“Veniti sa ne inchinam…”

Metaniile ajută mai mult decât toate celelalte nevoinţe duhovniceşti

Gheronda, vă doare trupul?

– Nu, pentru că fac… gimnastică duhovnicească.

– Adică?

– Metanii, binecuvântată! Vezi, mirenii au gimnastica suedeză, iar monahii metaniile. Mirenii, prin gimnastică, îşi fac trupurile sănătoase, iar monahii, prin metanii, îşi fac şi sufletele şi trupurile şi mai sănătoase. Sărmanii mireni nu ştiu cât ajută metaniile, nu numai la sănătatea sufletului, ci şi la cea a trupului. Fac bine la încheieturi, înlătura fragilitatea, fac să dispară burţile nefireşti, împrăştie linişte şi dau nobleţe. Odată cu acestea, metaniile dau omului posibilitatea să urce la înălţimile duhovniceşti ale virtuţilor, dar şi pe înălţimile munţilor cu multă uşurinţă, fără să gâfâie.

Metaniile sunt absolut necesare şi pentru cel tânăr, şi pentru cel în vârstă; şi pentru cel care are război trupesc, şi pentru cel uşurat de acest război. Cel care are o constituţie fizică puternică trebuie să facă mai multe metanii decât unul bolnăvicios, aşa cum şi o maşină puternică lucrează mai mult. Metaniile îi ajută mai ales pe tineri ca să-şi supună trupul. De aceea totdeauna le spun tinerilor:

„Să faceţi cât de multe metanii puteţi, atât pentru voi înşivă, cât şi pentru cei bolnavi sau bătrâni, care nu mai pot face”.

Metaniile înseamnă rugăciune, dar în acelaşi timp sunt şi asceză şi ajuta mai mult decât toate celelalte nevoinţe duhovniceşti. În afară de faptul că ne pornesc motorul nostru duhovnicesc pentru rugăciune, ele aduc şi multe alte bunătăţi. Prima dintre ele este că ne închinăm lui Dumnezeu şi-I cerem cu smerenie mila Sa. A doua bunătate este că, prin metanii, se smereşte trupul sălbatic şi se face liniştit şi nepătimaş. Iar a treia este că metaniile ne dăruiesc şi sănătatea trupească, aducându-i astfel omului îndoită sănătate.

Prin metanii cerem iertare de la Dumnezeu şi ne manifestăm recunoştinţa noastră.

– Gheronda, îmi vine greu să fac metanii, nici nu mi-s dragi.

– Când faci metanii, să te gândeşti că te afli înaintea lui Dumnezeu şi că te închini Lui, şi astfel le vei iubi.

Metăniile pentru noi înşine sau pentru semenii noştri sunt cea mai importantă rucodelie dintre toate rucodeliile. Şi este o rucodelie care nu se sfârşeşte niciodată, numai să aibă cineva mărinimie să lucreze în pocăinţă. Tocmai de aceea se numesc metanii; ne smerim şi cerem iertare de la Dumnezeu, aşa cum facem şi atunci când îi greşim cuiva: îi facem metanie şi îi spunem „iartă-mă”. Mult ajuta, atunci când începem să facem metanii, să spunem cu smerenie:

„Greșit-am, Doamne, iartă-mă!”.

– Gheronda, am aflat tămăduire de patimile trupeşti şi sufleteşti. Cum să-mi manifest recunoştinţa faţă de Dumnezeu?

Ai această recunoştinţă? Dacă o ai cu adevărat, deja s-a manifestat. Cel mai important este să ai recunoştinţa înlăuntrul tău. De aici încolo o poţi manifesta prin asceza, metanii etc. Iată, acolo, la Coliba mea, se adună câteodată pisici străine, pe care le hrănesc. Iar seara, când ies afară să iau însemnările din cutie, sărmanele, nu ştiu cum să-şi manifeste recunoştinţă. Vin şi se alintă la picioarele mele, aleargă înaintea mea, se caţără în chiparos, coboară, fac tumbe, vin iarăşi la picioarele mele. Una face într-un fel, cealaltă în alt fel. Oare am eu trebuinţă de aceste manifestări? Nu, dar este ceva care nesilit ţâşneşte brusc dinăuntrul lor, deşi sunt animale. Vreau să spun că, pentru om, lucrul cel mai important este să aibă înlăuntrul său recunoştinţă. După aceea o manifestă în orice chip doreşte.

Când cineva se mişca în spaţiul recunoştinţei, face metăniile din mărinimie, din întraripare, din dragoste pentru Hristos. Atunci nu simte osteneala, aşa cum nu obosesc copilaşii de nebună răbufnire a inimii lor, când ţopăie de îndată ce-l văd pe tatăl lor.

– Gheronda, când spun „Doamne Iisuse” cu şiragul de metanii pentru cineva, trebuie s-o fac însoţită de semnul crucii şi de închinăciune?

– Depinde ce vrei să oferi. Ceea ce are mai multă osteneală, are şi mai multă valoare.

– Gheronda, când spunem „Doamne Iisuse” cu închinăciune, trebuie ca mâna să se atingă de pământ?

– Nu. Atunci când spunem „Doamne Iisuse” cu închinăciune, ducem mână până la genunchi, după care ne ridicăm drept. Altceva sunt închinăciunile, pe care le facem când ne închinăm la icoane sau la „Ceea ce eşti mai cinstită…” etc. Atunci este bine ca, cine poate, să atingă pământul cu mâna.

– Gheronda, când mă rog cu şiragul de metanii şi fac semnul crucii cu închinăciuni, nu mă pot aduna.

– Eu mai mult mă adun atunci când fac „Doamne Iisuse” cu semnul crucii şi cu închinăciune. Până într-atât uit de mine, încât atunci când termin rugăciunea cu şiragul de metanii, mă doare mâna.

– Gheronda, cum trebuie să fac metăniile?

– Este bine ca metăniile să le faci întregi. Adică după fiecare metanie să te ridici în picioare. În felul acesta Îi aduci lui Dumnezeu o plecăciune mai mare şi este şi mai odihnitor pentru trup. De asemenea, când pui mâinile pe pământ, să nu le pui cu palmele deschise, pentru că astfel se pot vătăma tendoanele, ci să le strângi pumni şi să le sprijini cu partea exterioară. Iar ca să nu faci bătături la mâini, să faci metăniile pe un covoraş moale.

“Nevoitorul unelteşte chipuri (de nevoinţă)”.

– Gheronda, văd că odată cu trecerea anilor mi se împuţinează puterile şi nu mai pot face multe metanii.

– Este firesc că, odată cu înaintarea în vârstă, puterile trupeşti să se micşoreze încet-încet. Continuă-ţi nevoinţă cu mărinimie şi, când nu vei mai putea face metanii, să le înlocuieşti cu închinăciuni sau cu „Doamne Iisuse”. Nu trebuie să faci toate metăniile odată. Fă la început un şirag de o sută de „Doamne Iisuse” şi apoi fă cinci metanii. Modul acesta de a le alterna este odihnitor, dar şi folositor. Dacă vei spune cuiva să facă cincizeci de metanii, îţi va răspunde: „Aa, cum să fac atât de multe metanii?”. Însă dacă le faci puţin câte puţin, este mult mai uşor.

– Gheronda, zilele acestea m-au durut tare oasele şi mijlocul.

– Dacă vei face câteva metanii, te vor ajuta.

– Şi atunci când mă doare ceva, Gheronda?

– Singură vei afla ce te ajută, încercând câte puţin. Eu, atunci când am probleme cu mijlocul, nu rânduiesc câte metanii să fac, ci fac până ce se aprinde… lumina roşie. Atunci mă opresc, dar peste puţin timp mă apuc din nou de metanii, până se aprinde iarăşi lumină roşie. Îmi aduc aminte că Părintele Tihon, când îmbătrânise şi nu se mai putea ridica atunci când se pleca să facă metanii, lega o funie groasă de tavan şi se trăgea cu ea ca să se ridice. În felul acesta a continuat să facă metanii şi să se închine lui Dumnezeu cu evlavie aproape până în ultimele zile ale vieţii sale.

Extras din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugăciune”, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2013, p. 71-74