Viaţa Sfântul Ierarh Porfirie, Episcopul Gazei

 Gaza este o cetate în Palestina, aproape de latura Egiptului, care de demult a fost dată moştenire fiilor lui Israil, din seminţia Iuda; apoi a fost stăpânită de filisteni. De la dânsa luase odată Samson, pe umeri, porţile cele încuiate. Acea cetate era plină de păgânătatea închinătorilor la idoli, deşi se întrupase Hristos Dumnezeul nostru şi era luminată în parte cu sfânta credinţă de Sfinţii Apostoli şi cu propovăduirea episcopilor care au fost după dânşii. Însă cea mai mare parte a ei rătăcea în întunericul închinării idoleşti, închinându-se unui chip cioplit, numit Marnas, precum şi Venerei şi altor necuraţi zei elini.

 De multe ori s-a vărsat într-însa sânge creştinesc, mai ales în vremea urâtorului de Dumnezeu, împăratul Iulian Apostatul. Pentru că atunci pe toţi preoţii şi călugării şi pe fecioarele cele sfinţite lui Dumnezeu cu nemilostivire i-au ucis necredincioşii. O tiranie şi păgânătate ca aceasta se săvârşea în cetatea Gâzei care avea într-însa atât popor, încât nimeni nu putea s-o cureţe şi s-o lumineze desăvârşit cu sfânta credinţă, până la Sfântul Porfirie, episcopul, pentru care ne este cuvântul. Acesta a întărit-o desăvârşit, pe toţi idolii i-a sfărâmat şi a ridicat biserică în mijlocul cetăţii şi a câştigat lui Dumnezeu toată Gaza, cu mare osteneală, precum va arăta povestirea de faţă.

    Sfântul Porfirie era de neam din Tesalonic, fiu de părinţi bogaţi, care, lăsând casa tatălui său, fraţii şi bogăţia şi fiind de 25 de ani, a mers mai întâi în Egipt, apoi a mers la schit, unde a luat asupră-şi îmbrăcămintea monahicească şi viaţa cea pustnicească. După aceea, petrecând cu sfinţii părinţi în schit cinci ani, a mers la Ierusalim şi, închinându-se făcătoarei de viaţă Cruci şi Mormântului lui Hristos, toate sfintele locuri înconjurându-le, s-a dus în părţile Iordanului şi într-o peşteră mare sălăşluindu-se, vieţuia după Dumnezeu cu post şi cu rugăciune neîncetată. Acolo vieţuind cinci ani, a căzut în boală şi a rugat pe unul din cunoscuţi să-l ducă la Ierusalim, fiind bolnav şi neputând să meargă singur. Iar la Ierusalim închinându-se în toate zilele, deşi bolnav, înconjura sfintele locuri şi când nu putea să meargă cu picioarele de slăbiciune, se târa pe genunchi; însă nici o zi n-a lăsat ca să nu meargă la sfânta biserică a Învierii lui Hristos şi la Sfânta Cruce.

    Văzându-l un monah tânăr, anume Marcu – care mai pe urmă a fost scriitorul vieţii sale -, ostenindu-se astfel în boală să în toate zilele, a început a-i sluji pentru Dumnezeu şi a fost trimis de dânsul cu scrisoare la Tesalonic ca să împartă între fraţii cei mai tineri averea sa, care îi rămăsese după părinţi, iar partea lui să i-o aducă ca să o împartă la săraci. Acela, ducându-se, a împărţit precum se cădea, iar partea lui Porfirie a vândut-o pentru trei mii de galbeni. Şi i-a venit lui 1400 de galbeni, iar hainele şi argintul pe toate le-a adus Marcu cu credinţă lui Porfirie, pe care l-a găsit sănătos la Ierusalim; dar el, luându-le, le-a împărţit îndată săracilor şi mănăstirilor celor scăpătate, iar el a rămas sărac.

    În ce chip fericitul s-a făcut sănătos i-a spus lui Marcu astfel: „Fiind eu la privegherea de Duminică cea din toată noaptea, în biserica cea mare, am căzut bolnav şi, neputând răbda, am mers şi m-am culcat lângă Golgota. De durere mare eram ca într-o vedenie, privind pe Mântuitorul nostru pironit pe Cruce şi era spânzurat un tâlhar cu El, pe altă cruce. Apoi am început a striga, zicând: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta”. Iar Mântuitorul a zis către tâlhar: „Pogoară-te de pe cruce şi-l vindecă de durerile trupeşti, precum şi Eu te-am vindecat de cele sufleteşti”. Iar tâlharul, pogorându-se de pe cruce la mine, m-a cuprins şi m-a sărutat, apoi m-a ridicat de la pământ, zicându-mi: „Vino la Mântuitorul!”. Apropiindu-mă eu de Domnul, l-am văzut pogorât de pe cruce, grăind cu mine: „Primeşte lemnul acesta şi-l păzeşte”. Iar eu, primindu-l, am început a purta Crucea lui Hristos şi venindu-mi în fire, m-am făcut sănătos, ca şi cum n-aş fi fost niciodată bolnav”.

    După aceasta, netrecând mult timp, fericitul Porfirie a fost hirotonit preot de patriarhul Ierusalimului şi i s-a încredinţat lui spre pază cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a lui Hristos, care era încuiat deosebit în raclă de aur. Altă parte a Crucii era dusă în Constantinopol, la împărăteasa Elena. Aşa s-a împlinit vedenia lui Porfirie, că a văzut pe Domnul dându-i Crucea să o păzească.

    Cuviosul Porfirie, vieţuind în rânduiala preoţiei trei ani, episcopul cetăţii Gaza, care se numea Enea, a murit; şi au mers cei credincioşi din Gaza cu clericii în Cezareea Palestinei, la mitropolitul Ioan, sub care era supusă Gaza, rugându-l să le dea episcop, ca să poată a se împotrivi cu cuvântul şi cu lucrul închinătorilor de idoli, care erau mulţi în cetate şi toţi mai marii cetăţii aceleia erau păgâni. Mitropolitul Ioan, poruncind tuturor să postească, se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate un bărbat vrednic de acel lucru. Şi i s-a descoperit în vedenie Cuviosul Porfirie, preotul Ierusalimului, păzitorul lemnului celui de viaţă făcător. Deci, îndată a scris mitropolitul o scrisoare la prea sfinţitul Ilarie, patriarhul Ierusalimului, rugându-l să-l trimită pe părintele Porfirie, pentru un oarecare lucru. Iar patriarhul, chemând pe Porfirie şi arătându-i scrisoarea mitropolitului, îi porunci să meargă în Cezareea.

    Deci, Cuviosul Porfirie mai întâi s-a îndoit, apoi a zis: „Voia Domnului să fie”. Şi ieşind de la patriarh a zis ucenicului său: „Frate Marcu, să mergem să ne închinăm sfintelor locuri şi lemnului celui de viaţă făcător al cinstitei Cruci, că acum nu-l vom mai vedea curând, decât numai după mulţi ani”. Zis-a ucenicul: „Pentru ce grăieşti aşa, părinte? Pentru că socotesc că nu vei zăbovi mai mult de o săptămână”. Răspuns-a sfântul: „În noaptea trecută am văzut pe Mântuitorul zicând către mine: „Dă-mi Mie visteria – adică lemnul Crucii – pe care am adus-o la tine, pentru că voiesc să te însoţesc cu o mireasă cu adevărat săracă, însă bună de obicei. Iar tu, luând-o pe ea, să o împodobeşti, ca să-şi uite sărăcia cea dintâi; căci, deşi este săracă, nu este străină, ci soră adevărată îmi este Mie. Însă să te fereşti ca având-o pe ea şi rânduind casa, să nu câştigi ceva prin nedreptate sau prin jefuire, sau din fărădelege, căci şi pe Mine mă vei mânia şi pe dânsa o vei mâhni, pentru că neprimite sunt ei unele ca acestea, însă să nădăjduieşti şi să nu te împuţinezi cu sufletul, căci toate se vor trimite ţie, chiar de nu te vei aştepta! Aceasta mi-a spus mie în vedenie Domnul astă noapte şi mă tem că nu cumva sarcina păcatelor străine să nu se pună asupra mea, care am mulţime de păcate”.

    Acestea zicându-le către ucenic, a mers şi s-a închinat tuturor locurilor sfinte; apoi a luat făcătorul de viaţă lemn al cinstitei Cruci, vărsând multe lacrimi, şi, încuindu-l în sicriu, a mers şi a dat cheile prea sfinţitului patriarh. Apoi, luând de la dânsul binecuvântare, a plecat spre Cezareia Palestinei, cu ucenicul său Marcu şi cu un alt tânăr, Varuh, pe care mai înainte l-a luat cuviosul din gunoi, plin de răni şi, tămăduindu-l, îl avea că slugă. Sosind Cuviosul Porfirie în Cezareia, l-a primit cu bucurie şi l-a silit prea sfinţitul mitropolit Ioan, chiar nevrând, să primească sfinţirea ca episcop al cetăţii Gaza.

    Deci plângea cuviosul mult şi era nemângâiat, zicând că el nu este vrednic de o treaptă ca aceasta. Apoi s-a înduplecat la voia Domnului; şi hirotonindu-l episcop, l-a trimis la Gaza cu clericii şi cu oamenii din Gaza, a cărui venire o aşteptau satele cele ce erau în jurul Gâzei. Însă popoarele păgâne, adunându-se dinadins pe calea aceea pe care episcopul Porfirie se cădea să meargă, a aşternut-o toată cu spini săpând gropi şi ducând mulţime de gunoi, au făcut fum mare şi necurat. Deci au făcut calea aceea nelesnicioasă spre mergere, iar aceasta o făceau din ură către creştini şi din vrajbă către Porfirie. Atunci au început creştinii, cu episcopul lor Porfirie, să treacă calea aceea cu multă nevoie şi osteneală, ferindu-se de gropi, de spini şi de fum, ostenindu-se toată ziua, şi au sosit noaptea în cetate. Iar în cetate era numai o biserică creştinească şi aceea mică; pentru că şi creştini nu erau mulţi iar temple idoleşti mulţime, încât erau şi pe uliţe idoli, iar în mijlocul cetăţii era un templu mare şi frums al necuratului Marnas, mai-marele lor zeu, din vechime zidit, care înfrumuseţa toată cetatea prin mărimea sa, cu înălţimea şi cu prea frumoasă zidire. Atunci a început Cuviosul Porfirie, luându-şi scaunul său, a paşte turma cea mică a lui Hristos care era acolo.

    În acel an, în care arhiereul lui Dumnezeu Porfirie a mers în Gaza, s-a întâmplat de nu era ploaie, ci secetă mare şi foamete, încât ziceau toţi necuraţii cetăţeni că din cauza venirii lui Porfirie în cetate s-au mâniat zeii şi au încuiat cerul. Iar slujitorii idolilor au dat de veste în popor că Marnas, zeul lor, le-ar fi vestit cum că Porfirie este pricinuitor de tot răul. Apoi, adunându-se toţi închinătorii de idoli în templu lui Marnas cerea să le dea ploaie, pentru că pe acela îl numeau zeul idolilor. Deci, au petrecut şapte zile, rugându-se şi cântându-i laude; apoi, ieşind afară din cetate, tot n-a plouat. După aceasta, adunându-se toţi creştinii cu femeile şi copiii, în număr de 280, pentru că erau numai atâtea suflete care credeau în Hristos în cetatea Gaza, au rugat pe Sfântul Porfirie, episcopul lor, ca să facă sobornicească rugăciune şi să iasă cu crucile afară din cetate, ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, căci acum pe toţi îi supăra foametea, dar răbdau şi defăimare şi ocări de la păgâni, pentru acest necaz.

    Sfântul Porfirie, vestindu-le post, a poruncit tuturor ca să se adune de cu seară în biserică. Deci, săvârşind privegherea de toată noaptea, a doua zi a făcut litie, mergând înainte cu Sfânta Cruce; şi au ieşit oamenii afară din cetate, la o biserică veche, ce era spre apus, pe care a zidit-o fericitul Asclipie, episcopul, mărturisitorul lui Hristos, cel ce a pătimit multe pentru dreapta credinţă. De acolo, cu cântări de laude au mers la biserica Sfântului Timotei, unde erau moaştele altor sfinţi mucenici; şi aşa ostenindu-se în rugăciuni la litie, s-au întors în cetate în ceasul al nouălea din zi, dar au găsit porţile cetăţii încuiate cu tărie; pentru că păgânii, închinătorii de idoli, văzând că ieşiră creştinii afară din cetate cu episcopul lor, au încuiat cetatea, nevoind să-i lase înăuntru, şi au stat înaintea porţilor două ceasuri şi nu le-au deschis.

    Dumnezeu, însă, văzând răbdarea şi lacrimile robilor săi şi ascultând rugăciunile plăcutului său Porfirie, a ridicat un vânt dinspre miază-zi, precum cândva pe vremea lui Ilie proorocul, şi a acoperit cerul cu nori de ploaie, fulgerând şi tunând şi, apunând soarele, a căzut ploaie foarte mare.

    Unii din elini, văzând o minume ca aceasta, au deschis cetatea şi unindu-se cu creştinii strigau: „Hristos este unicul Dumnezeu adevărat”, şi toţi intrară în biserică cu bucurie mare. Apoi elinii au luat de la episcop sfântul semn şi învăţătură spre Botez, pentru că au crezut în Hristos. Şi era numărul bărbaţilor 107, femei 35, iar copii 14; apoi, mulţumind lui Dumnezeu, s-au dus pe la casele lor. Iar ploaia a fost mare toată noaptea aceea, a doua zi şi a treia zi, încât a adăpat pământul din destul şi s-au mai adăugat din elini la turma lui Hristos, afară de cei dintâi, încă 127. Apoi tot în acelaşi an au venit încă 105 şi, primind toţi Sfântul Botez, se sârguiau în sfânta credinţă.

    Ceilalţi închinători de idoli nu încetau a duşmăni pe Sfântul Porfirie şi a supăra pe creştini; căci venind ighemonul în cetate câteodată, îl îndemnau să-i muncească pe creştini, dându-i mulţime de aur; aşa că în toate zilele îi chinuiau pe creştini la lucrările cetăţii, precum odată egiptenii pe israiliteni. Iar Sfântul Porfirie, văzând nevoia care se făcea poporului lui Hristos, se mâhnea foarte şi neîncetat se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ziua şi noaptea, ca pe cei rătăciţi să-i întoarcă la calea cunoaşterii adevărului.

    După aceea, Varuh, sluga sfântului mai sus pomenită, a fost trimis într-un sat apropiat pentru trebuinţa aceasta: „Un oarecare închinător de idoli locuia pământul bisericesc şi era dator cu chiria pe un an; iar el nevoind să o dea îndată, ci tărăgănând-o, se împotrivea lui Varuh şi se făcu gâlceava între dânşii. Atunci, strângându-se ceilalţi închinători de idoli, au bătut pe fericitul Varuh cu beţele până la moarte şi, crezându-l mort, l-au scos afară din sat şi l-au aruncat într-un loc pustiu. A doua zi, Cornelie, diaconul şi alţi doi creştini, trecând pe acolo, l-au aflat pe Valuh zăcând ca mort, neputând nici să vorbească, nici să audă, nici cu ochii să vadă, nici să-şi mişte mâinile sau picioarele, ci numai duhul era într-însul şi, luându-l, l-au dus în cetate. Dar văzând închinătorii la idoli că-l duceau pe Varuh, li s-a părut că duc în cetate un mort, deci s-au repezit asupra celor ce duceau şi au început a-i bate, zicându-le; „De ce faceţi o urâciune ca aceasta, aducând mortul în cetate – deoarece obiceiul gazenilor era ca pe morţi să-i scoată la îngropare afară din cetate – şi luându-l pe Varuh, l-au legat de picioare şi-l târau prin cetate; dar diaconul Cornelie alergând, a spus Sfântului Porfirie. Deci, a venit episcopul cu sârguinţă cu ceilalţi fraţi şi, ajungând la cei ce-l târau, îi rugă să înceteze o nemilostivire ca aceea; iar ei au ocărât şi pe episcop. Apoi s-a adunat mulţime de popor, care văzând răbdarea şi smerenia episcopului, că nu răspunde nimic împotriva ocărâtorilor lui, a început a se gâlcevi cu cei ce dosădeau pe cel mort; şi s-a făcut între dânşii gâlceava, căci punându-şi mâinile unul pe altul se băteau şi era tulburare mare.

    Iar sfântul episcop cu creştinii, luând pe fericitul Valuh, l-au dus în biserică, fiind târziu, şi, văzând că duhul lui este încă într-însul, a început a se îngriji de tămăduirea lui şi toată noaptea aceea s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi pentru dânsul. Apoi bolnavul a deschis ochii şi a vorbit, cerând apă de băut; apoi a început a vorbi spunând tot ce s-a întâmplat. A doua zi veniră mai-marii cetăţii la biserică cu mulţime de popor şi au zis: „Pentru ce aţi adus pe mort în cetate, împotriva legii părinteşti?” Şi a ieşit la dânşii sfântul episcop Porfirie, cu toţi cei ce erau cu dânsul; aceştia, văzându-l pe episcop, au început a-l ocărî şi a-l defăima, apoi, repezindu-se la ceilalţi care erau cu dânsul, au început a-i bate. Şi îndată fericitul Varuh, luând putere de la Dumnezeu, s-a sculat degrab, ca şi cum niciodată nu bolise, şi, luând un ciomag mare, a început a bate şi a prigoni pe poporul cel păgân şi gâlcevitor. Iar ei, văzându-l viu, s-au spăimântat cu frică mare, căci credeau că s-a sculat din morţi; pe de o parte de frică, iar pe de alta de bătaia cea mare fiind izgoniţi, au fugit, călcându-se unul pe altul; şi i-a izgonit Varuh ca Samson pe filisteni, de la biserică până la capiştea lui Marnas; apoi din acea vreme toţi păgânii se temeau de Varuh neîndrăznind nici pe cale a se întâlni cu dânsul. Iar Sfântul Porfirie, mulţumind lui Dumnezeu de acea grabnică şi neaşteptată schimbare a lui Varuh spre sănătate şi de puterea trupească atât de mare, luată de la Dumnezeu, a hirotoni pe Varuh diacon şi împreună cu el şi pe Marcu.

    Văzând arhiereul lui Dumnezeu Porfirie necazurile care se făceau în toate zilele creştinilor de către necredincioşi, a trimis la Constantinopol pe Marcu, diaconul său, la dreptcredinciosul împărat Arcadie, rugându-l să poruncească să se strice capiştile idoleşti din Gaza. Apoi a scris şi prea sfinţitului Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, cerând ajutor şi mijlocire la împărat. Deci a poruncit împăratul să închidă capiştile idoleşti din Gaza, ca să nu se săvârşească mai mult într-însele necuratele jertfe, dar n-a poruncit a le risipi, ca să nu necăjească poporul elin. Atunci a venit în Gaza un om împărătesc, cu numele Ilarie, să săvârşească porunca împărătească, luând multe ajutoare şi mulţi ostaşi din Azot şi din Ascalon. Apoi, arătând gazenilor împărăteasca scrisoare, a închis templele idoleşti şi le-a pecetluit, smerind în legături pe cele trei căpetenii ale cetăţii. Iar păgânii, adunând mulţime de aur, l-au dus lui Ilarie, omul împărătesc, rugându-l să nu închidă unul dintre templele lor care era mai mare, adică acel a lui Marnas, care era în mijlocul cetăţii, iar cu celelalte să facă ce vor voi. Deci Ilarie, iubind aurul mai mult decât pe Hristos Dumnezeu, le-a lăsat liber templul cel mai de frunte a lui Marnas, iar pe cele mai mici le-a închis, sfărâmând idolii într-însele. Şi s-a dus iubitorul acela de aur, ca şi cum ar fi îndeplinit porunca cea împărătească; căci cu adevărat, numai cu chipul era creştin, iar înăuntru era plin de necredinţă elinească şi ajuta elinilor. Iar păgânii aveau cel mai mare termplu, a lui Marnas şi nu încetau a face creştinilor supărare.

    În acea vreme s-a întâmplat un lucru minunat, care a adus la credinţă nu puţini oameni. O femeie oarecare, slăvită, fiică a unuia din cei mai iubiţi cetăţeni şi soţie a unui slăvit bărbat care se numea Elia, fiind însărcinată, i-a venit ceasul să nască, dar nu putea; şi se înmulţeau durerile ei foarte mult, căci a doua zi mai rău îi era, iar în a treia zi şi mai cumplit. Deci, aducându-se multe femei fermecătoare şi vrăjitoare, nimic nu puteau să-i ajute şi s-a muncit astfel şapte zile. Iar bărbatul ei, tatăl şi mama ei şi toate rudeniile aduceau în toate zilele neîncetate jertfe şi săvârşeau rugi în templul lui Marnas, pentru dânsa, cerând ajutor de la zeul lor; dar nu primeau ajutor, ci mai amară boală şi mai cumplite dureri se aduceau celei ce nu putea să nască. Acum toţi deznădăjduiau şi, privind la o muncire ca aceea a ei, singuri boleau cu inimile, plângând şi tânguindu-se pentru dânsa şi gândind la sfârşitul ei. Era între dânşii o bătrână creştină. Aceea, alergând la biserică, se rugă cu lacrimi în ochi lui Hristos Dumnezeu pentru femeia aceea bolnavă. Şi văzând-o Sfântul episcop Porfirie plângând, a întrebat-o care este pricina; iar ea, căzând la picioarele arhiereului, i-a spus despre toate şi îl rugă să se roage Iubitorului de oameni Dumnezeu pentru femeia ce cumplit pătimea. Iar arhiereul a trimis-o iarăşi la bolnavă, învăţând-o ce să facă şi ce să zică.

    Deci mergând bătrâna în casa bolnavei, a strâns toate rudeniile celei bolnave, pe părinţi şi pe bărbat, şi a zis către dânşii: „Este aici un doctor bun şi iscusit, acela m-a trimis la voi să vă întreb ce veţi da lui, dacă acela va tămădui pe bolnavă?” Auzind acestea, părinţii au zis: „De va voi el toate averile noastre, să le ia, numai să o vedem vie şi sănătoasă pe fiica cea iubită”. La fel zicea şi bărbatul ei, fiind gata să dea toate pentru viaţa şi sănătatea soţiei lui. Grăit-a către dânşii bătrâna: „Ridicaţi-vă mâinile voastre spre înălţime şi vă întăriţi cuvântul cu jurământ, ca să fie credincioasă făgăduinţa voastră că nu veţi defăima pe doctorul acela”. Iar ei, cu osârdie şi cu lacrimi ridicându-şi mâinile, au zis: „În toate zilele noastre vom fi robii lui, numai să tămăduiască pe una născută a noastră, fără de care nu putem a mai fi vii. Pentru că ce viaţă şi veselie va fi nouă fără dânsa?”.

    Acestea auzindu-le bătrâna, a strigat cu glas mare către cea bolnavă: „Marele arhiereu Porfirie grăieşte ţie aşa: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu; crede întru El şi vie vei fi!” Şi femeia suspinând, îndată şi-a dat rodul său şi i s-a uşurat durerea. Apoi toţi cei ce erau acolo mirându-se, au strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Mare este Porfirie, arhiereul Lui!” Iar a doua zi părinţii şi bărbatul femeii aceleia şi toate rudeniile, venind la Sfântul Porfirie, au căzut la picioarele lui, cerând botezul lui Hristos. Iar sfântul, învăţându-i, le-a poruncit să postească şi să vină la sfânta biserică. Apoi, nu după multă vreme, i-a botezat şi pe ei, pe femeia care a născut şi pe pruncul cel născut, pe care l-a chemat Porfirie după numele său, căci era de parte bărbătească. Şi era numărul celor botezaţi 64.

    Înmulţindu-se turma lui Hristos, se înmulţea şi pizma închinătorilor de idoli şi din zi în zi chinuiau mai amar pe creştini, îngreunându-i cu neîncetate lucrări ale cetăţii ca pe nişte robi, silindu-i la toate cu osteneli şi cu răni. Apoi încă şi prin ţarini şi prin grădini le făceau supărări, încât erau credincioşii în mare supărare şi sărăcie şi nu aveau de unde plăti cele cerute poporului şi dăjdiile împărăteşti. Aceea văzând-o arhiereul lui Dumnezeu Porfirie şi o răutate ca aceea adusă credincioşilor de la păgâni neputând să o rabde, s-a dus în Cezareea, la fericitul Ioan, mitropolitul său, rugându-l că ori de episcopie să-l facă liber, ori să meargă cu dânsul la Constantinopol, ca să-l roage pe împărat să poruncească să risipească toate templele idoleşti şi să îmblânzească sălbăticia elinească.

    Mitropolitul Ioan a voit ca mai bine să sufere oboseala drumului în vreme de iarnă, decât să-l elibereze de episcopie pe Sfântul Porfirie. Suindu-se amândoi într-o corabie, s-au dus şi, având bună sporire, în zece zile au ajuns la ostrovul Rodos. Acolo, auzind despre un monah oarecare, care într-un pustiu avea viaţă sihăstrească, anume Procopie, bărbat sfânt şi înainte văzător, au mers să-l cerceteze. Iar acela, văzând înainte venirea lor şi cunoscând dregătoria lor cea arhierească, i-a întâmpinat şi i-a cinstit. El, înţelegând pricina călătoriei lor, i-a povăţuit ce trebuie să facă la Constantinopol, ca să-şi câştige dorinţa. „Alergaţi – le zise – mai întâi la prea sfinţitul Ioan Gură de Aur, că acela vă va ajuta cu sfatul său cel bun. Că deşi nu merge acum în palatele cele împărăteşti, fiindcă s-a mâniat asupra lui împărăteasa, însă el are prieten pe Amantie eunucul, postelnicul împărătesei, bărbat dreptcredincios şi îmbunătăţit căruia vă va încredinţa pe voi şi prin mijlocirea căruia veţi câştiga toate. Acela vă va duce la împărat şi cu de-amănuntul veţi spune despre nevoia voastră şi să-i proorociţi împărătesei că va naşte un fiu, care va fi împărat, iar auzind de la voi că este însărcinată, se va bucura. Iată acum este a noua lună de când a zămislit şi vă va face vouă după dorinţa voastră”.

    Iar sfinţii Ioan şi Porfirie, primind această povăţuire şi adeverire spre lucrul dorit, au pornit cu bucurie şi în zece zile au ajuns la Constantinopol. Apoi, precum i-a învăţat Cuviosul Procopie, mai întâi au mers la sfinţitul Ioan Gură de Aur. Iar el i-a primit cu cinste şi cu dragoste şi, aflând pricina venirii lor, le-a dat nădejde. A doua zi, chemând pe postelnicul împărătesei, Amantie, i-a arătat pe episcopii cei ce veneau de la Palestina şi i-a încredinţat lui să aibă grijă de dânşii şi să câştige de la împărat ceea ce poftesc. Iar eunucul, auzind de la sfinţii episcopi toate cele ce spun cu de-amănuntul, ce fel de necazuri se fac credincioşilor de către păgânii din Gaza, a lăcrimat şi, umplându-se de dumnezeiască râvnă, a zis: „Nu vă întristaţi, sfinţi părinţi, căci Domnul nostru Iisus Hristos singur va apăra pe credincioşii robii Săi şi de cei ce le fac strâmbătate îi va izbăvi. Deci rugaţi-vă Domnului, iar eu voi spune împărătesei şi nădăjduiesc că Dumnezeul tuturor va îndupleca inima ei spre milostivire; iar dimineaţă şi pe voi vă voi duce la dânsa veţi spune toate cele ce veţi voi”. Acestea zicându-le eunucul către episcopi, s-a dus.

    A doua zi Amantie, postelnicul împărătesei, a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan şi Porfirie la împărătescul palat şi i-a dus la împărăteasă. Iar ea, văzând pe arhierei, a apucat înainte a le zice: „Binecuvântaţi-mă, părinţilor”. Iar aceia s-au aplecat ei. Şi şedea împărăteasa pe un pat de aur şi a zis către dânşii: „Iertaţi-mă arhiereii lui Dumnezeu că nu pot să vă dau cuviincioasa cinste, având sarcină în pântece; căci se cădea mie ca înaintea uşii să întâmpin pe sfinţiile voastre; ci vă rugaţi Domnului pentru mine, ca să pot naşte cu bunătatea Aceluia pruncul care este în pântecele meu”. Iar sfinţii părinţi, minunându-se de smerenia ei, au zis: „Cel ce a binecuvântat pântecele Sarei, al Revecăi şi al Elisabetei, Acela să binecuvânteze şi pântecele tău şi rodul cel dintr-însul purtat să-l înfieze”.

    Iar ea, poruncindu-le să şadă, a început a grăi: „Ştiu pentru ce aţi suferit atâta osteneală de călătorie, căci toate mi-a spus Amantie. Şi de voiţi, spuneţi-mi şi voi că să ştiu mai bine pentru ce aveţi trebuinţă”. Atunci au spus episcopii toate cele cu de-amănuntul împărătesei, despre necazurile ce se fac creştinilor de către închinătorii de idoli şi au rugat-o să dea ajutor celor chinuiţi. Iar ea, ascultând cele grăite, le-a zis: „Nu vă mâhniţi, sfinţilor părinţi, căci nădăjduiesc spre Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, că voi ruga pe împărat să împlinească cererea voastră, iar acum odihniţi-vă de cale, căci vă văd osteniţi, şi rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca să ajute mijlocirii mele pentru voi, la împărat”. Acestea zicându-le împărăteasa către sfinţii episcopi şi dându-le aur destul spre hrană, i-a liberat cu nădejde.

    Când a venit împăratul la împărăteasă, ea i-a spus lui despre episcopii ce veniseră din Palestina şi pentru ce veniseră, cum şi toate răutăţile ce se făceau creştinilor din partea închinătorilor de idoli. Apoi l-a rugat să risipească capiştile idoleşti din Gaza. Împăratul, auzind de aceasta, cu greu îi venea zicând: „Ştiu că cetatea aceea cu mare osârdie slujeşte idolilor, dar avem trebuinţă de dăjdiile cele multe ce se iau de acolo. Deci de vom risipi toate templele zeilor şi-i vom necăji pe oameni, apoi înfricoşându-se vor fugi şi se va pustii cetatea, iar noi ne vom lipsi de atâtea dăjdii. Oare nu este mai bine să-i smerim pe dânşii câte puţin? Mai întâi să luăm de la dânşii începătoria cetăţii, apoi templele lor să le închidem şi să oprim aducerea de jertfe idolilor, iar ei, văzându-se smeriţi, vor cunoaşte adevărul şi la noi se vor întoarce”.

    Acestea auzindu-le împărăteasa de la împărat s-a mâhnit foarte şi, lăcrimând, a zis: „Singur Hristos Domnul va ajuta robilor săi, adică creştinilor, dacă noi nu voim să le ajutăm lor”. Această vorbă a împăratului auzind-o postelnicul Amantie, a spus-o sfinţilor episcopi. Iar a doua zi împărăteasa i-a chemat pe sfinţii episcopi şi le-a zis: „Am spus împăratului despre voi şi despre toată nevoia şi despre toată cererea voastră, dar nu voieşte să mă asculte, socotind că este greu lucru întristarea închinătorilor de idoli din Gaza. Însă nu vă mâhniţi, că voind Dumnezeu, nu voi înceta a ruga pe împărat până ce el, ascultând, va face voia voastră”. Iar episcopii auzind, i s-au plecat ei.

    Sfântul Porfirie, aducându-şi aminte de profeticele cuvinte ale Sfântului Procopie, cele despre împărăteasă, a spus: „Osteneşte-te pentru noi stăpâna, ca pentru Hristos, iar El pentru osteneala ta îţi va da un fiu, care va împărăţi înaintea ochilor tăi şi mulţi ani va vieţui întru toată buna sporire a împărăţiei”. Acestea auzindu-le împărăteasa s-a umplut de bucurie şi s-a luminat la faţă, zicând: „Rugaţi-vă pentru mine, o! sfinţilor părinţi, ca, precum doriţi, să nasc fiu; şi de va fi aşa, vă făgăduiesc că voi împlini toate cele dorite; nu numai cele ce cereţi, ci şi cele ce nu le cereţi le voi face, cu ajutorul lui Hristos; apoi în mijlocul cetăţii Gaza voi zidi o sfântă biserică; deci mergeţi în pace şi aşteptaţi, rugându-vă pentru mine iubitorului de oameni Dumnezeu”.

    După aceasta s-au împlinit zilele ca să nască împărăteasa; şi a născut un prunc parte bărbătească, precum sfinţii părinţi i-au proorocit, şi s-a numit după numele bunicului său, Teodosie, căci tatăl împăratului Arcadie era Teodosie, care a împărăţit cu Graţian. Şi s-a născut acest al doilea Teodosie în porfiră, care era însemnare despre împărăţia lui. Şi a fost mare bucurie a împăratului Arcadie şi la toată împărăţia. Iar împărăteasa a trimis pe Amantie, postelnicul său, la sfinţii părinţi Ioan şi Porfirie, zicând: „Mulţumesc lui Hristos, căci cu sfintele voastre rugăciuni mi-a dăruit mie fiu; deci să cereţi de la Domnul, sfinţilor părinţi viaţă şi mulţi ani celui născut, iar mie smeritei sănătate, ca să împlinesc cele ce am făgăduit vouă”.

    După şapte zile a chemat împărăteasa la sine pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan şi Porfirie şi i-a întâmpinat în uşa camerei sale, purtând în mâini pruncul cel de curînd născut. Apoi şi-a plecat capul la dânşii şi a zis: „Binecuvântaţi-mă, părinţilor, pe mine şi pe fiul meu, pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, cu sfintele voastre rugăciuni”. Iar ei au însemnat-o cu semnul crucii; asemenea şi pe pruncul pe care îl ţinea în mâinile sale şi au vorbit multe lucruri folositoare. Apoi le-a zis împărăteasa: „Oare ştiţi, părinţilor, ce am gândit să fac pentru a voastră cerere?” Iar Sfântul Porfirie i-a răspuns, zicând: „Pe toate cele ce le-ai gândit stăpâna de la Dumnezeu le-ai gândit, căci într-aceasta noapte s-a descoperit smereniei mele o vedenie, care era aşa: mi se părea că stau la Gaza, în capiştea idolească a lui Marnas şi a ta înălţime, stând acolo, mi-a dat Sfânta Evanghelie, zicându-mi: „Primeşte şi citeşte”. Iar eu, luând-o, am deschis-o şi am aflat-o la locul unde Domnul grăieşte către Petru: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui pe ea”. Iar tu stăpâna mi-ai zis: „Pace ţie, îmbărbătează-te şi te întăreşte”. Iar eu m-am deşteptat şi din aceasta mă încredinţez că Fiul lui Dumnezeu a pus în inima ta sfat bun pentru noi”.

    Deci spune, stăpâna ce lucru bun ai gândit pentru noi?”. Iar împărăteasa le-a răspuns: „De va voi Hristos, nu după multe zile, pruncul va primi Sfântul Botez; iar voi, mergând, pregătiţi o scrisoare de cerere, în care să scrieţi toate câte poftiţi şi, când se va aduce pruncul de la Sfântul Botez, să daţi scrisoarea aceluia ce va duce pe mâini pruncul botezat; iar eu îl voi învăţa ce să facă şi nădăjduiesc spre Fiul lui Dumnezeu că toate le va rândui bine după voinţa Sa”.

    Deci, ducându-se ei, au pregătit o scrisoare de cerere, scriind într-însa multe, nu numai despre sfărâmarea idolilor, risipirea templelor celor necurate, dar şi despre uşurarea credincioşilor de lucrări, de dăjdii şi despre începătoria cetăţii şi, în sfârşit, să se dea tărie împărătească sfintei Biserici creştine, care era foarte săracă, scăpătată şi strâmtorata. Adică să se dea hrană slujitorilor ei şi alte lucruri folositoare şi de uşurare creştinilor celor chinuiţi şi scăpătaţi. Apoi aşteptară ziua aceea în care se va boteza fiul împăratului; dar înainte de botezul lui, s-a propovăduit că va fi împărat, ca unul ce s-a născut în porfiră, şi s-a îmbrăcat mai întâi cu porfiră, apoi cu scutecele. Deci, aducându-se împăratul cel nou la Sfântul Botez cu slavă, toată cetatea fiind foarte împodobită, zidurile strălucind cu aur şi cu argint şi tot poporul, purtând haine mai luminate şi mai scumpe, ducea pe împăratul cel nou la biserică, acoperit cu porfiră împărătească, pe mâinile unui bărbat vestit strălucit cu haine de mult preţ; şi era mulţime de boieri şi de voievozi, unii mergând înainte, iar alţii mai pe urmă, iar împrejur mergea oaste, purtând platoşe şi arme cu aur, care străluceau; şi puteai să vezi toată slava împărătească, podoaba şi mărirea, încât Sfântul Porfirie zicea: „Dacă aşa este slava împăratului pământesc celui vremelnic, apoi cum trebuie să fie slava Împăratului ceresc celui veşnic! ” Şi fiind dus în biserică împăratul cel nou, amândoi sfinţii episcopi stând la uşile bisericii, ţineau scrisoarea pregătită.

    După săvârşirea Sfântului Botez, când toţi ieşeau din biserică, cu împăratul cel nou botezat, sfinţii episcopi au strigat: „Ne rugăm înălţimii tale, noule împărat, primeşte rugămintea noastră ca la începutul împărăţiei tale să te arăţi a fi milostiv”. Acestea zicând sfinţii părinţi, au pus scrisoarea pe prunc; iar bărbatul care îl ducea, a stat şi, luând scrisoarea, a poruncit să fie tăcere; apoi, deschizând-o, o citi în auzul tuturor, că aşa era învăţat de împărăteasă şi citind o parte a scrisorii, a învelit-o şi, punându-şi dreaptă sub capul pruncului, l-a ridicat puţin, ca spre învoire şi a strigat: „Porunceşte a lui împărătească mărire ca toate cele scrise aici să se săvârşească în faptă, deoarece aceasta este cea dintâi poruncă împărătească a lui şi nicidecum nu se va schimba!” Iar toţi cei ce vedeau şi auzeau aceasta, s-au minunat şi s-au închinat binecuvântând şi urând mulţi ani noului împărat, cel ce a început împărăţia sa cu milostivire. Deci fericeau pe împăratul Arcadie, numindu-l binecuvântat de Dumnezeu, că s-a învrednicit să aibă un fiu, împărăţind împreună cu el şi dând poruncile sale spre lucrurile cele bune. Şi s-a spus despre aceea împărătesei iar ea, umplându-se de bucurie, s-a închinat lui Dumnezeu, dându-i mulţumire.

    Apoi, fiind dus în palatul tatălui împăratul cel nou botezat, i-a ieşit în întâmpinare mama lui şi, ducându-l la împăratul Arcadie, bărbatul său, l-a hiritisit, zicându-i: „Fericit eşti, stăpânul meu, că în viaţa ta văzură ochii tăi împărat ieşit din coapsele tale”. Împăratul Arcadie auzind acestea se bucură foarte, iar împărăteasa, văzându-l vesel, i-a zis: „Spune de-ţi este cu plăcere stăpâne, să ştim ce este în cartea aceasta care s-a dat acum noului împărat, fiul nostru, ca să se săvârşească cu totul această poruncă a lui pentru toate cele scrise aici”. Atunci împăratul a poruncit să se citească scrisoarea şi a zis: „Grea este cu adevărat această cerere, dar mai grea este lepădarea, deoarece aceasta este întâia poruncă a fiului nostru şi nu este cu putinţă a o schimba”. Împărăteasa zise: „Nu este cu putinţă a o schimba, nu numai porunca fiului cea dintâi, dar şi rugăciunea sfinţilor bărbaţi care mi-au proorocit înainte despre naşterea fiului nu este bine a o trece cu vederea”.

    Îndată împăratul Arcadie a poruncit ca prin scrisori împărăteşti să întărească toate cele ce erau scrise de episcopii Palestinei în cartea de rugăminte şi, pregătindu-se scrisorile de la ambii împăraţi, de la Arcadie şi de la Teodosie, împărăteasa a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan şi Porfirie şi le-a arătat acele scrisori, întrebându-i dacă le sunt plăcute. Deci fiindu-le plăcute şi închinându-se împărătesei, i-au mulţumit pentru o sârguinţă milostivă ca aceea şi cu bună înţelegere; şi s-au rugat ca să se trimită de la împăraţi, în Gaza, un bărbat mai credincios decât cel dintâi, ca să ducă la săvârşire aceste porunci. Deci s-a găsit pentru aceasta un om binecredincios şi temător de Dumnezeu, anume Chineghie. Aceluia i s-a încredinţat de împăraţi să se ducă în Gaza şi să rânduiască totul bine şi cu credinţă, după poruncă.

    Apoi împărăteasa a dat Sfântului Porfirie aur de-ajuns spre zidirea unei biserici de piatră, în mijlocul cetăţii Gaza, asemenea şi pentru facerea casei de străini şi s-a mai făgăduit să dea cât va mai trebui pentru săvârşirea bisericii. Apoi, deosebit, le-a dat daruri amândurora şi vase bisericeşti de aur şi de argint pentru biserica Cezareei şi a Gâzei şi aur pentru cale. Asemenea împăratul cinstindu-i cu daruri şi cu bani din destul i-a liberat în pace. Iar ei, închinându-se sfinţitului patriarh Ioan Gură de Aur, au plecat la locul lor; iar după dânşii au plecat Chineghie, omul cel împărătesc, căruia i se încredinţase poruncile împărăteşti.

    Când sfinţii părinţi Ioan şi Porfirie s-au apropiat de ostrovul Rodos, au rugat pe cârmaci să stea la mal ca să meargă să se închine Cuviosului Procopie sihastrul; dar cârmaciul n-a voit, spunând că este vântul nelesnicios şi n-a ascultat de arhiereii lui Hristos, căci în taină era arian şi ură pe aceşti dreptcredincioşi episcopi. Când au trecut de acel ostrov, îndată s-a făcut un vifor mare şi învăluire, de care erau toţi în mare frică, temându-se de înecare, şi a fost vifor toată ziua şi toată noaptea. Apoi, răsărind zorile dimineţii, Sfântul Porfirie a adormit puţin şi a văzut pe Cuviosul Procopie, zicând: „Sfătuiţi pe cârmaci să se lase de eresul arian şi să-l blesteme, apoi să-l învăţaţi spre Botez şi îndată va înceta învăluirea cea înfricoşată.

    Deşteptându-se Sfântul Porfirie, a spus fericitului Ioan mitropolitul şi celorlalţi care erau cu dânsul şi, chemând pe cârmaci, i-au zis: „Dacă vei voi să se mântuiască de înecare corabia ta şi noi toţi, iar mai ales sufletul tău să se izbăvească de veşnica pierzare, apoi leapădă-te de reaua-credinţă a eresului tău cel arian şi te împărtăşeşte cu credinţa cea sobornicească”. Iar cârmaciul s-a mirat că sfinţii părinţi ştiu această taină, pe care nimeni nu o ştia, şi a zis către dânşii: „De vreme ce v-a descoperit Dumnezeu tainele inimii mele, mă lepăd de credinţa lui Arie şi cred precum credeţi voi”. Zicând, viforul a încetat şi marea s-a alinat, iar sfinţii, învăţând pe cârmaci din dumnezeiasca Scriptură şi întărindu-l în dreapta credinţă, l-au botezat.

    Apoi plutind de aici cu bună sporire au sosit la Maiuma, care este departe de Gaza cam la 20 de stadii de mers pe uscat; şi au mers pe jos până în cetatea Gaza. Credincioşii, înştiinţându-se de venirea lor, le-au ieşit în întâmpinare cu psalmi şi cu cântări, ducând înainte Sfânta Cruce şi cu mare veselie au intrat în cetate arhiereii lui Dumnezeu. Iar închinătorii de idoli, văzând aceea, s-au mâniat foarte scrâşnind din dinţi. Însă nu îndrăzneau să le facă vreun rău, căci auziseră cum au fost primiţi de împărat episcopii creştini şi că vin cu poruncă împărătească să smerească sălbăticia elinească şi să risipească capiştile zeilor lor. Iar creştinii, mergând cu cinstita Cruce şi cu arhiereii lor, s-au apropiat de idolul Venerei, care era chip de femeie goală, fără ruşine, căruia gazeenii îi făceau mare cinste, iar mai ales partea femeiască, aprinzându-i lumânări şi cădelniţându-l cu tămâie mirositoare; căci diavolul, locuind în idolul acela, pe multe le înşela cu năluciri de visuri, îndemnând pe fecioare sau pe femei la necurata însoţire.

    Deci creştinii, apropiindu-se de acel idol, care era sus în uliţă, îndată a fugit diavolul, aruncând pe idol la pământ, şi acesta s-a sfărâmat în multe bucăţi, căci era de marmură; şi a ucis pe doi oameni necredincioşi care, stând acolo, râdeau şi batjocoreau cântarea creştinească. Acea minune văzând-o, mulţi elini au crezut în Hristos şi împărtăşindu-se cu creştinii, mergeau la sfânta biserică şi au cerut Sfântul Botez; iar numărul lor era de 32 de bărbaţi şi 7 femei. Şi s-a făcut bucurie îndoită creştinilor despre venirea cea cu bună sporire a păstorilor lor şi despre mântuirea sufletelor omeneşti.

    Petrecând fericitul Ioan mitropolitul în Gaza două zile, s-a dus în Cezareea, petrecându-l creştinii foarte departe. Şi după câteva zile a venit în Gaza şi Chineghie cel pomenit mai sus, omul cel împărătesc, având cu sine mulţi boieri şi pe voievod cu putere de oaste; atunci s-au înfricoşat elinii foarte, iar unii chiar au fugit din cetate. A doua zi, adunând pe toţi începătorii cetăţii, le-a arătat porunca împărătească, cea hotărâta pentru risipirea templelor idoleşti şi pentru sfărâmarea idolilor lor. Când s-a citit aceea în auzul tuturor, poporul păgânesc ridicând glasul, a început a plânge şi a se tângui, pe care lucru Chineghie, neputând a-l suferi, a făcut semn ostaşilor; iar aceia, repezindu-se la ei, au început a-i bate şi i-au izgonit din adunarea creştinilor, iar creştinii cu mare bucurie au mulţumit împăratului, fericindu-l cu multe laude. Apoi, pornind oastea, au alergat la capiştile idoleşti şi cu zgomot mare au început a le risipi. Şi erau în cetate opt temple idoleşti vestite: Soarelui, Venerei, lui Apolon, Proserpinei, Ghecavei, lui Ieron, Fortunii şi lui Marnas, care era mai mare decât toate şi mai cinstit de păgâni. Încă şi foarte mulţi idoli mai erau în târg şi pe uliţe, prin ziduri şi prin cetăţi, împrejurul cetăţii, pe drumuri, prin grădini şi în ţarini; şi în zece zile toţi idolii aceia au fost sfărâmaţi şi templele idoleşti le-au risipit, afară de templul lui Marnas, mai mare şi mai frumos, pe care mulţi ziceau să nu strice, ci s-o sfinţească biserică lui Dumnezeu. Mulţi voind astfel şi sfătuindu-se, Sfântul Porfirie se ruga lui Dumnezeu, cerând de la El încredinţare pentru aceea. Şi când se săvârşea dumnezeiasca slujbă în sfânta biserică, un copil mic, din popor, a strigat: „Să se ardă şi să se risipească templul lui Marnas, de vreme ce este întinat de mult sânge omenesc, vărsat pentru jertfa diavolilor şi temelia din pământ să se sape şi să se arunce; iar în acel loc să se zidească nouă biserică dumnezeiască!”.

    Acel copil era de şapte ani, iar clericii socoteau că maică-sa l-a învăţat să vorbească astfel; şi luându-l au început a-l înfricoşa cu bătăi ca să spună cine l-a învăţat a grăi aceasta. Iar copilul a început a vorbi greceşte, spunând aceleaşi lucruri, adică să se ardă templul lui Marnas şi să se risipească. Şi au cunoscut că de la Duhul Sfânt grăieşte, căci fiind de şapte ani şi neînvăţat, vorbea bine greceşte. Deci crezând cuvintele copilului, au ars şi au risipit templul cel mai frumos lui Marnas până în temelie pe care săpând-o din pământ au aruncat-o pe drumuri ca să fie de toţi călcată; şi se tânguiau de aceea păgânii. Apoi, prin toate casele elineşti cele încuiate umblând ostaşii adunau idolii cei ascunşi şi, strângând mulţime mare din aceia, i-a făcut grămadă şi cu foc mare i-a ars; astfel s-a dezrădăcinat slujirea de idoli din cetatea Gaza cea elinească.

    Iar Chineghie, smerind bine pe capii păgâni ai cetăţii şi uşurând necazul făcut de ei creştinilor, s-a întors la împăraţi. Însă o parte din oaste, după dorinţa arhiereului, au lăsat-o în cetate, că nu cumva închinătorii de idoli să se ridice asupra creştinilor. După aceasta arhiereul lui Hristos, în locul unde era templul lui Marnas, a întemeiat o biserică în chipul Crucii, a cărui închipuire împărăteasa Eudoxia a trimis-o scrisă pe hârtie, având 30 de stâlpi de marmură între care erau doi strălucind ca smaraldul; şi în cinci ani s-a zidit o biserică mai frumoasă, fără asemănare, decât cea care fusese mai înainte templul lui Marnas, pe care arhiereul lui Dumnezeu, sfinţind-o, săvârşea dumnezeiasca Liturghie, dând mulţumire lui Hristos Domnul, căci în locul acela, în care mai înainte se făceau sângeroasele jertfe ale mincinoşilor zei, a început a se aduce prea curată jertfă, fără de sânge, a adevăratului Dumnezeu.

    A zidit apoi şi casă pentru străini cu aurul ce i s-a dat de dreptcredincioasa împărăteasă, unde odihnea pe străini şi hrănea pe săraci. Apoi păştea turma lui Hristos cu cuvântul lui Dumnezeu şi se mărea numărul credincioşilor în toate zilele, căci mulţi din rătăcirea elinească lăsând păgânătatea idolească, se întorceau la Hristos Dumnezeu; iar ceilalţi elini turbau de mânie şi de zavistie, văzând creştinătatea cum înfloreşte zi de zi şi se înmulţeşte, iar idolatria, veştejindu-se şi micşorându-se. Dar au îndrăznit încă o dată cu răutatea lor să vină asupra sfântului păstor şi a turmei lui. Căci, făcând oarecând gâlceava, iconomul bisericii, cu unul din închinătorii de idoli, cetăţean vestit care se numea Sampishie – pentru un lucru care era averea bisericii – s-a făcut sfadă şi tulburare din amândouă părţile; căci se adunaseră credincioşii şi necredincioşii, ajutând fiecare părţii sale. Credincioşii ajutau iconomului, iar necredincioşii lui Sampsihie. Deoarece erau mai mulţi necredincioşi, aceştia biruiau pe credincioşi şi au ridicat război, apucând beţe şi arme, ucigând şapte oameni credincioşi, iar pe mulţi i-au rănit şi, pornind cu glas fără rânduiala, au alergat în curtea episcopiei, vrând să-l ucidă pe arhiereu, Sfântul Porfirie. Înştiinţându-se, episcopul a zis către diaconul Marcu: „Să fugim, frate, şi să ne ascundem puţin, până ce va trece mânia Domnului!” Şi fugind peste zid, în altă curte, de o parte, s-a ascuns la o fecioară săracă, pe nume Salata, care era elină cu credinţa, orfană de părinţi şi avea pe moaşa sa pe patul durerii, căreia îi slujea hrănind-o cu osteneală mâinilor sale. Acea fecioară a ascuns la dânsa pe Sfântul episcop Porfirie două zile şi o noapte. Iar în altă noapte, potolindu-se gâlceava şi tulburarea, a plecat cu Marcu la casa sa şi a găsit risipite toate cele ce avea, iar fericitul Varuh zăcea rănit şi abia răsuflând. Despre toate acestea creştinii, trimiţând degrab în Cezariea, au spus antipatului şi, acela trimiţând oaste, au prins pe toţi cei vinovaţi de tulburare şi ucidere şi pe unii i-a pedepsit cu moartea, iar pe alţii, bătându-i cumplit, i-a eliberat.

    Din acea vreme s-au potolit cu totul elinii păgâni şi a vieţuit arhiereul lui Hristos, Porfirie, cealaltă vreme a vieţii sale în pace şi în bună linişte. Iar fecioarei Salata, ce s-a pomenit mai sus, la care s-a ascuns de ucigaşele mâini, i-a mulţumit, luminând-o cu Sfântul Botez; iar pe bătrâna bolnavă a tămăduit-o şi a botezat-o, apoi le-a dat hrană din averile bisericeşti. După aceea, voia s-o însoţească cu un bărbat, după lege, dar ea a voit mai bine să fie mireasa lui Hristos. Pentru aceasta, sfântul, veselindu-se foarte mult cu duhul, a sfinţit-o spre slujba lui Hristos, a numărat-o în ceata sfintelor fecioare, lucru care a plăcut lui Dumnezeu desăvârşit, păzindu-şi neprihănită fecioria sa în post şi în rugăciune, cu ajutorul primitelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Porfirie, care înălţa neîncetat rugăciuni către Dumnezeu pentru turma să, ziua şi noaptea.

    Apoi a făcut şi minuni arhiereul lui Hristos. Pe trei copii, care căzuseră în puţ adânc, cu rugăciunea sa i-a păzit vii şi întregi; pe o femeie oarecare ţinând de eresul maniheilor şi fiind plină de meşteşug diavolesc şi de basmele eretice, care hulea foarte mult credinţa cea dreaptă şi pe mulţi îi înşela la păgânătate, a pedepsit-o cu rugăciunea, căci deodată, căzând, a pierit. Şi multe alte minuni a făcut Sfântul Porfirie, întru slava lui Dumnezeu. Deci păscând Biserica lui Hristos, 24 de ani, 11 luni şi 8 zile, s-a dus la începătorul păstorilor, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Arhiereul cel mare, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.