Viața Cuviosului Iosif de Volokolamsk

Cuviosul Iosif de Volokolamsk, cunoscut și ca Iosif de Voloțk sau Iosif Voloțki (în rusă: Ио́сиф Во́лоцкий) a fost un stareț și teolog al Bisericii Rusiei, spre sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea. El era liderul grupului care susținea dreptul mănăstirilor de a deține pământ, grup care a primit numele de „iozefiți”. El este prăznuit la 9 septembrie și 13 februarie.

Viața
Ivan Sanin (în rusă: Ива́н Са́нин) s-a născut în cnezatul Volokolamsk, la 14 noiembrie 1439, într-o familie de proprietari de pământ care dețineau orașul Iazvici-Pokrov. Tătăl său se numea Ivan iar mama sa Marina. La vârsta de șapte ani, Ivan a fost trimis să fie educat de pustnicul Arsenie de la Mănăstirea Volokoloamsk – Înălțarea Sfintei Cruci. La mănăstire, Ioan a arătat calități rare și o aptitudine rară pentru slujbele Bisericii. În 1459, Ioan a intrat în Mănăstirea Tver Savvin sub tutela pustnicului și ascetului Varsanufie. Deoarece a găsit că regulamentul monahal nu era suficient de strict, el a plecat, cu binecuvântarea lui Varsanufie, și s-a alăturat Sfântului Pafnutie din Borov. În 13 februarie 1460, Ioan a fost tuns călugăr la Mănăstirea Borov, luând numele de Iosif.

Tânărul călugăr Iosif a purtat ascultările grele puse pe umerii lui cu mult zel și iubire, alături de îndatoririle de ecleziarh pe care Sfântul Pafnutie i le-a atribuit. Înainte să moară, Sfântul Pafnutie l-a hirotonit pe Iosif la rangul de ieromonah. După moartea Sfântului Pafnutie în 1477, Iosif a devenit egumen și a început să schimbe viața monastică de la mănăstire după principiile stricte cenobitice stricte. Cu toate acestea, majoritatea călugărilor au obiectat cu putere la ideile lui Iosif. Vizitarea împreună cu pustnicul Gherasim a câteva mănăstiri cenobitice din Rusia, printre care și Mănăstirea Sfântul Chiril Lacul Alb doar i-au întărit convingerile sale referitoare la viața monahală.

La dorința cneazului de Volokolamsk, s-a întors la Borov, unde Sfântul Iosif a continuat să întâmpine rezistența fraților săi de călugărie. Astfel, el a obținut aprobarea să deschidă o nouă mănăstire după regula cenobitică strictă. Împreună cu șapte călugări asemănători în concepție, el s-a reîntors la Volokolamsk unde, cu aprobarea cneazului Boris Vasilievici, fratele Marelui Cneaz Ivan al III-lea al Moscovei, Sfântul Iosif a înființat în acest cnezat Boris Mănăstirea Adormirii Preasfintei Maici a Domnului la confluența râurilor Struga și Sestra. Ziua de 15 august 1479, când a avut loc târnosirea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, biserică din lemn, marchează înființarea mănăstirii care mai târziu a primit numele de Mănăstirea Iosif-Volokolamsk, după fondatorul ei.

Mănăstirea s-a ridicat repede, și prin aceea că Sfântul Iosif, un zidar priceput, a ajutat pe oricine avea nevoie la construcție. Relatări despre calitatea ascetismului și exemplul lui Iosif despre viața ascetică de cumpătare și sobrietate spirituală au atras mulți călugări la această mănăstire. El veghea să se desfășoare o viață strict cenobitică în concordanță cu regulamentul pe care-l concepuse și care erau deasupra tuturor slujbelor și ascultărilor călugărilor. Regulamentul guverna toate aspectele vieții lor, „dacă veneau sau plecau, cuvintele și faptele lor”. În miezul acestui regulament se găseau regulile renunțării la orice invidie, renunțarea la voia proprie și munca constantă. Frații aveau totul în comun: haine, încălțări, hrană și alte lucruri.

De-a lungul anilor următori, mănăstirea a crescut. Au fost construite biserici din piatră și încălzite, deoarece mănăstirea a devenit școală pentru călugări vestiți. Printre ucenicii și discipolii săi se găseau mitropoliții Daniel și Macarie al Moscovei, arhiepiscopul Bassian al Rostovului și episcopii Simeon de Suzdal, Dositeu de Krutița și Sava de Krutița, numit Negru.

Sub conducerea Sfântului Iosif, mănăstirea sa a devenit centrul vieților oamenilor obișnuiți din zona înconjurătoare, furnizându-le mijloacele susținerii existenței lor atunci când ajungeau în situații grele.

În 1470, un predicator pe nume Skhariya (Zaharia), care a venit în Novgorod în suita prințului lituanian Mihail Olelkovich, a insistat pe deficiențele de credință și învățătură ale anumitor clerici insistând pe ideea auto-determinării credinței și mântuirii fiecăruia. Aceste idei au dus la desconsiderarea unor elemente de bază ale moralității populare ortodoxe: respingerea sfintelor icoane și a cinstirii sfinților și, într-un final, a însăși învățăturilor fundamentale ale Creștinismului ortodox. Adepții acestor idei au devenit cunoscuți sub numele de iudaizanți. Influența lor a ajuns până la Marele Cneaz Ivan al III-lea care le-a introdus la Moscova. Acolo, el a numit în funcție doi protopopi la Catedralele Adormirii Maicii Domnului și la Mihail Arhanghelul din Kremlin. Ulterior, un mitropolit eretic, Zosima, a fost instalat în scaunul Moscovei.

Sfântul Iosif, împreună cu Ghenadie de Novgorod, au condus lupta împotriva răspândirii acestei erezii. Iosif a scris prima sa epistolă, „Cu privire la taina Prea Sfintei treimi”, în care ataca erezia, în 1477, în timp ce era călugăr la Mănăstirea Borov. La Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului Volokolamsk, el a scris principalele sale lucrări, printre care și Iluminătorul (Просветитель), pe măsură ce mănăstirea devenea bastionul Ortodoxiei în lupta împotriva iudaizanților. Prin lucrările Sfântului Iosif și ale arhimandritului Ghenadie, lupta împotriva ereziei a fost victorioasă. În 1494, ereticul Zosima a fost depus. La sinoadele locale dintre 1501 și 1504, erezia iudaizanților a fost condamnată.

În timpul conflictului, Sfântul Iosif a avut parte de multe procese și necazuri. El l-a înfuriat pe Marele Cneaz Ivan al III-lea, acesta pocăindu-se de slăbiciunile sale și împăcându-se cu Iosif numai spre sfârșitul vieții sale. De asemenea, Iosif l-a înfuriat și pe cneazul Teodor, de pe domeniile Voloțk, pe pământurile căruia se găsea Mănăstirea Volokolamsk.

Iosif era apărătorul poziției care spunea că „toate proprietățile obținute de biserică sunt, în esență, proprietăți obținute de Dumnezeu, promise, încredințate și date lui Dumnezeu”. S-au emis diverse opinii despre diferențele de perspectivă și despre dezacordul dintre cei doi pedagogi ai monahismului rusesc, Sfinții Iosif din Voloțk și Nil din Sora, de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea. În literatura istorică aceste poziții îi prezintă pe cei doi, de obicei, ca promotori ai două curente „contrare” în viața spirituală rusă: acțiune externă și contemplare interioară. Acest lucru este fundamental greșit. În regulamentul său, Sfântul Iosif dezvoltă amândouă aceste aspecte ale tradiției monahale rusești, care provin, fără întrerupere, de la binecuvântarea atonită primită de Sfântul Antonie al Peșterilor Kievului, transmisă Sfântului Serghie și apoi până în zilele noastre.

Sfinții Iosif și Nil sunt frați spirituali, prin aceea că activitatea spirituală și activitatea fizică sunt, de fapt, două aspecte ale aceleiași vocații hristice: o continuitate vitală a activității creatoare a lui Dumnezeu, care cuprinde atât sferele ideale cât și pe cele materiale.

Sfântul Iosif a fost un partizan puternic al ținut puternic centralizat, cu capitala la Moscova. El este printre inițiatorii poziției care consideră Biserica Rusiei ca primitoare și păstrătoare a pietății Imperiului Bizantin. Opiniile iozefiților în privința posesiunii de pământuri de către mănăstiri și în privința participării Bisericii la viața socială, i-au aruncat pe aceștia în mijlocul luptei pentru centralizarea puterii în mâinile cneazului Moscovei. Oponenții acestora erau separatiști care au încercat să discrediteze aceste opinii pentru propriul lor folos politic și care au folosit clandestin învățăturile Sfântului Nil din Sora despre „ne-posesiune”, retragerea monahilor din posesiunile și chestiunile materiale. Această presupusă opoziție a provocat o considerare eronată a ostilității dintre Sfinții Iosif și Nil. Ambele laturi ale vieții monahale coexistă legitim în tradiția monahală rusă, completându-se una pe cealaltă. Așa cum se observă din regulamentul Sfântului Iosif, bazele acestuia prevăd o desprindere completă de posesiuni și renunțarea la conceptele de „al tău – al meu”.

Sfântul Iosif a adormit în Domnul în pace în 9 septembrie 1515. Prăznuirea locală a Sfântului Iosif în Mănăstirea Volokolamsk a început în decembrie 1578, la aniversarea a o sută de ani de la înființarea mănăstirii. În 1 iunie 1591, a fost stabilită pomenirea sa în întreaga Biserică de către Patriarhul Iov al Moscovei.