Viața Preacuviosului Stareț Antonie de la Optina (1795-1865)

Cuviosul părintele nostru Antonie (în lume Alexandru Ivanovici Putilov) s-a născut la 9 martie 1795, în oraşul Tutaev (fostul oraş Romanov), din gubernia Iaroslav. Părinţii săi, Ivan Grigorievici şi Ana Ivanovna Putilov, au fost oameni evlavioşi şi ucemici, care şi-au educat copii în frică de Dumnezeu şi în duhul Ortodoxiei. În copilărie şi în adolescentă Alexandru s-a arătat a fi destul de liniştit şi timid. Chemarea către viaţa monahală a simţit-o încă în copilărie, lucru favorizat şi de exemplul rudelor şi fraţilor săi care s-au dedicat vieţii monahale.

În timpul invaziei francezilor din anul 1812, Alexandru era la Moscova şi a avut mult de suferit. A fugit la Rostov, la rudele sale, iar de acolo în scurtă vreme în pădurile de la Roslavsk, unde deja se nevoia de cinci ani fratele său mai mare, Timotei, viitorul egumen al Sihăstriei Optina, preacuviosul Moise. Făcând faţă la patru ani de încercari, la 2 februarie 1820 Alexandru a fost tuns dându-i-se numele de Antonie. Împlinind voia temătorului de Dumnezeu episcop Filaret de Kaluga, în data de 3 iunie 1821 Cuvioşii Moise şi Antonie pornesc spre Sihăstria Optina, pentru a întemeia pe lângă această mânăstire un schit.

Locul a fost ales la 170 de stânjeni înspre răsărit de mânăstire, într-o pădure deasă. Curăţind locul de pădure, pustnicii au construit o chilie mică şi au ridicat biserica în cinstea Sfântului Ioan, Înaintemergătorul Domnului, iar apoi au început să construiască şi clădirile cu chilii pentru fraţi. În anul 1825, după numirea Cuviosului Moise ca proestos al Sihăstriei Optina, Cuviosul Antonie a fost desemnat conducător al schitului. În nou înălţatul schit au început să se adune din diferite părţi părinţi înţelepţi în viaţa monahală şi încercaţi în nevoinţe duhovniceşti…

La ostenelile de bună voie şi nevoinţele monahale ale Cuviosului Antonie s-a adăugat în scurt timp şi crucea grea a bolii îndelungate.

În decembrie 1839, Prea Sfinţitul Nicolae, episcopul de Kaluga, l-a rânduit în mod neaşteptat egumen al Mânăstirii Cemoostrovsk din Maloiaroslav. Conducând obştea în vreme ce era bolnav, Cuviosul Antonie a aşezat o bază solidă pentru bunăstarea mânăstirii. De asemeni, a terminat înfrumuseţarea exterioară a mânăstirii, începută de înaintaşul său. Uneori Cuviosul Antonie mergea cu treburi bisericeşti la Moscova, unde se învrednicea de binecuvântarea arhipăstorului şi atenţia Mitropolitului Filaret. Văzând de fiecare dată înrăutăţirea sănătăţii proestosului de la Iaroslav, Prea Sfinţitul a hotărât să mijlocească pentru el pe lângă episcopul de Kaluga, pentru a fi eliberat de ascultarea mai presus de puterile sale. Şi Cuviosul Antonie s-a întors la Sihăstria Optina.

Stareţul Antonie a început să-şi petreacă în continuare viaţa într-o nevoinţă aspră, din care cauză durerea de picioare i s-a înteţit. Picioarele îi erau acoperite cu răni şi uneori îi sângerau foarte tare. Mulţi, văzându-i faţa mereu luminoasă şi auzind vorbirea sa vioaie, nu realizau ce nevoitor mare au înaintea lor. Ca un mare iubitor al tăcerii, Cuviosul Antonie iubea viaţa retrasă, petrecută în nevoinţe de rugăciune, lectură şi cugetare la Dumnezeu. Însă darurile sale duhovniceşti atrăgeau la dânsul o mulţime de pelerini, care doreau să primească binecuvântare şi îndrumare duhovnicească. Sunt motive temeinice ce ne încredinţează că Stareţul Antonie avea o mare îndrăzneală în rugăciune către Dumnezeu, că s-a învrednicit de vedenii duhovnicesti şi alte vizite binecuvântate.

La 9 martie 1865: când stareţul a împlinit 70 de ani, după o cercare de sine care a durat trei ani, el a primit marea schimă. Din cauza bolii, tunderea s-a săvârşit în chilia sa, de către proestosul mânăstirii, Cuviosul Isaachie.

În iulie boala stareţului s-a dezlăntuit cu toată puterea. Binecuvântându-i pe toţi cu iconiţe, Cuviosul Antonie le spunea: “Primiţi de la cel aflat pe moarte, spre veşnică amintire”. Stareţului i s-a slujit Sfântul Maslu cu şaptesprezece zile înainte de sfârşit, când puterile trupeşti încă nu îl părăsiseră în totalitate.

Cu Sfintele Taine se împărtăşea în ultimul timp zilnic şi petrecea într-o rugăciune neîncetată. Ziua de 7 august 1865 a fost ultima din viaţa sa mult-pătimitoare. Seara, în timpul privegherii de noapte, cel aflat pe moarte a cerut, pe neaşteptate, să vină la dânsul proestosul mânăstirii. Ca un adevărat posluşnic, el nu voia să pornească nici pe ultimul drum fără binecuvântarea mai-marelui său. Împlinind întru totul voia celui care trecea la Domnul, Cuviosul Isaachie l-a binecuvântat şi şi-a luat rămas bun de la dânsul pentru veşnicie. Peste câteva ore, Cuviosul părintele nostru Antonie a suspinat de două ori în linişte şi pace şi, odată cu al treilea suspin, aproape pe neobservate, şi-a dat în pace suflet său curat în mâinile lui Dumnezeu.