Un miliard al săracilor

De fapt uitasem să vă zic că astăzi , ca și eri , ca și alaltăieri, ca și vara aceasta întreagă, mă îndrept diminețile, spre locul plimbărilor mele, Aleea Teilor de la Liceul teoretic de arte „Nicolae Sulac”. Adică, cum am mai spus și-n alte dăți, spre locul gîndurilor mele, spre locul singurătăților mele, spre vara mea, spre Polul meu Sudic, spre Veneția mea, spre taina nemărturisită a vieții.

Odată demult buna și tăcuta mea maică a spus despre această viață, cutremurător de simplu și nevinovat de tot: „O scîrbă!” După care  a tras aer în piept , a zis „Of!”, unul lung cît o viață, și-a scăpat de scîrbele toate, pînă la moarte.

Pe mine însă și pe Țara aceasta nu ne mai scapă nimic de la scîrbe, nici măcar Sfinții Părinți, cu ferbințile lor rugăciuni. Fă bine, pentru că binele e veșnic, notează undeva în scrisorile sale, se pare Breanceninov, către o prietenă – soră și spune, repetă această scurtă rugăciune, în fiecare zi: „Dumnezeule, fie voia ta! Binecuvîntat și sfînt este Domnul în toate lucrările sale!” Asta și fac, aleg o bancă sub teii eterni, mă așez cu fruntea spriginită-n toiag și zic: „Dumnezeule…” Și zilele trec, se-nghesuie, ca un mușuroi de furnici pe sub picioarele mele.

Și scîrbele se-aprind și se sting , ca un roi de stele, deasupra în Univers. Pînă cînd într-o zi mă trezesc tras de mînecă, brusc, parcă de sus din Univers. „Luați!” – îmi întinde un tînăr o bancnotă de douăzeci. Șocat, – asta să-mi fie destinul și soarta? – ridic mîna să protestez. Cineva însă preface gestul meu de protest în unul de ascultare și smerenie. Acum să vă spun, toți care ați făcut clic pe această imagine, prieteni ai mai, probabil că ați anticipat, ați participat, fără să știți, la acest gest următor al meu, Vă mulțumeasc! Am luat!

Dacă Domnul mi se descoperă după atîta chin și căutare de ce să fug de El. Țin și acum în mînă această bancnotă. Mă arde. Cu compătimire mă uit la zbaterile tale, scrie Breanceninov, către aceeași prietenă soră a sa în continuare în aceeași scrisoare, tu te topești în pălălaia scîrbelor, ca într-un foc. Rabdă-le, îndură-le cu demnitate, totul trece pe lumea aceasta,afară doar de iubire, și într-o zi vei simți că au dispărut.

Atunci, abea atunci vei înțelege că binecuvîntat este Domnul pînă și în scîrbele sale. Pentru că scîrbele vremelnice, dacă le știm a purta și răbda, ne duc spre bucuriile veșnice. Ce să zic. Rabd. Doar că am o problemă, cum să prefac un dar întîplător, într-o țară unde se fură totul, în unul veșnic, un miliard al săracilor. Sau poate că aceasta e lucrarea Domnului? Spuneți.