Viața Sfântului Apostol Bartolomeu

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost unul din cei doisprezece apostoli. După primirea limbilor în chip de foc ale Sfântului Duh, acestuia i-au căzut sorții ca, împreună cu Sfântul Apostol Filip, să meargă în Siria și în Asia de sus, pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Deci au plecat amândoi în părțile acelea, uneori umblând împreună, alteori despărțindu-se prin cetăți și apoi iarăși întâlnindu-se; și întorceau cu învățăturile lor pe mulți oameni spre mântuire.

Deci într-o vreme, Sfântul Filip despărțindu-se de Sfântul Bartolomeu și ducându-se în părțile Asiei Mici spre a propovădui cuvântul lui Dumnezeu la popoarele sălbatice din Lidia și Misia, i-a poruncit DumnezeuSfântului Bartolomeu, care era prin alte cetăți, să meargă în ajutorullui Filip. Și întâlnindu-se ei, amândoi într-un gând sufereau ostenelile și relele pătimiri apostolești, precum scrie despre aceasta în pătimireaSfântului Apostol Filip, astfel:

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost trimis de Dumnezeu în ajutorul lui Filip, căruia îi urma și sora lui, fecioara Mariamia, toți slujind la mântuirea oamenilor. Ei au trecut prin toate cetățile Lidiei și ale Misiei, binevestindu-le și suferind multe ispite și scârbe de la cei necredincioși, fiind bătuți, închiși în temnițe și loviți cu pietre. Dar păzindu-se vii întru toate acele ispite și bătăi, cu darul lui Dumnezeu, se sârguiau spre ostenelile ce le erau înainte întru bună- vestirea lui Hristos.

Și au ajuns și până în Asia la iubitul ucenic al lui Hristos, Ioan- Cuvântătorul de Dumnezeu, care propovăduia pe Hristos acolo și mângâindu-se cu dânsul prin duhovniceasca mângâiere, s-au dus în țara Frigiei. Și intrând în cetatea Ierapole a Frigiei, au propovăduit pe Hristos. Iar cetatea aceea era plină de idoli, cărora li se închina poporul cel orbit de diavoleasca înșelăciune. Și era acolo o viperă oarecare, pe care locuitorii Ierapolei o cinsteau ca pe o zeiță și o țineau închisă în capiștea cea zidită pentru dânsa, aducându-i multe feluri de jertfe spre hrană. Acel popor mai păzea cu cinste și alte târâtoare, balauri și vipere. Pentru aceea, Sfântul Filip cu însoțitorii săi mai întâi s-au înarmat prin rugăciune asupra acelei vipere. Atunci s-a întâmplat să fie cu dânșii și Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumne­zeu, care le-a ajutat și au biruit vipera, înjunghiind-o cu rugăciunea ca și cu o suliță; și au omorât-o, cu puterea lui Dumnezeu.

Iar Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu s-a despărțit degrabă de dânșii, lăsându-le lor cetatea Ierapolei, spre a propovădui într-însa cuvântul lui Dumnezeu; iar el s-a dus în alte cetăți pentru a propovădui bunăvestirea lumii. Iar Sfântul Filip cu Bartolomeu și cu Mariamia, rămânând în Ierapole, se sârguiau cu dinadinsul să izgonească de acolo întunericul închinării de idoli și să strălucească cunoștința adevărului ca o lumină mare, ostenindu-se ziua și noaptea în predicarea cuvântului, învățând pe cei înșelați, înțelepțind pe cei fără de minte și povățuind la calea dreptății pe cei rătăciți.

În cetatea aceea era un om, anume Stahie; iar acela era orb de 40 de ani. Deci Sfinții Apostoli i-au deschis cu rugăciunea ochii cei trupești, iar prin propovăduirea lui Hristos i-au luminat și ochii cei sufletești și, botezându-l pe el, petreceau în casa lui. Atunci a ieșit vestea prin toată cetatea, cum că Stahie cel orb s-a vindecat; și s-a adunat popor mult în casa lui. Și Sfinții Apostoli îi învățau credința în Iisus Hristos pe cei ce veneau. încă se mai aduceau acolo și mulți neputincioși, pe care îi tămăduiau pe toți prin rugăciune și izgoneau diavolii din oameni; de aceea, mulți au crezut în Hristos și s-au botezat de acești Sfinți Apostoli. Iar antipatul acelei cetăți avea o femeie, anume Nicanora, care, fiind mușcată de un șarpe, zăcea bolnavă, aproape moartă.

Și auzind ea de Sfinții Apostoli că sunt în casa lui Stahie și că tămăduiesc toate bolile cu cuvântul, a poruncit slugilor s-o ducă la dânșii, nefiind bărbatul ei acasă. Și a câștigat de la dânșii îndoită tămăduire, pentru că s-a vindecat și de mușcătura șarpelui și de diavoleasca vătămare de suflet, crezând în Hristos, prin învățătura lor. Deci, venind antipatul acasă, slugile lui i-au spus că femeia lui a învățat a crede în Hristos, de la niște oameni străini care locuiesc în casa lui Stahie.

Atunci antipatul, mâniindu-se foarte mult, a poruncit ca îndată să prindă pe apostoli, iar casa lui Stahie să o ardă; și s-a făcut după porunca lui. Și s-a strâns în Ierapole o mulțime mare de popor și, prinzând pe Sfinții Apostoli Bartolomeu, Filip și sora sa, Mariamia, îi târau pe uliță, bătându-i și batjocorindu-i; apoi i-au aruncat în temniță. După aceea antipatul a șezut la judecată, ca să cerceteze pe propovăduitorii lui Hristos.

Deci, adunându-se la dânsul toți slujitorii idolești și slujitorii viperei celei ucise, au făcut plângere împotriva Sfinților Apostoli, zicând: „Fă dreptate, antipate, pentru necinstea adusă zeilor noștri-: căci de când au intrat acești străini în cetatea noastră, au pustiit altarele marilor zei, pentru că poporul a uitat să aducă obișnuitele lor jertfe; încă au mai omorât și cinstita noastră zeiță viperă și toată cetatea s-a umplut de fărădelege; deci să nu lași să mai trăiască acești fermecători”.

Atunci antipatul a poruncit să dezbrace pe Sfântul Filip de îmbrăcăminte, crezând că poate vor fi farmece în îmbrăcămintea lui și, dezbrăcându-l, n-au găsit nimic; asemenea și pe Bartolomeu l-au dezbrăcat. Iar când se apropiarăde Mariamia, vrând să o dezbrace și pe ea și să-i dezgolească feciorescul ei trup, atunci deodată s-a schimbat înaintea ochilor lor și s-a făcut ca o văpaie de foc, iar păgânii, înspăimântându-se, au fugit din fața ei. După aceea ighemonul a osândit pe Sfinții Apostoli la răstignire.

Deci mai întâi găurindu-i călcâiele Sfântului Apostol Filip, l-au legat cu o funie și, spânzurându-l de un lemn în preajma ușii capiștei viperei, l-au răstignit cu capul în jos, batjocorindu-l și lovindu-l cu pietre. După aceea l-au răstignit și pe Sfântul Bartolomeu lângă pereții capiștei și îndată s-a făcut mare cutremur, încât pământul, deschizându-se, a înghițit pe antipat și pe toți slujitorii viperei, împreună cu mulțime de popor necredincios. Văzând aceasta, s-au înfricoșat toți credincioșii și necredincioșii și au strigat către Sfinții Apostoli ca să-i miluiască și să roage pe Unul Adevăratul Dumnezeu pentru ei, ca să nu-i înghită pământul de vii. Și îndată grăbindu-se, au dezlegat pe Bartolomeu, iar pe Filip n-au putut să-l dezlege îndată, că era spânzurat sus.

Dar astfel a fost bună voirea lui Dumnezeu, ca prin acest fel de pătimire și moarte să treacă apostolul Lui de la pământ la cer, spre care și picioarele lui erau întoarse. Astfel fiind spânzurat, Sfântul Filip se ruga lui Dumnezeu pentru vrăjmașii săi, ca să le ierte toate greșelile și să le lumineze ochii minții lor, ca să cunoască și să vadă adevărul. Iar Domnul s-a plecat spre rugăciunea lui și îndată a poruncit pământului de a scos vii pe toți pe care îi înghițise, numai antipatul și cu slujitorii viperei au rămas în adânc. Iar ceilalți au mărturisit cu mare glas și au preamărit puterea lui Hristos, dorind să fie botezați.

Și pe când ei voiau să ia de pe lemn pe Sfântul Filip, el și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos, deci l-au pogorât mort. Iar Mariamia, sora lui, care prin curăție și-a păzit fecioria, privind la pătimirea și la moartea fratelui său, Sfântul Filip, l-a cuprins cu dragoste și l-a sărutat, veselindu-se de el cu duhul, că bine și-a săvârșit alergarea sa. Iar Bartolomeu a botezat pe toți cei ce crezuseră în Hristos, rânduindu-le episcop pe Stahie. După aceea au îngropat cu cinste trupul Sfântului Filip, iar în locul unde a curs sângele lui, a crescut viță de vie după, trei zile, în semn că Sfântul Apostol Filip, după vărsarea sângelui său pentru Hristos, acum se îndulcește de bucuria cea veșnică, împreună cu Domnul său în împărăția cerului.

Iar Sfântul Apostol Bartolomeu și fericita fecioară Mariamia au mai zăbovit câteva zile în Ierapole după îngroparea Sfântului Filip și, întărind bine în credință biserica cea nou adunată, s-au despărțit, pornind fiecare în calea sa. Sfânta Mariamia s-a dus în Licaonia, unde s-a și mutat către Domnul, iar Sfântul Bartolomeu s-a dus în părțile Indiei și a zăbovit acolo, ostenindu-se multă vreme, umblând și propovăduind cuvântul Domnului prin cetăți și sate și tămăduind pe cei neputincioși cu numele lui Hristos. Apoi, luminând pe mulți și facându-le biserici, le-a dat Evanghelia Sfântului Matei ce o purta la sine, tălmăcind-o în limba lor. încă a lăsat la ei și pe cea în limba evreiască, care, după o sută de ani și mai mult, a fost adusă în Alexandria de Pantin, filosoful creștin.

Iar după ce a ieșit din India, Sfântul Bartolomeu s-a dus în Armenia cea mare. Și mergând el acolo, idolii și mai ales diavolii care locuiau în idoli au tăcut, zicând cu mare glas acest din urmă cuvânt, că „Bartolomeu îi izgonește și-i muncește pe ei”. Și se izgoneau duhurile cele necurate nu numai din idoli, dar și din oameni prin venirea Sfântului Apostol Bartolomeu; pentru aceea, mulți credeau în Hristos. în țara aceea era un împărat cu numele Polimie, care avea o fată îndrăcită, iar diavolul striga prin gura ei: „O, Vartolomee, și de aici ne izgonești pe noi?”. Iar împăratul auzind aceasta, a poruncit să fie căutat Bartolomeu cu dinadinsul.

Iar apostolul lui Hristos, ducându-se la acea fată îndrăcită, îndată a fugit diavolul dintr-însa, iar fata împăratului s-a făcut să­nătoasă. După aceasta, vrând împăratul să mulțumească sfântului, i-a trimis cămile încărcate cu daruri: cu aur, cu argint, cu mărgăritare și cu alte lucruri prețioase. Iar el, fiind sărac cu duhul și neavând trebuință de nimic, le-a trimis înapoi la împărat, zicându-i: „Eu nu fac neguțătorie cu aceste lucruri, ci caut suflete omenești, pe care, de le voi dobândi, le voi duce la cer și atunci mă voi arăta înaintea Domnului meu că sunt mare neguțător”. Și umilindu-se împăratul de cuvintele lui, a crezut în Hristos cu toată casa sa și au fost botezați de mâinile sfântului apostol atât împăratul Polimie, cât și împărăteasa, fiica lui cea tămăduită și mulți din boieri și popor fără număr; căci mai mult de zece cetăți, căutând la împărat, au primit Sfântul Botez.

Aceasta văzând slujitorii idolești, s-au mâniat asupra sfântului apostol, socotind de rău aceea pentru ei; căci idolii lor se sfărâmau, închinarea de idoli cu totul se pierdea și jertfele din care ei se hrăneau nu se mai făceau. Deci, apropiindu-se de Astiagis fratele împăra­tului, l-au îndemnat să-l piardă pe Bartolomeu și să răzbune nedreptatea ce s-a făcut idolilor lor.

Deci acela, găsind vreme potrivită, a prins pe sfântul apostol și l-a muncit în cetatea Albana din Armenia cea mare; apoi l-a răstignit pe cruce cu capul în jos. Iar sfântul apostol, bucurându-se, pătimea pentru Hristos, Domnul său, și fiind spânzurat pe cruce cu capul în jos, nu înceta a propovădui cuvântul lui Dumnezeu; pentru că pe cei credincioși îi întărea în credință, iar pe cei necredincioși îi sfătuia să cunoască adevărul și să se întoarcă de la întunericul cel diavolesc la lumina lui Hristos. Iar muncitorul, nesuferind aceste cuvinte, a poruncit să jupoaie pielea de pe el; dar sfântul răbda și într-această muncă ca într-un trup străin, neîncetat binecuvântând și proslăvind pe Dumnezeu. In sfârșit, muncitorul a poruncit ca odată cu pielea să-i taie și capul. Atunci a tăcut gura cea de Dumnezeu grăitoare, luându-se capul de la trup, care singur a rămas spânzurat pe cruce, cu picioarele spre cer, însemnând cu adevărat mergerea apostolului spre cele de sus.

Astfel s-a sfârșit Sfântul Bartolomeu, Apostolul lui Hristos, trecând după acele multe dureri și osteneli la odihna cea fără de dureri, întru bucuria Domnului său. Iar credincioșii, care au fost de față la sfârșitul lui, au luat cinstitul lui trup de pe cruce, împreună cu capul, și le-au pus într-o raclă de plumb, așezându-le în aceeași cetate Albana din Armenia mare. Iar de la sfintele lui moaște se dădeau bolnavilor tămăduiri cu minune; pentru aceasta, mulți necredincioși s-au apropiat de Biserica lui Hristos.

Iar după multă vreme, prigonitorii din părțile acelea, cei întunecați cu îndrăcirea idolească, auzind și văzând minunile ce se făceau de moaștele Sfântului Bartolomeu, nevrând să cunoască puterile lui Dumnezeu, au luat sfintele moaște cu racla cea de plumb și le-au aruncat în mare. Dar o, minune! Racla cea de plumb a plutit ușoară ca o luntre pe apă, sosind la insula Lipar. Și s-a făcut descoperire lui Agaton, episcopul cetății Liparului, despre moaștele apostolești care au fost aduse de ape. Și ducându-se episcopul cu clerul și cu tot poporul la malul mării și găsind moaștele, s-au minunat cu toții cum racla cea de plumb și cu moaștele nu s-au afundat în apă, ci, mai ușoară decât o luntre, a călătorit pe mare o cale atât de lungă până la dânșii. Pentru aceasta au preamărit pe Dumnezeu și au luat racla cu moaștele și au pus-o în biserica lor cu bucurie și cu cântări de psalmi.

Dar nu se cuvine a trece cu tăcerea și aceasta despre Sfântul Bartolomeu, care se scrie în viața Cuviosului Iosif, scriitorul de cântări. Acest cuvios, câștigând o părticică din moaștele Sfântului Apostol Bartolomeu, a adus-o în locașul său care era aproape de Constantinopol. El a zidit o biserică osebită în numele apostolului și partea aceea din moaștele lui a pus-o într-însa cu cinste; și adeseori se învrednicea a-l vedea pe sfântul apostol în vedenia visului, pentru că avea către dânsul mare dragoste și credință. Și dorea să împodobească cu cântări de laude praznicul acestui sfânt apostol, dar nu îndrăznea, ci se îndoia dacă-i va fi plăcut lui acel lucru sau nu.

De aceea se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu și apostolului, ca să i se dea lui pentru aceasta încredințare și să i se dăruiască înțelepciune de sus, ca să poată scrie stihurile cântării. Și rugându-se pentru aceasta patruzeci de zile cu post și cu lacrimi, și apropiindu-se ziua pomenirii apostolului, a văzut la Vecernia praznicului pe Sfântul Apostol Bartolomeu arătându-i-se în altar, îmbrăcat în haine albe, și ridicând perdeaua altarului, l-a chemat la dânsul. Iar Iosif apropiin­du-se de sfântul apostol, acela a luat cartea Sfintei Evanghelii de pe dumnezeiasca Masă și a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicându-i: „Să te binecuvinteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu și să izvorască din limba ta apele cereștii înțelepciuni. Inima ta să fie scaun al Sfântului Duh, iar cântările tale să îndulcească toată lumea!”. Zicându-i aceasta, Sfântul Apostol Bartolomeu s-a făcut nevăzut. Iar Cuviosul Iosif, umplându-se de negrăită bucurie și simțind în sine darul înțelepciunii, s-a întins cu totul spre mulțumire.

Deci, din acel ceas, a început a scrie cântările bisericești și pesnele canoanelor, prin care a împodobit nu numai prăznuirea Sfântului Apostol Bartolomeu, dar și pe ale multor sfinți; iar mai ales pe a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea și pe a Sfântului Ierarh Nicolae, umplând Sfânta Biserică de frumoase cântări, de unde a câștigat și numirea de „scriitor de cântări”. Iar noi pentru toate acestea slăvim pe Hristos Mântuitorul nostru Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit în veci de toată făptura. Amin.

Notă. Unii îl socotesc pe acest Sfânt Bartolomeu că este Natanail, pe care Filip l-a adus la Hristos, ca și cum Natanail ar fi fost unul și același cu Bartolomeu – Natanail cu numele, dar cu porecla sau cum s-ar zice, după tatăl său, i se zicea Bartolomeu, adică fiul lui Tolomeu; pentru că cuvântul „var” în limba evreiască se tâlcuiește „fiu”, precum și Hristos a zis către Sfântul Apostol Petru:Fericit ești, Simon var Iona, adică fiul lui Iona. Tot astfel, un orb din Ierihon se numea Vartimeu, adică fiul lui Timeu. Așa și acest sfânt apostol, ca și cum după tată se numea Bartolomeu, fiul lui Tolomeu, pentru că acest nume Tolomeu era vechi la evrei și mai des, precum este arătat în Scriptura Legii Vechi la Isus al lui Navi, în capitolul 15, stihul 14 și în Cartea a Il-a a împăraților în capitolul 3, stihul 3. Iar ei socotesc că numele cel adevărat al lui Bartolomeu ar fi fost Natanail, pentru că nu se află în nici o parte a Evangheliei chemarea lui Bartolomeu la apostolie, decât numai în locul lui Natanail. Apoi, cei trei Sfinți Evangheliști Matei, Marcu și Luca, care pomenesc pe Bartolomeu, nu îl pomenesc pe Natanail; iar Sfântul Ioan Evanghelistul, pomenind pe Natanail, nu îl pomenește pe Bartolomeu, și spune că Natanail este prieten al apostolilor la vânarea peștilor, când L-a văzut pe Iisus Hristos după înviere, pentru că zice: Erau împreună Simon Petru, Toma, Natanail, fiii lui Zevedeu și ceilalți.

Iar alții nu se învoiesc la aceasta, precum și Prologul pe luna lui mai, în 10 zile, spune că Simon Zilotul este Natanail, iar alții socotesc că Natanail este unul din cei șaptezeci de ucenici ai lui Hristos.

Despre cetatea Alban, unde a pătimit Sfântul Bartolomeu, să nu creadă cineva că este țara Albaniei, pentru că una este țara Albaniei în Europa și alta cetatea Alban în Armenia cea mare, care este în Asia. încă mai sunt și prin alte părți cetăți cu același nume.