Viaţa Sfântului Cuvios Gherasim de la Iordan

Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părţile Lichiei. Din tinereţe, având cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind sfinţitul chip monahicesc, mai întâi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt şi, acolo vieţuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoinţe duhovniceşti, s-a întors iarăşi la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr (408-450), şi s-a sălăşluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lângă râul Iordanului.

În zilele petrecerii lui în Palestina, împărăţind Marchian şi cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al Sfinţilor Părinţi, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, şi a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care i-au afurisit Sfinţii Părinţi.

După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se făcuse, ca şi cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credinţe, iar învăţătura lui Nestorie ar fi înnoită.

Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu obiceiul vrăjitor, ţinând de reaua credinţă a lui Eutihie. Acesta, venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci pe mulţi sfinţi şi pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soţia împăratului Teodosie cel Tânăr şi care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei şi al multor monahi palestinieni înşelaţi de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuşi a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemişcaţi întru dreapta credinţă, aceia, prin neliniştea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în pustietăţile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după dânsul şi ceilalţi sfinţi.

Într-acea vreme, s-a amăgit cu înşelăciunea eretică şi Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viaţa Cuviosului Eftimie: „A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rânduielile vieţii monahiceşti le trecuse şi bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.

Acela, biruind şi izgonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost împiedicat şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dânsul, fiind el atunci în pustia ce se numeşte Ruva. Văzându-l, mult s-a folosit, sălăşluindu-se împreună cu dânsul multă vreme. Având pe deplin învăţătura dreptei credinţe, a lepădat vătămarea eretică şi s-a întors la dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de înşelăciunea sa de mai înainte”. Aceasta povesteşte Chiril despre dânsul.

După aceasta Preasfinţitul Iuvenalie iarăşi şi-a luat scaunul său; căci dreptcredinciosul împărat Marchian a trimis să prindă pe acel mincinos patriarh Teodosie, ca să-şi ia pedeapsă după faptele sale. Iar el, înştiinţându-se despre aceea, a fugit la muntele Sinai şi, ascunzându-se, s-a făcut neştiut. Deci, iarăşi a răsărit în Ierusalim şi în toată Palestina dreapta credinţă, încât mulţi care fuseseră amăgiţi cu eresul, s-au întors din nou la dreapta credinţă. Iar împărăteasa Evdochia, cunoscând greşeala să în credinţă, s-a pocăit foarte, lipindu-se iarăşi de Biserica credincioşilor.

Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfânta cetate a Ierusalimului ca la treizeci şi cinci de stadii, iar de râul Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinţilor celor desăvârşiţi le dădea în pustie chilii sihăstreşti. Erau sub mâna lui în pustie nu mai puţin de şaptezeci dintr-aceşti vieţuitori, cărora le era dată rânduiala vieţii de Cuviosul Gherasim, astfel: Cinci zile pe săptămâna fiecare şedea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, având oarecare lucru de mâini; mânca puţină pâine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă şi curmale; iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile.

Sâmbăta şi Duminica toţi veneau în mănăstire şi se adunau în biserică la Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea, intrând în trapeză, mâncau fiertură şi beau puţin vin, întru slava lui Dumnezeu. Apoi fiecare îşi aducea lucrul mâinilor sale, pe care îl lucrase în cele cinci zile, şi-l punea înaintea Cuviosului. Duminică după-amiază, iarăşi fiecare se ducea la pustniceasca sa chilie, luând puţină pâine şi curmale şi un vas cu apă, cum şi mlădiţe de finic, pentru împletit coşniţe. Şi atât de mare le era sărăcia, încât fiecare nu avea nimic altceva, decât numai o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe care se odihnea şi un vas de lut cu apă. Şi aveau poruncă de la părintele lor ca, ieşind din chilie, să nu-şi închidă uşa, ci să lase chilia deschisă, ca oricine ar fi voit să intre şi să ia ce i-ar plăcea din acele lucruri, să nu fie oprit. Toţi aveau o inimă şi un suflet, încât fiecare dintre dânşii zicea că nimic nu este al său, ci toate sunt de obşte.

Se mai povesteşte şi aceasta: Unii din acei părinţi pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumânare în sihăstreştile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori să aprindă şi foc ca să-şi încălzească apă pentru trebuinţa lor. Sfântul le răspundea: „De voiţi să aveţi foc în pustie, veniţi de petreceţi în mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată nu voi lăsa să se facă foc în locaşurile pustniceşti, în toate zilele vieţii mele!”

Auzind cei din Ierihon de o viaţă aşa de aspră a pustnicilor, care erau sub mâna Sfântului Gherasim, şi-au făcut obicei ca, în toate sâmbetele şi Duminicile, să vină la locaşul Cuviosului Gherasim şi să aducă îndestulare de hrană şi vin şi toate câte erau de trebuinţă mănăstirii. Cuviosul Gherasim atât era de postitor, încât în Sfântul şi Marele Post nimic nu gusta până la luminată zi a Învierii lui Hristos, decât numai îşi întărea trupul şi sufletul cu Sfânta Împărtăşanie a dumnezeieştilor Taine.

Lângă acest cuvios povăţuitor a petrecut în singurătate şi fericitul Chiriac, precum se află scris în viaţa lui, unde se zice: „Eftimie Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac când a venit la dânsul, văzând într-însul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu care erau să fie în el. Apoi degrabă l-a îmbrăcat în schimă cu mâinile sale şi l-a trimis la Iordan, la Sfântul Gherasim, fiindcă marele Teoctist se dusese către Domnul.

Sfântul Gherasim, văzând pe Chiriac tânăr, i-a poruncit să vieţuiască în mănăstirea de obşte şi să slujească la ascultări. Iar Chiriac se arăta gata la toate ostenelile, se îndeletnicea în slujbele mănăstirii toată ziua şi stătea la rugăciune toată noaptea, având rar puţin somn. Iar postul lui era că gusta la două zile pâine şi apă. Cuviosul Gherasim văzând o înfrânare ca aceea la vârsta lui tânără, se minuna şi îl iubea.

Sfântul Gherasim avea obicei în Sfântul şi Marele Post, să meargă în pustia cea mai adâncă, ce se numea Ruva, în care se sălăşluia câteodată şi Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrânarea lui cea mare, îl lua cu dânsul la pustie. Acolo Chiriac se împărtăşea în toate Duminicile cu Sfintele Taine din mâinile lui Gherasim, şi petrecea în linişte pustnicească până la Duminica Stâlparilor; apoi se întorcea în mănăstire cu mult folos în suflet. După câtăva vreme, Cuviosul părintele nostru Eftimie a murit, a cărui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o pe când şedea în chilia sa, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălţând la cer cu bucurie sufletul Cuviosului Eftimie.

Deci sculându-se, a luat pe Chiriac şi s-a dus în lavra lui Eftimie şi l-a găsit adormit întru Domnul. După ce a îngropat cinstitul lui trup, s-a întors în chilia sa, împreună cu iubitul său ucenic Chiriac. Acestui mare plăcut al lui Dumnezeu i-a slujit o fiară necuvântătoare, ca un om cu pricepere, din care pricină fericiţii părinţi Ioan Evirat şi Sofronie sofistul scriu aşa în Limonar: Am venit în lavra lui ava Gherasim, care era departe ca de o stadie de la Iordan. Iar monahii care vieţuiau acolo ne-au spus despre ava Gherasim că, umblând el prin pustiul Iordanului, l-a întâmpinat un leu bolnav, care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încât i se umflase piciorul. Leul se uita spre stareţ cu ochi blânzi şi, deşi nu spunea cuvinte fiind necuvântător, însă cu chip smerit ruga pe stareţ să-l vindece. Stareţul, văzându-l că este într-o nevoie ca aceea, a şezut şi, luând piciorul fiarei, a scos spânul. Apoi curăţindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec şi i-a dat drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareţ, ci, ca un ucenic, umbla după dânsul ori unde se ducea, încât se mira stareţul de recunoştinţa cea bună a fiarei. De atunci îl hrănea stareţul, dându-i uneori pâine, iar alteori linte.

Părinţii aveau în lavră un catâr cu care îşi aduceau apa de la sfântul Iordan, pentru trebuinţa fraţilor. Stareţul a poruncit să dea catârul în seama leului, să umble cu el şi să-l pască pe lângă râul Iordanului. Într-una din zile, păscând leul pe catâr, s-a dus de lângă dânsul o depărtare cam mare şi a adormit la soare. Trecând din Arabia un om cu cămile, a văzut catârul singur fără păstorul lui, şi l-a prins şi l-a luat într-ale sale. Leul deşteptându-se şi căutând catârul, nu l-a găsit; apoi a venit la ava Gherasim trist şi mâhnit că pierduse catârul. Stareţul, gândind că leul a mâncat catârul, i-a zis: „Unde este catârul?” Iar el stând ca omul, tăcea, căutând în jos. Stareţul i-a zis iarăşi: „Oare l-ai mâncat? Bine este cuvântat Domnul, că nu te vei duce de aici şi tot lucrul care îl făcea catârul, tu îl vei face, slujind la trebuinţa mănăstirească!” De atunci, din porunca stareţului, puseră deasupra leului sarcina ce se punea pe catâr, adică un vas mare, cu care se aducea apă în mănăstire de la Iordan.

Într-una din zile, a venit la stareţ un ostaş oarecare, pentru rugăciuni. Văzând pe leu aducând apă şi aflând pricina, i-a fost milă de el şi a dat trei galbeni părinţilor că să cumpere un catâr pentru trebuinţa lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea. S-a făcut aşa, adică s-a cumpărat alt catâr pentru slujba mănăstirească, iar pe leu l-a eliberat. După puţină vreme, neguţătorul acela din Arabia care luase catârul trecând iarăşi cu cămilele la sfânta cetate a Ierusalimului să vândă grâu, avea cu el şi catârul acela. Şi după ce a trecut Iordanul, din întâmplare, l-a întâmpinat leul, care, văzând pe catâr împreună cu cămilele, l-a cunoscut. Apoi deodată răcnind, s-a repezit la dânsul. Neguţătorul şi cei care erau cu dânsul, văzând leul, se înspăimântară şi fugiră; iar leul, prinzându-l de frâu cu gura, cum era obiceiul lui mai înainte, ducea catârul împreună cu trei cămile legate una după alta, încărcate cu grâu, bucurându-se foarte şi mugind, că a aflat catârul pe care-l pierduse, şi l-a adus la stareţ.

Cuviosul stareţ zâmbind, a zis către fraţi: „În zadar am ocărât leul, crezând că a mâncat catârul!” Şi a numit leul Iordan. De atunci, adeseori venind leul la stareţ şi luând hrană de la dânsul, nu s-a despărţit de lavră cinci ani. Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul şi s-a îngropat de către părinţi, după a lui Dumnezeu purtare de grijă leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puţină vreme, îşi căuta stareţul său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzând leul, a zis către dânsul: „Iordane, stareţul nostru ne-a lăsat sărmani şi s-a dus către Domnul!”

Apoi îi dădu hrană, zicându-i: „Ia şi mănâncă!” Dar leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace şi încolo şi căutându-şi stareţul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare, mâhnindu-se. Iar Savatie şi ceilalţi bătrâni îl mângăiau, zicându-i: „S-a dus stareţul către Domnul, lăsându-ne pe noi!” Dar nu puteau să-l potolească din strigare; şi cu cât ei socoteau a-l mângâia prin cuvinte, el cu atât mai mult se tânguia şi făcea mare strigare, răcnind şi schimbând glasuri şi cu faţa şi cu ochii, arătându-şi mâhnirea pe care o avea nevăzându-şi stareţul.

Atunci i-a zis părintele Savatie: „Dacă nu ne crezi, mergi cu noi şi-ţi vom arăta locul unde zace stareţul”. Şi luându-l, l-au dus la mormântul unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Mormântul era departe de biserică, ca la cinci paşi de picior. Stând părintele Savatie deasupra mormântului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: „Iată aici este îngropat stareţul nostru!” Şi, plecându-şi genunchii deasupra mormântului stareţului, părintele Savatie plângea.

Leul, auzind acestea şi văzând pe Savatie, se bătea şi el cu capul de pământ, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormântului stareţului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvântător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfântul Cuviosul Gherasim, nu numai în viaţă, ci şi după moarte. Apoi să ne arate nouă, cita ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare şi cădere din Rai.

De aici se vede cât a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim cel Mare, care, din tinereţe până la bătrâneţe, I-a slujit cu osârdie, şi a trecut către El, spre viaţa cea neîmbătrânită, unde împreună cu sfinţii sălăşluindu-se, slăveşte pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

N O T Ă – Prologul spune că acest Cuvios Gherasim ar fi vieţuit pe timpul împărăţiei lui Constantin Bărbosul (668-685), nepotul lui Heraclie; dar se vede din viaţa Cuviosului Eftimie cel Mare, cum că în zilele lui şi ale Cuviosului Gherasim a fost Sinodul al patrulea a toată lumea, în Calcedon, 451. Sinodul acela s-a ţinut pe vremea împărăţiei lui Marcian, care a fost mai înainte de Constantin Bărbosul cu mai mult de două sute de ani. Căci Marcian a murit în anul 457 după naşterea lui Hristos, iar Constantin Bărbosul a fost în anul 668. Însă sinaxarul Kievului scrie că Sfântul Gherasim a vieţuit în anul 5908 de la facerea lumii (400 d. Hr.), pe vremea împărăţiei lui Marcian. Acel an nu este însă al sfârşitului lui Gherasim, ci al vieţuirii lui în împărăţia lui Teodosie, înaintea lui Marcian. Se cuvine a şti că Sfântul Gherasim din Lichia a venit în Palestina pe la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr, la începutul împărăţiei lui Marcian, care a fost în anul 408, după naşterea lui Hristos. A vieţuit Sfântul Gherasim în Palestina, când împărăţea acel Marcian, iar după dânsul, în timpul lui Leon cel Mare, (450-474), apoi a lui Leon cel Tânăr, şi a ajuns până la domnia lui Zenon (474-481), întru a cărui vreme, în anul al doilea, Cuviosul Gherasim a murit. Şi a fost această moarte în anul 475, după naşterea lui Hristos, indictionul 13, adică o sută nouăzeci şi doi de ani mai înainte de Constantin Bărbosul (668-685).