Un duhovnic bun este cel care stă în pantofii tăi acum - Portalul "Moldova Ortodoxă" | Portalul "Moldova Ortodoxă"
Header image

Un duhovnic bun este cel care stă în pantofii tăi acum

8:28, vineri, 2 octombrie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

Aş vrea să încep prin a da un cuvânt care sper că va fi ca încurajare pentru toţi fraţii şi părinţii mei întru Domnul şi mângâiere Preasfinţitului. Ce este un duhovnic bun şi când începe un duhovnic a fi bun?

Voi încerca să explic cum înţeleg eu următoarea zicere cam îndrăzneaţă: Un duhovnic bun este cel care stă în pantofii tăi acum. Duhovnic bun eşti tu, părinte. Când începe un duhovnic să fie bun? Acum. Acum este, cum spune Sfântul Pavel, acum este clipa mântuirii. Nu citez prea bine, pentru că eu am citit Biblia în alte limbi, numai în română nu, mă iertaţi, Prea cuvioşiile voastre şi Preasfinţiile voastre, dar cunoaşteţi la ce fac aluzie. Acum, şi în virtute, de ce poate duhovnicul să fie bun? În virtutea hirotoniei şi hirotosiei, în virtutea lui Hristos, care creşte în noi şi nu a înţelepciunii noastre.

… Ce este duhovnicia? Aş vrea să zic că nu este numai psihologie. Toate sunt de folos unui duhovnic încercat şi cu experienţă. Toate experienţele sunt necesare, şi totuşi, este o lucrare care se poate începe acum şi despre lucrarea asta vroiam să zic acum. Nu dezmint ce s-a zis şi ce înţelegem noi, ca oameni, dar aş vrea să atrag atenţia la alt moment.

Duhovnicia nu este psihologie, nu este viaţă trupească, duhovnicia nu este istorie, duhovnicia nu este, aş zice, etică şi maniere sau manierisme. Duhovnicia este duh şi duh este Dumnezeu. Şi trebuie să găsim felul în care Dumnezeu, acum, poate să lucreze lucrarea de mântuire în fiecare suflet care vine către mine păcătosul şi pe care trebuie să îl aduc la Hristos.

Păcatele personale ale preoţilor şi duhovnicia

Şi îmi vine un gând – şi vă spun că poate e o învălmăşeală de gânduri, dar poate mă ajută Dumnezeu să spun ce e esenţial – de câţiva ani, de când sunt eu duhovnic îmi vine gândul şi uimirea: de ce Dumnezeu a rânduit ca mântuirea oamenilor să depindă de păcătoşi ca mine? Nu că zic că altul e păcătos, mi-e ruşine să zic, eu ştiu că nu este nici unul drept înaintea lui Dumnezeu şi ştiu că şi fraţii mei, şi părinţii mei sunt mai buni ca mine, dar au conştiinţa păcatului, fiindcă văd că cei mai mari sfinţi se numesc pe ei înşişi cei mai mari păcătoşi.

Deci de ce şi cum va putea face Dumnezeu mântuirea păcătoşilor prin alţi păcătoşi? Adică, eu văd aici o taină mângâietoare, anume că dacă Dumnezeu a îngăduit ca eu, păcătosul, să fiu duhovnic altora, eu nu mă gândeam când şi eu aveam duhovnic, când mă spovedeam la el, nu mă gândeam dacă e păcătos sau nu, dacă e vrednic sau nu, aveam încredere, nu ştiu dacă mai mult în Dumnezeu decât în om, probabil, dar nici nu-mi puneam problema, aveam încredere în duhovnicie şi mă spovedeam la duhovnic.

Acum este rândul meu, şi tremur: cum, mântuirea unui suflet depinde de mine? Şi atunci cum să fac să nu pierd un suflet pentru care S-a jertfit însuşi Dumnezeu? Mângâierea mea este că dacă Dumnezeu a rânduit că mântuirea omului păcătos să fie făcută prin păcătoşi, înseamnă că pot să zic: dar ce, păcătosul ăsta va fi împiedicat spre mântuire din cauza păcatului şi a neputinţei mele? Şi sfârşesc zicând: anatema gândului ăstuia! Erezie e gândul ăsta! Că altfel Dumnezeu nu ar fi făcut hirotonie şi hirotesie de oameni nevrednici precum sunt eu.
Deci, să prindem curaj şi să ştim că lucrarea noastră este lucrare nu în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu; şi puterea lui Dumnezeu să o căutăm, şi prin puterea lui Dumnezeu să încercăm să săvârşim aceasta mântuire înainte şi după toată lucrarea omenească.
Deci, puterea lui Dumnezeu trebuie să o căutăm şi să vină înainte de formarea şi experienţa noastră. Experienţa şi formarea noastră sunt bune pentru îmbogăţirea şi a noastră şi a Bisericii şi pentru multe lucruri, fiindcă omul este şi el împreună lucrător cu Dumnezeu în mântuirea omului, dar până la urma doar puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte, şi deci înainte de lucrarea omului şi, în sfârşit, după lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte şi prin mine pe cei care vin către mine.
Cum putem intra noi în posesia puterii lui Dumnezeu, sau cum o putem noi invita în lucrarea noastră? Nici nu ştiu cum să exprim lucrul acesta, dar înţelegeţi ce vreau să spun: adică să nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci să fie lucrarea dumnezeiască prin mine, omul.
Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt foarte îndrăzneţ: „Să împlinesc ceea ce lipseşte jertfei lui Hristos”. Spre a nu face din duhovnicie o lucrare omenească, cred că noi, dacă vrem să fim astăzi duhovnici buni, trebuie să învăţăm taina rugăciunii. Prin rugăciune, să nu ne dezlipim de Dumnezeu; prin rugăciune, să primim în inimile noastre naşterea unui cuvânt. Adică Dumnezeu să nască în inimile noastre cuvânt pe care să îl dăm celui care îl caută – ori un cuvânt de îndrumare, dar chiar şi cuvântul de rugăciune, adică nu cuvânt omenesc. Sfântul Serafim spune – şi Sfântul Siluan, şi el spune – că „atunci când vorbeam omeneşte puteam greşi”. Şi Sfântul Siluan adăugă: „şi greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari”, fiindcă, aşa cum vorbeam adineauri, ce este mântuirea omului: îndumnezeirea omului, mântuirea Adamului întreg în fiecare persoană care se mântuieşte.
Sfântul Siluan, într-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea (era o întrebare retorică): „Părinte, cum vorbesc cei desăvârşiţi?” Şi Stratonic n-a ştiut să răspundă.
Iar Sfântul Siluan i-a spus: „Cei desăvârşiţi nu vorbesc niciodată de la ei, ci întotdeauna vorbesc numai ce le da Duhul”.
Iată că, într-un fel, desăvârşirea – cel puţin la nivelul acesta -nu e aşa de grea. Nu noi trebuie să născocim desăvârşirea cuvântului, ci să o căutăm la Duhul. Spunând asta, chiar mă rog Domnului să ne dea El însuşi tuturor, nu numai duhovnicilor, dar şi fiecărui creştin care vorbeşte cu un alt creştin, cuvânt de mântuire, fiindcă – şi acesta e un lucru important, cred – mântuirea nu este ceva prescris într-o carte, un răspuns de tip „pagina 37, paragraful 3”; mântuirea este un cuvânt tainic, dumnezeiesc, pentru fiecare suflet care s-a născut în lume; iar pentru fiecare suflet, alt cuvânt.
Vedeţi în Pateric cum vine un călugăr la un avva cutare şi cere cuvânt. Şi avva zice: „Păstrează-ţi chilia. Mănâncă, bea, dormi, fă tot ce vrei, dar nu ieşi din chilie”. Altul are aceeaşi căutare: „Cum să mă mântuiesc, avva?” Şi avva îi zice: „Păstrează postul până la ora 6:00”. Poate să iasă din chilie, poate să intre, să facă ce vrea, dar postul să-l păstreze. Altuia îi spune ceva despre gânduri, altuia îi spune alt lucru… Şi, cum spunea părintele Sofronie, aici nu-i vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrină scrisă într-o carte; e vorba de o strategie duhovnicească, unde duhovnicul înţelege fiindcă Duhul îi naşte cuvântul în inimă şi înţelege că strategia, pentru omul acesta, este punctul acela. Întăreşte-ţi armata în punctul acela; dacă în punctul acela tu reuşeşti, în rest o să-ţi fie relativ uşor. Mântuirea îţi e deja asigurată.
Dacă toate punctele le întăreşti, dar acolo este o spărtură mare în peretele cetăţii tale şi o laşi liberă, pe acolo năvălesc armatele vrăjmaşului şi nimic n-ai făcut cu mântuirea ta. Deci, este vorba de a găsi care este acea gaură în perete pe unde pot năvăli armatele.De aceea e nevoie să intrăm în lucrarea lui Dumnezeu, să căutăm cuvânt dumnezeiesc. De toate este nevoie, şi de psihologie, şi de pregătire; dar atâta timp cât n-o avem, cu frică şi cu cutremur să căutăm ca Dumnezeu să nască în inimile noastre acel cuvânt de duh şi de adevăr.

Cuvinte de folos rostite de Părintele Rafail Noica la mănăstirea Râmeţ, August, 1994: „Despre Duhovnicie şi Spovedanie”

duhovnic-prel

Contact Form Powered By : XYZScripts.com