Viața Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos

În vremea împăratului grec Leon cel Înțelept, fiul împăratului Vasile Macedon, era un bărbat în Constantinopol pe care îl chema Teognost. Acesta a cumpărat mulți robi, împreună cu care l-a cumpărat și pe acest Andrei. Andrei era de neam slovean, fiind foarte tânăr și era frumos la chip și cu obiceiuri bune. Stăpânul său l-a pus să slujească înaintea lui și pe el îl iubea mai mult decât pe toți. Stăpânul l-a dat pe Andrei la învățătura cărților sfinte, iar acesta degrabă a învățat Sfânta Scriptură și umblând adeseori la Biserici, citea cărțile sfinte și se ruga lui Dumnezeu. Într-o noapte stătea la rugăciune și, văzând aceasta vrăjmașul diavol, a zavistuit începăturii lui celei bune și, venind, a început a bate tare în ușa casei în care ședea Andrei. Andrei s-a înspăimântat de frică și, lăsând rugăciunea, s-a culcat degrabă pe pat și s-a acoperit cu o piele de capră.

Văzând aceasta, satana s-a bucurat și a zis către un altul: “Vezi oare pe acesta, că până acum fapte urâte a lucrat, iar acum el se înarmează asupra noastră”. Și zicând acestea au pierit. De frica aceea adormind, fericitul a văzut în vis că era undeva la o priveliște și de o parte stăteau mulțime de arapi, iar de cealaltă parte mulțime de alți sfinți bărbați îmbrăcați în haine albe. Și era între amândouă părțile ca o alergare de cai și luptă; pentru că arapii aveau între ei pe un negru foarte mare, care zicea cu mândrie către cei în haine albe ca să dea de la dânșii un luptător, care ar putea să lupte cu arapul cel negru.

Arapul acela era dregător al nesățiosului legheon; și când cei cu chip negru se lăudau cu puterea lor, cei cu haine albe nu le răspundeau nimic. Iar fericitul Andrei stătea și privea, vrând să vadă cine se va lupta cu acel înfricoșat potrivnic; și iată a văzut pe un tânăr foarte frumos pogorându-se de sus și ținând în mâini trei cununi: una era împodobită cu aur curat și pietre scumpe, a doua cu mărgăritar mare și scump, strălucind, iar a treia era mai mare decât amândouă, din toate florile roșii și albe și din ramurile dumnezeiescului rai împletită și neveștejită niciodată. Astfel de frumusețe aveau cununile acelea, încât mintea omenească nici nu putea a le ajunge și limba a le spune.

Văzând aceasta, Andrei, gândea în ce chip ar putea să-și ia măcar una din cununile acelea și, apropiindu-se de tânărul ce se arătase, i-a zis: “Te jur cu Hristos, să-mi spui, vinzi oare cununile acestea? Că deși nu pot să le cumpăr, însă să mă aștepți puțin, căci eu, mergând, voi spune stăpânului meu și-ți va da aur pentru cununile acestea cât vei voi tu”. Iar tânărul, cu fața veselă, i-a zis: “Să mă crezi, iubitule, că de mi-ai aduce tot aurul din toată lumea nu-ți voi da nicio floare din acestea, nici altuia, nici celui ce ți se pare ție stăpân, pentru că acestea nu sunt din lumea aceasta deșartă, ci din vistieriile cele cerești, cununi de la Hristos, cu care se încununează cei ce biruiesc pe acei negri arapi. Iar de voiești să iei nu una, ci chiar pe toate aceste trei, mergi și luptă-te cu arapul cel negru și dacă îl vei birui pe el, apoi toate cununile ce le vezi le vei lua de la mine”. Acestea auzindu-le Andrei din cuvântul acestuia, a luat îndrăzneală și a zis către dânsul: “Să mă crezi că toate câte ai zis le voi face, numai să mă înveți meșteșugul lui”. A zis către dânsul tânărul: “Dar tu oare nu știi meșteșugul lui? Arapii nu sunt înfricoșători și groaznici, ci neputincioși. Deci, nu te teme de înfricoșata lui mărime și de chip, căci ca o iarbă uscată, așa este și acela, putred și neputincios”.

Acel frumos tânăr, întărindu-l pe Andrei, îl învăța pe el cum să se lupte cu arapul, și-i spuse: “Când te va apuca și va începe să se întoarcă cu tine, să nu te înspăimânți, ci să-i împiedici piciorul și vei vedea ajutorul lui Dumnezeu”. Îndată fericitul a ieșit la luptă, zicând cu mare glas către arap: “Vino aici, negrule, ca să ne luptăm”. Și a venit arapul, înfricoșând și îngrozind, și apucându-l pe Andrei, a început a-l întoarce pe el încoace și încolo multă vreme, încât începuseră arapii a plesni din palme, iar cei cu hainele albe îngălbeniseră, căci se temeau ca să nu-l trântească pe el arapul la pământ. Apoi, deși fiind ostenit Andrei de arapul acela, totuși s-a întremat și a împiedicat piciorul arapului, încât acesta, plecându-se întocmai ca un copac, a căzut și a nimerit cu fruntea de o piatră și striga de acolo: “Vai și amar!” Iar cei cu haine albe s-au bucurat foarte mult și apucară pe Andrei în sus cu mâinile lor și au început a-l săruta pe el, veselindu-se pentru biruința lui Andrei asupra arapului. Atunci negrii cei potrivnici s-au răspândit toți cu mare rușine, iar tânărul cel frumos i-a dat lui cununile acelea și, sărutându-l pe el, i-a zis: “Mergi cu pace și de acum înainte să fii prietenul și fratele nostru. Deci, aleargă spre nevoința cea bună, gol să fii și nebun pentru Mine și la multe bunătăți vei fi părtaș în ziua Împărăției Mele”. Auzind acestea fericitul de la frumosul tânăr, s-a deșteptat din somn și se mira de acea mare vedenie; și din acel ceas s-a făcut nebun pentru Hristos.

În cealaltă noapte, sculându-se, s-a rugat și, luându-și cuțitul, a mers la puț și, dezbrăcându-și haina de pe el, a făcut-o pe ea bucăți, ca un nebun. Iar a doua zi dimineață a mers bucătarul să scoată apă și, văzându-l pe Andrei nebun, s-a dus și i-a spus stăpânului său. S-a mâhnit stăpânul pentru Andrei și mergând la dânsul l-a văzut pe el ca un nepriceput, nemaiputând să grăiască bine. Socotind că are pe diavol în el, l-a legat cu lanțuri de fier și a poruncit ca să fie dus la Biserica Sfintei Anastasia. Iar el toată ziua ca un nebun se făcea, iar noaptea neîncetat se ruga lui Dumnezeu și Sfintei Anastasia. Însă gândea în inima sa: oare primit este de Dumnezeu lucrul pe care l-a început sau nu? Și voia să se încredințeze de aceasta.

Gândind el așa, iată că cinci femei veniră acolo și împreună cu ele era și un bătrân luminat și umblau cercetând pe cei neputincioși și au mers și la Andrei, iar bătrânul acela a zis către femeia cea mai în vârstă: “Stăpână Anastasio, dar nu tămăduiești aici nimic?” Și aceasta i-a răspuns lui: “Doamne, învățătorule, Acela l-a tămăduit pe el, care i-a zis lui: “să fii nebun pentru Mine și de multe bunătăți vei fi părtaș în ziua Împărăției Mele”; și nu-i este cu putință lui de tămăduire”. Grăind acestea au mers în Biserică, de unde nu i-a mai văzut ieșind până la toaca de utrenie. Cunoscând fericitul Andrei că este primit lui Dumnezeu lucrul lui, se bucura cu duhul și mai mult se nevoia noaptea la rugăciune, iar ziua se făcea nebun.

Trecând ziua și iarăși noaptea sosind, fericitul, după obicei, aducea rugăciuni și cereri în Biserica cea ascunsă a inimii sale, lui Dumnezeu și Sfintei Mucenițe Anastasia. Și a venit la dânsul, în vederea ochilor, arapul cu mai mulți diavoli, ținând o secure, alții având cuțite, alții lemne, pari și sulițe, ca să-l ucidă pe fericit. Acel arap a început a răcni de departe – căci în același chip i s-a arătat ca și atunci când s-a luptat cu dânsul; și s-au repezit asupra sfântului, vrând să-l taie cu securea pe care o aveau în mâini și toți demonii care erau împreună cu arapul au sărit la dânsul. Iar el cu lacrimi a strigat către Domnul, ridicându-și mâinile și zicând: “Să nu dai fiarelor sufletul meu, care se mărturisește Ție”. Și a mai zis: “Sfinte Apostole Ioan, Cuvântătorule de Dumnezeu, ajută-mă pe mine!”. Îndată s-a auzit un tunet și un sobor mare de oameni s-a arătat și, iată, un bătrân frumos la chip a venit, având fața mai luminoasă decât soarele și avea mare mulțime de slujitori împreună cu dânsul și a zis cu mânie către cei ce erau cu ei: “Încuiați ușile ca să nu scape niciunul dintre aceștia”. Și degrabă au încuiat ușile și i-au prins pe toți arapii. Iar Andrei a auzit pe un diavol zicând în taină către tovarășul său: “Vai de ceasul acesta în care noi ne-am înșelat; căci Sfântul Apostol Ioan este cumplit și rău ne va chinui pe noi”. Și a poruncit Apostolul Ioan celor cu haine albe ce veniseră cu dânsul să scoată lanțul cel de fier de pe grumazul lui Andrei și a stat în afara ușii și a zis: “Aduceți-mi câte unul”. Și l-au adus pe cel dintâi diavol și l-au întins la pământ și luând Sfântul Apostol lanțul, l-a făcut în trei, și i-a dat diavolului o sută de lovituri, încât acesta a început a striga la fel ca omul: “Miluiește-mă”.

După aceasta au adus pe alt demon și l-au bătut și pe acesta la fel. Apoi l-au adus și pe al treilea și acela iarăși tot atâtea răni a suferit, pentru că Dumnezeu îi bătea pe dânșii cu adevărate bătăi, de care diavolescul neam se istovește. Bătându-i la rând pe toți, le-a zis lor: “Mergeți și arătați-vă tatălui vostru, satana, oare îi va plăcea lui aceasta?” Iar după ce au plecat cei cu haine albe, diavolii s-au stins, iar cinstitul bătrân a venit la robul lui Dumnezeu, Andrei, și punându-i lanțul pe grumazul lui, a zis către dânsul: “Vezi că am grăbit spre ajutorul tău, căci foarte mă îngrijesc de tine, că mi-a poruncit Dumnezeu ca să port grijă de tine; deci rabdă și degrabă vei fi slobod și vei începe a umbla în voia ta, unde va fi plăcut ochilor tăi”. Și Andrei a zis: “Domnul meu, tu cine ești?” Și a răspuns bătrânul: “Eu sunt Ioan, cel ce m-am rezemat pe pieptul Domnului”. Și zicând acestea s-a făcut ca un fulger și a dispărut din ochii lui Andrei. Iar fericitul Andrei Îl slăvea pe Dumnezeu că i-a trimis lui ajutor pe iubitul Său ucenic.

După arătarea Sfântului Apostol Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, după ce a grăit cu dânsul și după chinuirea acelor diavoli, fericitul Andrei, fiind legat, s-a culcat, vrând să se odihnească. Și i s-a făcut lui vedenie: i se părea a fi niște palate împărătești și împăratul ședea pe scaun în slavă mare și l-a chemat la dânsul și l-a întrebat: “Oare voiești să-Mi slujești Mie cu tot sufletul?” Iar Andrei a răspuns: “Vreau, Doamne”. Iar împăratul i-a dat lui să mănânce puțin și ceea ce a mâncat era mai amar ca pelinul și i-a zis lui: “Întru acest chip este calea cea cu necazuri, pentru cei ce-Mi slujesc Mie în lumea aceasta”. Și după aceea i-a dat lui Andrei ceva care era mai alb decât zăpada și mai dulce decât mana, iar el a mâncat și s-a veselit și a uitat amărăciunea cea dintâi. Și i-a zis lui împăratul: “Astfel este hrana Mea pentru cei ce-Mi slujesc Mie în lumea aceasta și bărbătește rabdă până la sfârșit. Deci, săvârșește și tu bărbătește precum ai început, pentru că puțin vei pătimi și în veci întru viața cea nesfârșită vei petrece”.

Deșteptându-se din somn, Andrei se gândea că cea dintâi gustare amară închipuiește răbdarea din lumea aceasta, iar gustarea cea dulce de pe urmă închipuiește viața cea veșnică. Iar după aceea l-a mai ținut stăpânul său patru luni și l-a lăsat liber și a început el a alerga pe ulițe, făcându-se nebun. Și umbla prin cetate lipsit, necăjit și chinuit, încât nu-i era de folos toată lumea. Unii îl batjocoreau pe el ca pe un nebun, alții îl goneau, scârbindu-se de el ca de un câine mort, alții socoteau că este îndrăcit, copiii și cei tineri glumind, îl băteau pe fericitul, iar el toate le răbda și se ruga pentru cei ce îl supărau. Iar dacă cineva din cei milostivi și iubitori de săraci îi dădeau lui milostenie, la alți săraci o dădea, însă nu o dădea ca să fie cunoscut că dă milostenie, ci ca un nebun, certându-se cu dânșii; ca și cum vrând a-i bate pe ei, le arunca în față banii pe care îi avea în mână și îi făcea să-i adune de pe jos. Pâine uneori nu gusta câte trei zile, iar alteori toată săptămâna petrecea flămând și de nu era cineva ca să-i dea lui o bucată de pâine, apoi cealaltă săptămână fără hrană o petrecea. Iar haina lui era o treanță netrebnică, care abia putea să-i acopere goliciunea trupului. Drept aceea, ziua alerga pe ulițe ca un nebun, asemănându-se întru toate Sfântului Simeon cel Nebun pentru Hristos, iar noaptea în rugăciuni petrecea. Într-o cetate atât de mare viețuind, în mijlocul mulțimii poporului, nu avea unde să-și plece capul, pentru că săracii îl goneau din colibele lor, iar bogații nu-l lăsau în curțile lor. Când avea nevoie să doarmă și să-și odihnească puțin trupul cel mult ostenit, căuta culcușurile câinilor și între dânșii se culca, dar nici aceștia nu-l primeau între dânșii pe robul lui Dumnezeu, pentru că unii, mușcându-l, îl goneau de la dânșii, iar alții, lăsându-l singur, fugeau de dânsul. Niciodată nu s-a odihnit sub un acoperământ, ci întotdeauna stătea în frig și în zăduf și în gunoi, întocmai ca Lazăr și în noroi se tăvălea, fugind de oameni și de dobitoace.

Așa pătimea cel de bunăvoie mucenic și așa, nebunul, de toată lumea își bătea joc; căci cei nebuni ai lui Dumnezeu sunt mai înțelepți decât oamenii. Și s-a sălășluit în el darul Sfântului Duh și avea darul vederii mai înainte pentru că știa gândurile omenești.

Odinioară în Constantinopol a murit fiica unui boier, care și-a petrecut viața în feciorie curată, iar când era pe moarte l-a rugat pe tatăl ei ca să o îngroape înaintea cetății, în casa de săraci ce se afla în via lor. Și când a murit, au luat-o și au dus-o în acel loc și au îngropat-o după obiceiul creștinesc. În acea vreme trăia un oarecare jefuitor de morminte, care îi dezgropa pe morți și scotea hainele de pe ei. Acela, stând în drum, pândea să vadă unde va fi îngropată acea fecioară și, văzând unde era mormântul ei, s-a gândit ca, ducându-se noaptea, s-o dezgroape și să ia de pe dânsa îmbrăcămintea. Și s-a întâmplat să meargă acolo și Sfântul Andrei, făcând el pentru Hristos obișnuita sa nebunie, și, cum l-a văzut pe acel jefuitor de morminte, îndată a cunoscut cu duhul gândul lui cel rău și vrând să-l abată pe el de la acel lucru (căci știa ce fel de nevoie avea să-i fie lui), căutând spre dânsul cu chip sălbatic și mâniindu-se, i-a zis: “Așa grăiește duhul judecății, acelora ce fură hainele celor ce zac în morminte: de acum tu nu vei mai vedea soarele, de acum tu nu vei mai vedea ziua, nici fața omenească, pentru că se vor închide ușile casei tale și mai mult nu se vor deschide și ți se va întuneca ție ziua și nu se va mai lumina în veci”. Iar el, auzind acestea, nu a înțeles ce grăiește sfântul și, nebăgând de seamă aceea, s-a dus. Apoi sfântul, văzându-l, iarăși a zis către el: “Oare tot mergi? Nu fura, că mă jur pe Iisus, că de vei face aceasta nu vei mai vedea soarele”. Iar el, înțelegând ce i-a zis sfântul, a început a se mira cum de îi știe sfântul gândurile și, întorcându-se spre dânsul, a început a-i zice: “Cu adevărat bolești tu, îndrăcitule, de grăiești cele neștiute și ascunse, din tulburarea demonului? Dar eu tot mă voi duce acolo, ca să văd cât de adevărate sunt cuvintele tale”. Iar sfântul a plecat.

Făcându-se seară, a avut vreme lesnicioasă ticălosul acela și, ducându-se, a prăvălit piatra de pe mormânt și a intrat înăuntru; și mai întâi a luat haina cea de deasupra și toate podoabele, pentru că erau de mare preț și după ce le-a luat pe toate, când voia să se ducă, i-a zis lui gândul: “Foarte bună este și cămașa, să o iau și pe ea”. Luând cămașa de pe fecioară, i-a lăsat trupul gol și voia să iasă, dar moarta, prin porunca lui Dumnezeu, și-a ridicat mâna cea dreaptă și l-a lovit pe el peste obraz și îndată au orbit ochii lui. Înspăimântându-se, ticălosul a început a se înfiora, încât de frica aceea au început a-i tremura fălcile, dinții, genunchii și toate oasele. Deschizându-și gura fecioara cea moartă, așa a grăit către dânsul: “Ticălosule, nu te-ai temut de Dumnezeu, nici nu te-ai gândit că ești și tu om? Se cădea ție să te rușinezi de goliciunea feciorească. Destul îți erau ție cele pe care mai întâi le-ai luat, iar cămașa să o fi lăsat sărmanului meu trup. Ci, nu m-ai miluit și te-ai arătat om cumplit și ai gândit să mă faci de râs întru a doua venire a Domnului, tuturor sfintelor fecioare. Și acum te voi face să nu mai furi niciodată. Să știi că viu este Dumnezeul Iisus Hristos și după moarte este judecată, răsplătire și pedeapsă”.

Zicând acestea, fecioara s-a sculat și, luându-și cămașa, s-a îmbrăcat și toate podoabele și hainele și le-a pus pe ea și s-a culcat și a zis: “Tu, Doamne, pe mine una, spre nădejde m-ai sălășluit”. Și așa, cu pace a adormit. Iar ticălosul acela abia a putut ieși din mormânt și a aflat gardul viei și dibuind cu mâinile gardul a ieșit în calea care era aproape și s-a dus la poarta cetății. Iar celor care îl întrebau de pricina orbirii lui, el altceva le spunea, nu așa cum se întâmplase, dar mai pe urmă le-a spus tot adevărul. De atunci a început a cere milostenie și în felul acesta se hrănea. Odată, stând singur, își zicea: “Blestemat să fii, gâtule, căci pentru tine am luat orbirea aceasta”. Și își aducea aminte de Sfântul Andrei și se mira că înainte a văzut și i-a proorocit toate cele ce aveau să se întâmple și cum s-a împlinit proorocia lui.

În altă vreme, umblând Sfântul Andrei prin cetate, a văzut de departe un mort care era dus la groapă și omul acela era foarte bogat și mulțime de popor mergea după dânsul, cu multe lumânări și cu tămâie, iar clericii cântau pe lângă el obișnuitele cântări ale îngropării și plângere multă de la ai săi se auzea. Iar sfântul vedea, ca înainte văzătorii, ce se petrecea la mortul acela și a stat privind și, deodată, a început a nu se mai simți pe sine mult timp. Și, iată, a văzut o mulțime de arapi mergând înaintea lumânărilor și strigau: “Amar lui, amar lui”. Și țineau niște saci în mâini și turnau cenușă pe oamenii care mergeau împrejurul mortului. Iar alții de bucurie și de veselie jucau și râdeau fără de rușine, ca niște nerușinate desfrânate, alții urlau ca și câinii, iar alții guițau ca porcii, căci al lor era mortul acela. Alții mergeau în jurul lui și îl stropeau pe mort cu apă rău mirositoare, iar alții prin văzduh zburau împrejurul mortului și miros urât ieșea din trupul acelui păcătos. Iar alții din urmă mergeau plesnind cu mâinile și cu picioarele și zgomot mare făceau, batjocorind pe cei ce cântau și așa grăiau între dânșii: “Să nu vă dea vouă Dumnezeu, nici unuia, ca să vedeți lumina, ticăloșilor creștini, căci cântați unui câine: “Cu sfinții odihnește sufletul lui” și încă robul lui Dumnezeu îl numiți pe acesta, care este vinovat de toată răutatea”.

Privind sfântul, iarăși, a văzut pe unul din mai marii diavolilor, având ochii învăpăiați, care ținea în mâinile sale pucioasă și smoală și mergea la mormântul nenorocitului aceluia ca să-i ardă trupul. Săvârșindu-se îngropăciunea, a văzut Sfântul Andrei că mergea îngerul în chipul unui tânăr frumos cuprins de mâhnire și plângând cu mare jale. Și era aproape de Sfântul Andrei și, socotind Andrei că acesta era un tânăr din cei de aproape ai omului mort și pentru aceasta plânge, s-a apropiat de acel tânăr care plângea și i-a zis lui: “Juru-te pe tine pe Dumnezeul cerului și al pământului că îmi spui și mie care este pricina plângerii tale, căci nu am văzut niciodată pe nimeni plângând așa după un mort cum plângi tu”. Și i-a răspuns îngerul: “Pricina plângerii mele este aceasta: eu am fost păzitorul mortului pe care l-ai văzut ducându-l la mormânt și pe el l-a luat diavolul la sine și aceasta este pricina plângerii și mâhnirii mele”. Și Sfântul Andrei a zis către dânsul: “Acum am înțeles cine ești tu; rogu-mă dar ție, sfinte îngere, spune-mi care au fost păcatele lui pentru care l-au luat diavolii din mâinile tale?” A răspuns îngerul: “De vreme ce vrei să știi aceasta, Andrei, alesule al lui Dumnezeu, nu voi tăcea, ci îți voi spune ție, pentru că văd frumusețea sufletului tău cel sfânt strălucind ca aurul cel curat și văzându-te pe tine m-am mângâiat pentru necazul meu.

Acest om era un bărbat cinstit de împărat, însă era foarte păcătos și foarte cumplit în viața sa și după toate mai era și desfrânat, înșelător, nemilostiv, iubitor de argint, mincinos, urâtor de oameni, pe care îi vorbea de rău și le lua camătă și călcător de jurământ. Pe săracele slugile sale le chinuia cu foame și cu bătaie și îi lăsa fără îmbrăcăminte și fără încălțăminte în zilele friguroase de iarnă și pe mulți a ucis și i-a îngropat sub pardoseala grajdului de cai. Și astfel era pornit spre necurată aprindere și Îl ura pe Dumnezeu, încât a atras în cursă cam la trei sute de suflete în acele urâte și groaznice păcate de desfrânare. Și a venit asupra lui secerișul și l-a aflat pe dânsul moartea nepocăit și, negrăite păcate având, îi luară diavolii sufletul, iar necuratul lui trup însuți ai văzut cu ce fel de batjocură era petrecut de duhurile necuraților. Pentru aceasta, o, sfinte suflete, eu mă întristez și de durere mare mă cuprind plângând, că cel păzit de mine este acum de râsul demonilor”.

Acestea grăindu-le îngerul lui Dumnezeu, a zis sfântul către dânsul: “Rogu-mă ție, prietene, să încetezi de a mai plânge, de vreme ce el a lucrat cele necurate și la sfârșit fără de pocăință a venit. Deci, să se sature de lucrurile sale. Iar tu, cel în chipul văpăii, plin de mari bunătăți, slujitor al Domnului Savaot Atotțiitorul, vei fi întru bunătățile Dumnezeului tău, de acum până în veci”. Cu aceste vorbe s-a dus îngerul de la Sfântul Andrei, făcându-se nevăzut. Iar cei ce mergeau pe ulița pe care Sfântul Andrei vorbea cu îngerul, văzându-l pe el stând și vorbind singur, iar pe înger nevăzându-l, nefiind vrednici de aceasta, ziceau între ei: “Îl vedeți pe nebunul acesta, cum aiurează și cum vorbește în vânt, nepriceputul?!”, și îl împungeau pe el și îl goneau, zicându-i: “Ce-ți este ție, nebunule, nevrednic fiind a vorbi cu oamenii, oare grăiești cu vântul?” Iar sfântul tăcând și mergând la un loc ascuns, își aducea aminte de nenorocitul acela, pe care l-a văzut ducându-l la mormânt și plângea cu amar pierzarea lui.

Altădată, umblând Sfântul Andrei prin mijlocul poporului, în târgul cel aproape de stâlpul pe care a fost pus Sfântul Împărat Constantin, unei femei pe nume Varvara, luminându-se cu Duhul lui Dumnezeu, i s-a făcut vedenie și a văzut pe fericitul Andrei umblând prin mijlocul mulțimii ca un stâlp de văpaie strălucind. Iar unii nepricepuți cu călcâiul îl împingeau pe el, alții îl băteau, iar mulți, căutând spre dânsul, ziceau: “Este nebun omul acesta și-a pierdut mintea; o, să nu fie așa nici vrăjmașilor noștri”. Și iată diavolii, în chip de arapi negri, umblau după dânsul și ziceau: “O! să nu dea Dumnezeu pe altul ca acesta pe pământ, că nimeni altul nu a ars inima noastră ca acesta, care nevrând să slujească la locul stăpânului său, s-a făcut nebun pe sine și-l batjocorește toată lumea”. Apoi femeia aceea vedea că diavolii îi însemnau pe cei care îl băteau pe Sfântul Andrei și ziceau între ei: “Măcar asta ne este mângâiere, că cei fără minte îl bat pe acest sfânt și pentru această pricină osândiți vor fi în ceasul morții lor, căci pe plăcutul lui Dumnezeu l-au bătut fără de milă și fără să fi avut vreo vină și asta nu le este lor spre mântuire”.

Auzind aceasta fericitul, cu duhul lui Dumnezeu ca o văpaie s-a repezit spre dânșii și le-a risipit semnele lor cu puterea cea înfricoșată și îi înfrunta pe ei, zicându-le: “Nu vi se cade vouă să-i însemnați pe cei care mă bat pe mine, căci eu mă rog Stăpânului meu ca să nu le fie lor păcat aceasta, că întru neștiință fac acestea și pentru neștiință vor lua iertare”. Pe când le grăia acestea sfântul, iată că s-a deschis cerul ca o poartă și au ieșit o mulțime de rândunele frumoase care se îndreptau spre sfânt și între dânsele era un porumbel mare, alb ca zăpada și care avea în gură frunze de aur și de măslin și, vorbind omenește, a zis către dânsul: “Primește frunzele acestea, pe care Domnul Atotțiitorul ți le-a trimis ție din rai, spre semnul darului Său, căci ești milostiv și iubitor de oameni, precum singur El este milostiv și te va binecuvânta și va mări mila Sa asupra ta, căci pe cei ce te bat îi ierți și îi miluiești și te rogi pentru dânșii, ca să nu aibă pentru aceasta păcat”. Acestea grăindu-le, porumbelul s-a așezat pe capul sfântului. Toate acestea văzându-le acea dreptcredincioasă femeie, se minuna și, după vedenie, venindu-și în fire, zicea: “Câți luminători are Dumnezeu pe pământ și nimeni nu-i știe pe ei!” De multe ori voia să spună altora despre cele ce văzuse, dar dumnezeiasca putere o oprea pe dânsa. Iar după aceea a întâmpinat-o pe ea undeva Sfântul Andrei și i-a zis: “Păzește-mi taina, Varvaro, ca nimănui să nu spui ceea ce ai văzut până ce voi trece în locul cortului celui minunat, până la casa lui Dumnezeu”. Iar ea a zis către sfânt: “Chiar de aș voi să spun cuiva, tot nu pot, cinstite luminătorule și sfântule al lui Dumnezeu, căci mă oprește puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu”.

Altădată, umblând, Sfântul Andrei a întâmpinat un boier și trecând pe alăturea de el și înțelegându-i viața, a scuipat spre dânsul, zicându-i: “Vicleanule desfrânat și batjocoritorule de Biserici, care nu te prefaci că mergi la Biserică și zici: “mă duc la Utrenie” și tu faci lucrurile cele spurcate ale satanei?! Nelegiuitule, care în miezul nopții te scoli și mânii pe Dumnezeu! Iată, acum a sosit vremea să-ți primești pedeapsă după faptele tale. Oare ți se pare că te vei tăinui de înfricoșatul ochi al lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le știe?” Iar acel boier, auzind acestea și-a mânat calul și s-a dus, ca să nu se rușineze mai mult. Iar după câteva zile s-a îmbolnăvit acel boier de o boală rea și a început cu încetul carnea a se usca pe el, iar cei din casa lui îl purtau din Biserică în Biserică și de la doctor la doctor, dar nimeni nu-l putea vindeca. Iar după puțin timp păcătosul acela s-a dus la munca veșnică. Într-o noapte a văzut sfântul aproape de curtea lui pe îngerul Domnului, venind dinspre apus. Îngerul strălucea ca o văpaie de foc și ținea un toiag mare de văpaie, iar dacă a mers la acel bolnav, a auzit un glas de sus, zicând: “Bate-l pe acel batjocoritor și urât desfrânat și când îl bați să-i zici așa: oare voiești să mai faci păcate și să smintești pe mulți? Sau, prefăcându-te a merge la Utrenie, oare vei mai merge la diavoleasca fărădelege?” Și a început îngerul a-l bate și cele poruncite a-i zice lui; și se auzea glasul celui ce grăia și bătaia toiagului, iar cel ce bătea era nevăzut. Muncindu-se așa omul acela, a ieșit duhul din el.

Venind Sfântul Andrei în târg, la o cruce a aflat pe un oarecare monah a cărui viață o lăudau toți ca fiind îmbunătățită; căci cu adevărat bine se nevoia, precum se cuvine monahilor, însă era biruit de iubirea de argint fără de măsură; mulți dintre cetățeni, mărturisindu-și înaintea lui păcatele, îi dădeau lui mulțime de aur ca să o împartă la săraci pentru mântuirea sufletelor lor, iar el, fiind cuprins de nesățioasa patimă a iubirii de argint, nimănui nu da, ci în punga sa punea totul și, văzând că argintul se înmulțește, se bucura. Iar Fericitul Andrei, mergând pe calea aceea unde ticălosul monah își avea petrecerea sa, cu ochi proorocești a văzut un șarpe înfricoșat încolăcindu-se pe grumazul lui. Și, mergând aproape de călugăr, privea la șarpele acela. Iar călugărul, socotind că este unul din săraci și stăruie ca să ia milostenie, i-a zis: “Dumnezeu să te miluiască frate, că nu am ce să-ți dau”.

Fericitul Andrei, depărtându-se puțin de dânsul, a văzut o hârtie în văzduh, deasupra șarpelui, scrisă cu litere negre: “Șarpele iubirii de argint, rădăcina a toată fărădelegea”. Apoi, uitându-se înapoi, a văzut doi tineri certându-se între dânșii: unul era negru și avea ochii întunecați, căci era diavol, iar altul era alb ca o lumină cerească, căci era îngerul lui Dumnezeu. Și zicea tânărul cel negru: “Al meu este călugărul acesta, că voia mea face, căci nemilostiv și iubitor de argint este și cu Dumnezeu parte nu are, ci ca un al doilea slujitor de idoli mie îmi slujește”. Iar luminosul înger zicea: “Ba nu, al meu este de vreme ce postește și se roagă și este smerit și blând”. Și se certau așa amândoi și nu era pace între dânșii. Atunci s-a auzit un glas din cer spre purtătorul de lumină înger, zicând: “Nu ține parte cu călugărul acela și lasă-l pe el, căci lui Mamona slujește, iar nu lui Dumnezeu”. Îndată s-a depărtat îngerul Domnului de la dânsul.

Văzând aceasta Fericitul Andrei s-a mirat cum potrivnicul demon a biruit pe îngerul cel luminat. Odată a întâmpinat pe călugărul acela Sfântul Andrei în uliță și, luându-l de mâna dreaptă, i-a zis: “Robule al lui Dumnezeu, fără de mânie să mă asculți pe mine, robul tău, și cu mila ta primește smeritele mele cuvinte, că pentru tine mare necaz mi s-a făcut și nu pot de acum să rabd mai mult; mai întâi ai fost prieten al lui Dumnezeu, iar acum te-ai făcut prieten și slugă diavolului. Aripi ai avut ca și serafimii, deci, pentru ce te-ai dat satanei, ca să le taie pe ele din rădăcină? Chip ai avut ca de fulger și pentru ce te-ai făcut întunecat la chip? Vai, mie! de vreme ce ai avut vedere ca cei cu ochi mulți, iar acum te-a orbit pe tine șarpele! Soare ai fost, acum ai apus în noaptea cea întunecoasă și rea. Pentru ce, frate, ți-ai pierdut sufletul tău? Pentru ce te-ai însoțit cu diavolul iubirii de argint? Pentru ce i-ai dat lui odihnă întru tine? Pentru ce ai argintul? Oare te vei îngropa cu el? Nu știi că după moartea ta va rămâne altora? Pentru ce ții păcate străine și vrei să te sugrumi cu scumpetea, iar alții sunt flămânzi și însetați și mor de frig, iar tu, privind la mulțimea aurului, te veselești? Aceștia sunt pașii pocăinței? Sau altfel este rânduiala călugărească și defăimarea vieții celei deșarte? Oare așa te-ai lepădat de lume și de cele ce sunt în lume? Oare așa te-ai răstignit lumii și tuturor deșertăciunilor? Oare nu ai auzit pe Domnul Care zice: “Să nu agonisești aur, nici argint, nici aramă, nici două haine?” Pentru ce ai uitat aceste porunci? Iată, astăzi sau mâine se sfârșește viața noastră și cele ce le-ai agonisit ale cui vor fi? Oare nu știi că îngerul Domnului, cel ce te păzește pe tine, s-a depărtat de la tine plângând, iar diavolul stă aproape de tine și șarpele iubirii de argint s-a încolăcit în jurul grumazului tău și tu nu-l simți pe el? Adevăr zic ție, că alături de tine trecând, am auzit pe Domnul Dumnezeu lepădându-Se de tine. Deci, mă rog ție, ascultă-mă și-ți împarte averea la săraci, la văduve și la sărmani și la cei scăpătați și la străinii cei ce nu au unde să-și plece capetele și sârguiește-te să fii iarăși prietenul lui Dumnezeu. Iar de nu mă vei asculta pe mine, apoi rău vei muri. Așa mă jur pe Iisus Hristos, Împăratul nostru, că îndată vei vedea pe diavol”. Și i-a mai spus lui: “Oare îl vezi pe dânsul?” Și i s-au deschis călugărului ochii sufletești și l-a văzut pe diavol, ca pe un arap negru, în chip de fiară și buzat, stând departe și neîndrăznind a se apropia de dânsul, de teama Sfântului Andrei. Iar călugărul a zis sfântului: “Îl văd pe el, robule al lui Dumnezeu și spaimă mare m-a cuprins, deci spune-mi cele ce îmi sunt de trebuință spre mântuirea sufletului meu”. Robul lui Dumnezeu Andrei a zis iarăși către dânsul: “Să mă crezi pe mine, că de nu mă vei asculta, îl voi trimite pe el la tine ca să te chinuiască, ca toți să vadă rușinea feței tale, nu numai cetățenii aceștia, ci toți oamenii din cele patru margini ale lumii. Deci, păzește-te și cele ce-ți spun ție, fă-le!”

Auzind acestea călugărul, s-a înfiorat și a făgăduit ca să îndeplinească toate poruncile. Și îndată a văzut Sfântul Andrei că a venit de la răsărit un duh puternic, ca o văpaie de fulger și s-a atins de șarpele acela, zdrobindu-i puterea, iar șarpele s-a prefăcut în corb și s-a dus de acolo. La fel a pierit și arapul cel negru și iarăși a luat putere îngerul lui Dumnezeu spre paza acelui călugăr.

Ieșind de la el fericitul, i-a poruncit, zicându-i: “Ferește-te, să nu spui cele făcute de mine la nimeni, iar eu voi începe a te pomeni ziua și noaptea în rugăciunile mele, ca Domnul Iisus Hristos să-ți îndrepte calea spre bine”. Și, ducându-se, călugărul a împărțit tot aurul pe care-l avea la săraci. Iar el zicea astfel celor ce aduceau aurul ca să-l împartă cu mâinile sale: “Ce folos îmi este ca să mă îngrijesc de spinii străini?” Viețuind el așa precum se cade unui călugăr, i s-a arătat robul lui Dumnezeu în vedenie, cu fața veselă și i-a arătat pe un câmp un pom luminos care avea floare de dulci roduri și i-a zis: “Să-I mulțumești lui Dumnezeu că te-a scos pe tine din gura șarpelui și a făcut sufletul tău ca pe un pom purtător de floare; deci, sârguiește-te ca pe acea floare să o faci rod dulce căci, iată, acest pom frumos pe care îl vezi este închipuirea sufletului tău”. Apoi, deșteptându-se, călugărul mai mult s-a întărit la lucrul duhovnicesc și întotdeauna aducea mulțumită lui Dumnezeu și Sfântului Andrei, plăcutul Său, prin care s-a povățuit la calea mântuirii.

Atât de bineplăcut și iubit de Dumnezeu s-a arătat acest Sfânt Andrei, încât, odată s-a răpit până la al treilea cer, asemenea cu Sfântul Pavel și acolo a auzit cuvinte negrăite și pe cele nevăzute le-a privit, precum singur le-a mărturisit unui credincios prieten al său, Nichifor, mai înainte de sfârșitul său: că într-o iarnă mare cu îngheț și ger cumplit, fiind în Constantinopol timp de două săptămâni, toate casele erau pline de zăpadă și vântul de la miazănoapte sufla și cădeau zidurile cele înalte și copacii de furtună și de vânt se prăbușeau și toate păsările, neavând ce să mănânce, cădeau moarte la pământ, atunci toți scăpătații și săracii în mare primejdie se aflau, plângând și suspinând și tremurând de frig, de lipsuri, de foame și de ger și mulți dintre dânșii au murit. Atunci și fericitul Andrei, neavând nicăieri adăpost, nici îmbrăcăminte, nu puțin a suferit din pricina frigului, căci atunci când se ducea la alți săraci, vrând să se odihnească și să se încălzească puțin sub același acoperământ cu dânșii, ei cu bețele îl goneau ca pe un câine, strigând la dânsul și zicându-i: “Du-te, du-te, câine de aici!” Și acum, neavând unde să se ascundă de primejdia ce era și deznădăjduindu-se de viața sa, a zis în sine: “Bine este cuvântat Domnul Dumnezeu și de voi muri în iarna aceasta, pentru dragostea lui Dumnezeu să mor, însă puternic este Dumnezeu, ca, odată cu iarna aceasta, să-mi dea mie și răbdare”. Și, intrând într-un colț, a găsit un câine zăcând și s-a culcat lângă dânsul, vrând să se încălzească de el, iar câinele văzându-l pe el, s-a sculat de acolo și s-a dus și a zis Andrei în sinea lui: “O!, cât de păcătos ești, ticălosule, că nu numai oamenii, dar și câinii se scârbesc de tine”.

Așa zăcând și tremurând el de cumplitul ger și vânt și trupul lui învinețindu-se și tremurând de frig, socotea că i-a venit cea de pe urmă suflare și, ridicându-și spre Dumnezeu ochii inimii sale, se ruga ca să-i primească în pace sufletul său. Apoi, deodată, a simțit în el oarecare căldură și deschizând ochii a văzut un tânăr foarte frumos a cărui față strălucea ca soarele și avea în mână o stâlpare înflorită cu multe flori cu care căutând spre Andrei, i-a zis: “Andrei, unde ești?” Iar Andrei a răspuns: “În întuneric și în umbra morții sunt acum”. Iar acel tânăr, care i se arătase cu stâlparea aceea înflorită pe care o ținea în mâini, l-a lovit încet peste față pe Andrei, zicându-i: “Primește însuflețirea trupului tău”. Și îndată Sfântul Andrei a mirosit frumoasa stâlpare de flori, care, intrând în inima lui, l-a încălzit și l-a reînviat. După aceasta a auzit un glas, zicând: “Aduceți-l pe el, ca să se mângâie aici o vreme și iarăși se va întoarce la locul lui”.

Odată cu cuvântul acesta i-a venit lui un somn dulce și a văzut descoperirile cele negrăite ale lui Dumnezeu – pe care în amănunt singur i le-a spus lui Nichifor, mai sus pomenit, – zicând așa: “Ce a fost, nu știu, căci precum cineva toată noaptea doarme bine și dimineața se trezește, așa și eu în acele două săptămâni am petrecut în acea dulce vedenie, precum dumnezeiasca voire a poruncit. Și m-am văzut pe mine ca în raiul cel frumos și minunat și, mirându-mă cu duhul, gândeam: Ce este aceasta? Știu că în Constantinopol este locuința mea, iar cum de mă aflu aici, nu știu. Și nu mai știu dacă eram în trup, sau în afară de trup. Dumnezeu știe! Căci mă vedeam îmbrăcat în haină luminoasă, ca și cum era țesută din fulger și aveam pe cap o cunună împletită din flori mari și eram încins cu brâu împărătesc și mă bucuram foarte tare de acele frumuseți și mă minunam cu mintea și cu inima de podoaba cea nespusă a dumnezeiescului rai și umblând pe acolo, mă bucuram. Și erau acolo livezi foarte multe cu pomi înalți și cu multe flori mirositoare. Unii din acei pomi erau înfloriți, alții împodobiți cu frunze de culoarea aurului, iar alții aveau multe feluri de roade, de nespusă frumusețe și gust, încât nu este cu putință a se asemăna frumusețea acelor pomi cu niciun pom de pe pământ, pentru că acel pom era sădit de mână dumnezeiască și nu de mână omenească. În acea livadă erau păsări fără de număr, unele cu aripi de aur, altele cu aripi albe ca de zăpadă, iar altele cu pene pestrițe în multe feluri. Toate ședeau pe ramurile pomilor raiului și cântau foarte frumos, încât, în glasul cel dulce al cântărilor nu îmi mai aduceau aminte de mine și așa se îndulcea inima mea și socoteam că glasul cântării lor se aude până la înălțimea cerului. Acele livezi erau foarte frumoase, puse în rând și, umblând eu prin mijlocul lor, în bucuria inimii, am văzut curgând prin mijloc un râu mare care adăpa livezile cele frumoase. În partea cealaltă de râu erau niște vii, care își întindeau vițele lor cu frunze de aur, împodobite cu struguri tot în chipul aurului. Acolo suflau vânturi line și bine mirositoare în cele patru laturi și de a lor suflare se clătinau livezile care făceau un sunet minunat cu frunzele lor.

După aceasta, o spaimă a căzut peste mine și mi se părea că stau deasupra tăriei cerului, iar un tânăr îmbrăcat în porfiră, a cărui față era ca soarele, umbla înaintea mea, iar eu socoteam că el este acela care m-a lovit cu stâlparea cea de flori peste față. Umblând eu după dânsul, am văzut o cruce mare și frumoasă cu un curcubeu ceresc, iar împrejurul ei stăteau cântăreți în chipul focului, ca o văpaie, și într-o cântare dulce Îl slăveau pe Domnul, Care a fost răstignit pe cruce. Iar tânărul care mergea înaintea mea, apropiindu-se de cruce, a sărutat-o, apoi mi-a făcut semn ca și eu s-o sărut. Și am căzut înaintea Sfintei Cruci cu frică și cu bucurie mare și am sărutat-o cu osârdie, iar după ce am sărutat-o m-am umplut de o negrăită dulceață și am simțit un miros mai plăcut decât al raiului. După ce am sărutat crucea, m-am uitat în jos și am văzut sub mine un adânc mare și mi se părea că merg prin văzduh și mi-a fost frică, iar atunci am strigat către cei care mă duceau pe mine, zicând: “Doamne, îmi este frică să nu cad în prăpastie”. Iar ei, întorcându-se către mine, au zis: “Nu te teme, căci ni se cade să ne suim mai sus”. Și mi-au dat mie mâna și mi se părea, când am luat mâna lui, că ne aflăm mai sus de a doua tărie. Acolo am văzut bărbați minunați, a căror fericire și bucurie este negrăită de limba omenească. După aceasta am intrat într-o minunată văpaie, care nu ne ardea, ci numai ne lumina. Și am început să mă înspăimânt, și iarăși, întorcându-se cel ce mă ducea mi-a dat mâna, zicându-mi: “Încă mai sus se cade nouă a ne urca”. Îndată, cu cuvântul, mai sus de al treilea cer ne-am aflat, unde am auzit și am văzut mulțime de puteri cerești cântând și slăvind pe Dumnezeu.

Apoi am mers înaintea unei perdele care strălucea ca fulgerul, înaintea căreia stăteau niște tineri înalți și înfricoșați, cu chipul ca văpaia focului, având fețele mai strălucitoare decât soarele și arme de foc aveau în mâinile lor. Și am văzut mulțime nenumărată de oaste cerească, care cu frică stătea înainte. Și mi-a zis tânărul care mă ducea: “Când perdeaua se va da la o parte, atunci Îl vei vedea pe Stăpânul Hristos și să te închini Scaunului slavei Lui”. Iar eu, auzind acestea, mă bucuram și tremuram, căci o negrăită bucurie și spaimă m-au cuprins pe mine și priveam, așteptând până ce se va ridica perdeaua. Și iată că o mână de văpaie a ridicat perdeaua și am văzut pe Domnul meu – precum odată proorocul Isaia – șezând pe un scaun înalt și strălucitor, iar serafimii stăteau împrejurul Lui. El era îmbrăcat într-o haină roșie, având fața prealuminată și cu ochi buni se uita înspre mine. Si văzându-L, am căzut cu fața în jos înaintea Lui, închinându-mă prealuminatului scaun al slavei Lui. Însă ce fel de bucurie m-a cuprins atunci la vederea Lui, nu pot grăi; încât și acum, aducându-mi aminte de acea vedenie, mă umplu de negrăită dulceață. Și zăceam înaintea Stăpânului meu cu cutremur, minunându-mă de marea milostivire a Lui, că m-a lăsat pe mine, omul cel păcătos și necurat, ca să vin înaintea Lui și să-I văd dumnezeiasca podoabă.

Apoi m-am umplut de umilință, socotindu-mi nevrednicia mea și la mărirea Stăpânului meu gândind, am zis cuvintele lui Isaia proorocul: “O! ticălosul de mine, că om fiind și buze necurate având, m-am învrednicit a vedea cu ochii pe Domnul meu”. Apoi am auzit pe Milostivul și Făcătorul meu, zicând către mine cu dulcea și preacurata Sa gură trei cuvinte dumnezeiești, care atât mi-au îndulcit inima mea și cu dragostea Lui a aprins-o încât, cu totul, ca ceara m-am topit de căldura cea duhovnicească și s-a împlinit cuvântul proorocului David: “Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topește în mijlocul pântecului meu”. Apoi au cântat toate oștile cerești o cântare preaminunată. După aceasta, nu știu cum, iarăși m-am aflat umblând în rai și mă gândeam întru mine cum de nu am văzut-o pe Sfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu. Apoi am văzut un bărbat luminos ca un nor, purtând o cruce și zicându-mi: “Oare pe Împărăteasa cea preastrălucită a puterilor cerești ai vrut a o vedea aici? Nu este acum aici, căci s-a dus în lumea cea încercată de primejdii, ca să le ajute oamenilor și să-i mângâie pe cei nenorociți. Și ți-aș fi arătat ție sfântul ei loc, dar nu este acum vreme, că, iată, se cade ție ca să te întorci de unde ai venit, precum îți poruncește Stăpânul”. Acestea zicând către mine, mi s-a părut că am adormit și după aceasta, deșteptându-mă, m-am aflat în locul unde eram întâi, în ungherul acela zăcând și m-am mirat unde am fost în vedenie și ce m-am învrednicit a vedea. Și inima mea era plină de o negrăită bucurie și-am mulțumit Stăpânului meu, Care a binevoit a mi se arăta mie”.

Sfântul Andrei a spus acestea prietenului său Nichifor, mai înainte de moartea sa și cu jurământ l-a legat pe el ca să nu spună acestea nimănui, până ce el se va dezlega de legăturile trupești. Iar Nichifor l-a rugat pe el ca să-i spună măcar un cuvânt din acele trei cuvinte pe care Domnul le-a grăit către dânsul, dar nu a voit să-i spună nicidecum.

Astfel, Sfântul Andrei, asemenea ca Sfântul Pavel fiind răpit la cer, a văzut cele ce ochiul trupesc nu le-a văzut și a auzit cele ce urechea muritoare nu le-a auzit și s-a îndulcit de podoabele cele cerești ce i s-au descoperit lui, care la inima omului nu s-au suit. Iar de vreme ce întru descoperirea cereștilor Taine n-a văzut pe Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, s-a învrednicit pe pământ a o vedea pe dânsa, în Biserica Vlahernei, venind să ajute oamenilor, pentru care, rugându-se Fiului ei și Dumnezeu, în văzduh era cu proorocii și cu apostolii, cu îngereștile cete și cu cinstitul ei Omofor acoperea tot poporul. Văzând-o pe Sfânta Fecioară, fericitul a zis către Epifanie, ucenicul său: “Oare o vezi pe Împărăteasa și Doamna tuturor?” Iar el a răspuns: “O văd, sfinte părinte și mă înspăimânt”.

Petrecând viață minunată, Sfântul Andrei multe minuni a făcut și multe batjocuri și bătăi a răbdat, precum se scrie în cartea vieții lui, scrisă de Nichifor. Și a proorocit cele ce vor fi și pe mulți păcătoși i-a întors la pocăință. Apoi a trecut la veșnicele acoperământuri, la care mai înainte a fost răpit, iar acum, întru ele în veci sălășluindu-se, este la un loc cu îngerii și stă înaintea lui Dumnezeu, unul în trei fețe, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, căruia I se cuvine slava în veci. Amin.