-i întorc măcar o picătură din marele ei miracol pe care mi l-a dăruit pe vremuri. Așa am aflat într-o zi că după moartea unchiului Toader, deși a avut o grrămadă de pețitori, nu s-a căsătorit, a preferat să trăiască singură. Apoi într-o altă zi că  această femeie mică, uscată, numai vînă și os este de fapt una din cele mai bune meșterițe din sat. Podurile de casă unse de ea durau cît o veșnicie. Corzile lipite de ea erau drepte ca lumînările. Cu o astfel de meserie alții ar fi adunat averi. Ea însă, după cum am descoperit mai tîrziu, încă într-o zi, n-a adunat nimic, drept care în loc de lăcată punea în pragul casei o mătură. La început, ciocnindu-mă de această mătură, credeam că e undeva prin grădină. De multe ori am căutat-o prin grădina ei curată ca o lacrimă.

De multe ori am dat mătura într-o parte și am întrat în casa ei simplă de lut, ca o mărturie a unei asceze desăvîrșite, așteptînd-o,  poate că vine. Zădarnic însă, mătura era un semn temeinic. Pînă cînd încă într-o altă altă zi mi s-a părut că mă evită, fuge de mine. Atunci se pare adînc dezamăgit am întrebat-o pe mama: „Ce mai face tușa Catinca?” „Ce să facă, – mi-a zis ea, – drumul la Corbu. Asta e viața ei!” „Așa? Dar ce va face cînd va cădea?” – am întrebat iar. „Cînd va cădea? – a izbucnit ea de parcă s-ar fi referit la propria viață. – Iaca, biserica noastră e gata, la un pas!” Lung și întortochiat s-a dovedit a fi pasul acela. La început au pus acoperișul. Apoi au îmbrăcat-o cu sfinți. Apoi au cioplit catapeteazma bisericii.

Astfel încît au trebuit să treacă ani de zile în care tușa Catinca, cu o asrcină de ani grei în spate, și-a continuat neabătut drumul la Corbu. Chiar dacă se-mbolnăvea uneori, chiar dacă se-ntîmpla să cadă la pat, totuna găsea puteri în chiar neputințele sale, se ridica și mergea la Corbu. Până cănd într-un sfîrșit meșterul, ca să pună lăcata, a săvîrșit ultima cioplitură în ușa bisericii. Atunci se pare tușa Catinca s-a culcat și nu s-a mai sculat, a murit. Iar drumul ei, nemuritoarea ei strădanie, a urcat ca să continue la ceruri.

Deși uneori în lungile nopți de decembrie mă trezesc cuprins de o frică teribilă și-mi pare că trece chiar pe aici pe pămînt, pe la pragul meu din Dealul Schinoasei. Ce-ar fi, îmi zic atunci, dacă acemenea mirificilor eroi ai lui Creangă aș lua un burete și ași șterge toate aceste daruri ale civilizației, gard înalt și poartă de metal, cîini de pază și ușe zăvorîte, sisteme de semnalizare și televizoare cu programe minciunoase, avere și tot ceea ce se conține în această cumplită frică, ce-ar rămîne în viața mea. Ar rămîne, îmi șoptește de undeva de sus,  darurile tușei Catinca. Adică un drum lung, de-o viață, pe ploaie și zloată până la Corbu.

O mînă de „confeti”. Și o casă cu mătura-n prag deschisă spre lumea întreagă. Îl cred pentru că un alt miracol pe care să îmi sprigin viața nu am.

Ion Bradu