Una este complexul, altceva e smerenia și cu totul altceva melancolia

Creștinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentalul superiorității pentru virtuțile sale, cât și de cel al inferiorității pentu păcătoșenia lui.

Una este complexul de inferioritate și cu totul altceva e smerenia; una este pocăința și cu totul altceva, melancolia. A venit odată la mine un medic psihiastru și a început să condamne creștinismul pentru că, zicea el, creează complexe de vinovăție și melancolie. I-am răspuns: „Sunt de acord că unii creștini, din pricina greșelilor proprii sau ale altora, sunt prinși în capcana complexului de vinovăție, dar și tu trebuie să fii de acord că cei din lume cad adesea într-o boală și mai gravă – mândria. Conștiința religioasă a vinovăției, alături de Hristos, dispare, în cele din urmă, prin pocăință și spovedanie, pe când mândria celor ce trăiesc departe de Hristos nu dispare nicidecum”.

Prin aceste explicații, se spulberau multe din nedumeririle mele cu privire la problemele psihologice ale vieții creștine. Înțelegeam că Bătrânul vroia să ne păzim de acea mândrie deghizată fie în autojustificarea fariseismului creștin, fie în autoblamarea specifică unei conștiințe creștine vinovate. Vedeam că, atât neobrăzarea celor care se cred curați, cât și neîndrăzneala celor care se simt vinovați sunt, de fapt, două fețe ale aceleiași monede – mândria, deoarece adevăratul credincios se izbăvește de vină prin Spovedanie și iertarea păcatelor și se bucură de această izbăvire pe care i-a dăruit-o Hristos; cunoscând că este dar de la Dumnezeu, va fi recunoscător, nicidecum mândru, e curățit prin Sângele lui Hristos, nu prin vreo izbândă a lui proprie. Astfel, se bucură, mulțumește lui Dumnezeu și nu se mândrește, ba, mai mult, îi vede pe toți ceilalți buni sau capabili de a deveni mai buni prin Sângele lui Hristos.

Părintele ne călăuzea spre drumul care, ocolind atât răul (păcatul) cât și „mai răul” (mândria pentru virtute), ducea la smerenie. De aceea, se străduia să apere smerenia autentică de pericolul alterării semnificației ei. Îmi spunea, bunăoară:

– Să fim smeriți, dar să nu vorbim despre smerenie, căci aceasta este cursa diavolului, aducătoare de deznădejde și nepăsare, în timp ce adevărata smerenie aduce nădejdea și lucrarea poruncilor lui Hristos.

Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, traducere din limba greacă de Prof. Drd. Sorina Munteanu, Editura Bunavestire, Bacău, p. 61-62