Viaţa Sfântului Cuvios Pimen cel Mare

Cuviosul Pimen era de neam egiptean. El, luând pe cei şapte fraţi ai lui, s-a dus în una din mănăstirile vieţuitorilor din pustia Egiptului şi s-a făcut monah împreună cu dânşii. După câţiva ani, maica lor văduvă, pornindu-se din fireasca dragoste către fiii săi, s-a dus la dânşii, voind să-i vadă; dar nu s-a învrednicit de vederea feţei lor.

Ducându-se ea la biserică, aştepta venirea lor; dar când ei au venit la biserică şi ea li s-a arătat lor, atunci ei au fugit înapoi şi, intrând în chilie, au încuiat uşa. Apropiindu-se ea de uşă, a început a bate şi a-i striga de afară, plângând cu umilinţă. Dar ei nu i-au deschis, nici nu i-au răspuns. Femeia plângând mult la uşa chiliei lor, a auzit-o părintele Anuvie, fratele lor cel mai mare, şi, intrând la dânşii pe altă uşă, a zis către Pimen: „Ce să facem cu bătrâna aceasta care plânge şi nu se duce de aici?”

Pimen, sculându-se şi apropiindu-se de uşă, a zis: „Bătrâno, pentru ce plângi?” Ea, auzindu-i glasul şi nevăzându-l, fiind uşa închisă, a zis: „Voiesc să vă văd, fiii mei. Nu sunt eu maica voastră? Nu v-am aplecat la pieptul meu şi v-am hrănit? Acum, fiind la bătrâneţile cele de pe urmă, m-am tulburat mai mult auzind glasul tău şi neputând să te văd, deci aş voi să vă văd, mai înainte de a mă sfârşi”. Pimen i-a zis: „Aici voieşti să ne vezi, sau în veacul ce va să fie?” Ea a zis: „O, fiilor, dacă aici nu vă voi vedea oare acolo vă voi vedea?” Pimen a zis: „Dacă vei răbda cu mărime de suflet să nu ne vezi aici, acolo cu adevărat ne vei vedea, că aşa nădăjduim noi spre iubirea de oameni a lui Dumnezeu”. Ea, auzind cele grăite, a zis: „Dacă, cu adevărat, vă voi vedea acolo, atunci nu voiesc să vă mai văd aici!” Deci, ea a plecat cu bună nădejde, bucurându-se şi voind ca mai bine să-i vadă în viaţa ce va să fie, decât în această viaţă vremelnică.

Fericitul Pimen, petrecându-şi zilele şi anii în pustniceştile nevoinţe şi stăruind neîncetat în rugăciuni, sporea în faptele monahiceşti cele bune şi se întărea cu ajutorul lui Dumnezeu asupra nevăzutului potrivnic; iar trupul, care se lupta asupra duhului, îl omora şi îl obosea prin multe osteneli ca pe un rob. Deci, supunându-l duhului în slujbă, s-a suit la vârful nepătimirii şi a fost mare între părinţii pustnici, ca cel desăvârşit în fapte bune.

Într-o vreme oarecare, mai-marele acelei ţări a voit să-l vadă pe părintele Pimen. Deci, a trimis la dânsul un vestitor, rugându-l să nu-l oprească de a veni la dânsul. Stareţul s-a mâhnit foarte mult, şi se gândea în sine şi zicea: „Dacă aceştia vor începe a veni la mine şi a mă cinsti, apoi vor începe a veni la mine şi mulţi oameni din popor, care mă vor supăra, îmi vor strica liniştea şi mă vor lipsi de darul smereniei, pe care cu multă osteneală l-am câştigat din tinereţe prin dumnezeiescul ajutor; deci, voi cădea în cursa mândriei”.

Gândind el în sine aşa, n-a voit să-l vadă pe mai-marele acelei ţări, şi l-a rugat prin acelaşi vestitor să nu vină la el, că nu poate să-l vadă, mai ales că se va duce din locul acela. Acel stăpânitor s-a mâhnit de un răspuns că acesta şi a zis: „Pentru păcatele mele nu m-am învrednicit a vedea pe omul lui Dumnezeu!” Deci, dorind el foarte mult ca, prin orice întâmplare, să vadă pe sfântul stareţ, a aflat un meşteşug ca acesta. A prins pe fiul surorii stareţului şi l-a închis în temniţă, ca şi cum ar fi făcut o faptă rea, nădăjduind că stareţul va mijloci către dânsul pentru nepotul său, şi aşa îl va vedea. El a zis către slugile sale: „Dacă va veni părintele Pimen, îndată voi elibera pe tânăr; iar dacă nu va veni, atunci nu voi lăsa nepedepsit pe cel ce a greşit, pentru că greşeala lui este mare”.

Auzind aceasta maică tânărului, sora lui Pimen, a alergat degrabă în pustie la fratele său şi, ajungând la sihăstreasca lui chilie, a început să bată în uşă şi să-l roage cu multă tânguire ca să se ducă la stăpânitorul acelei ţări, să-l roage să-l elibereze pe fiul ei, că el a făgăduit că, dacă se va duce la el, va lăsa liber pe cel legat. Sfântul stareţ nu i-a deschis uşa, nici nu i-a răspuns. Sora sa, bătând mult cu rugăminte şi cu lacrimi şi văzându-se neauzită, a început a defăima şi a-l ocărî, zicându-i: „Nemilostivule, neîndurătorule, împietritule, nedumnezeiescule şi răule cu obiceiul, cum nu te înduplecă spre milă tânguirea mea cea cu atâtea lacrimi, că fiul meu, pe care singur îl am, este în primejdie de moarte?” Stareţul a trimis pe un ucenic să-i zică: „Du-te de aici, că Pimen nu are copii şi nu-l doare pentru aceea”. Sora sa s-a întors cu amar, tânguindu-se şi defăimând pe fratele său.

Stăpânitorul acelei ţări, auzind de aceasta, a zis către prietenii săi: „Spuneţi stareţului, ca măcar o scrisoare de rugăminte să scrie către mine, şi voi elibera pe nepotul său!” Pentru aceea mulţi au sfătuit pe sfânt să scrie acelui stăpânitor. Deci, stareţul a scris astfel: „Poruncească stăpânirea ta să cerceteze bine pricina tânărului cel greşit, şi de se va afla ceva într-însul vrednic de moarte, să moară, ca, prin pedeapsa cea vremelnică, să scape de chinurile cele veşnice; iar de nu se va afla vinovat de moarte cel greşit, atunci, nepedepsindu-l, să-l eliberezi!” Mai-marele acelei ţări, citind scrisoarea stareţului, s-a minunat de mărimea de suflet cea îmbunătăţită şi de socoteală acelui bărbat; şi, cunoscându-l că este adevărat plăcut al lui Dumnezeu, îndată a eliberat pe tânărul acela.

Au venit odată nişte eretici la Avva Pimen şi au început a grăi de rău pe arhiepiscopul Alexandriei, cum că de la preoţi are hirotonia. Iar bătrânul, tăcând, l-a chemat pe ucenicul său şi i-a zis: „Pune masa şi fă-i să mănânce şi-i trimite cu pace”.

Cuviosul Pimen, fugind de slava cea deşartă şi de cinstea omenească, s-a dus aiurea. El a umblat prin diferite locuri mulţi ani. Apoi, sălăşluindu-se iar în pustia Egiptului, a petrecut într-însa până la bătrâneţe, prin osteneli pustniceşti plăcute lui Dumnezeu, fiind părinte la mulţi monahi.

Deci cuviosul, învăţând pe ucenici despre smerita cugetare, după cum şi singur era smerit cugetător, le-a adus lor spre pildă o povestire despre un stareţ oarecare – poate chiar despre el însuşi -, zicând: „Un monah egiptean, nu demult, petrecea la un loc liniştit aproape de Constantinopol, având şi o chiliuţă mică. S-a întâmplat de a trecut pe acolo dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, care, înştiinţându-se că acolo petrece un monah, a lăsat pe toţi care erau cu dânsul şi, schimbându-se ca unul din ostaşii săi cei simpli, s-a dus la chilia stareţului şi a bătut la uşă.

Monahul, deschizându-i uşa, nu l-a cunoscut că este împărat, şi l-a primit ca pe un ostaş simplu. După facerea rugăciunii a stat, iar împăratul a început a-l întreba: „Părinte, cum petrec părinţii care sunt în Egipt?” Monahul a zis: „Toţi se roagă pentru mântuirea voastră”. Atunci împăratul, privind prin odaia stareţului, nu a văzut nimic, decât numai o coşniţă spânzurată la perete şi într-însa puţină pâine uscată şi a zis către stareţ: „Părinte, dă-mi binecuvântare ca să gust puţin”. Atunci stareţul sârguindu-se îndată, a turnat apă şi sare în blidişor, apoi, punând nişte bucăţi de pâine uscată, au mâncat împreună, apoi i-a adus împăratului să bea un pahar cu apă.

După aceasta, împăratul i-a zis lui: „Oare ştii cine sunt eu?” Atunci i-a grăit lui: „Eu sunt împăratul Teodosie”. Auzind aceasta, stareţul îndată i s-a închinat lui. Iar împăratul a zis către dânsul: „Fericiţi sunteţi voi, monahii, fiind liberi de grijile tulburătoare ale lumii acesteia; deci, având viaţă fără de gâlceavă, vă îngrijiţi numai de mântuirea sufletelor voastre, cum să câştigaţi viaţa cea veşnică şi cereştile bunătăţi. Cu adevărat îţi spun ţie, că eu în împărăţie m-am născut şi acum sunt împărat, dar niciodată n-am mâncat pâine cu aşa dulceaţă, şi nici nu am băut apă, precum am mâncat şi am băut astăzi!”

Stareţul i-a zis lui: „De vreme ce noi, monahii, toate mîncărurile noastre le facem cu rugăciune şi cu binecuvântare, de aceea, chiar proaste de sunt ele, se prefac totuşi în hrană dulce; iar în casele voastre, toată osteneala mâncărurilor făcându-se fără rugăciune, cu multă gâlceava şi cu vorbe deşarte, de aceea bucatele voastre nu primesc îndulcitoarea binecuvântare”. Apoi împăratul, sărutând pe stareţ, s-a dus. El a început de atunci a cinsti foarte mult pe monahul acela; iar stareţul, temându-se de înălţarea cea pierzătoare şi de mândrie, că nu cumva pentru cinstea omenească să-şi piardă smerenia sa şi să se lipsească de darul lui Dumnezeu, s-a sculat de acolo, a fugit şi s-a dus iarăşi în Egipt.

Sfântul Pimen, spunând ucenicilor săi o povestire ca aceasta, îi povăţuia la smerenie şi la abaterea de la cele deşarte, de la laude şi de la cinstiri, care nu aduc folos monahilor, ci numai pagubă. Îi mai învăţa încă pe ei şi celelalte fapte bune. Deci, învăţătura lui era lucrătoare şi putea pe toţi să-i povăţuiască spre mântuire. Că, precum viaţa lui cea asemenea cu îngerii era chip al faptei bune, tot asemenea şi cuvântul lui era la toţi de folos. La el veneau nu numai noii începători, ci şi cei ce îmbătrâniseră în călugărie; şi, întrebându-l despre folos, primeau de la dânsul răspunsuri înţelepţite de Dumnezeu, spre zidirea sufletelor lor. Ei le scriau pe ele în cărţile părinţilor, dintre care unele se povestesc şi aici.

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Cum se cuvine să stăm în chilie?” I-a răspuns lui: „A şedea în chilie, cea la arătare este: rucodelia (lucrul mâinilor), a mânca o dată în zi, a tăcea şi a citi. Iar în ascuns a spori în chilie, aşa este: a purta prihănirea de sine în tot locul, oriunde vei merge, a nu te lenevi de ceasul slujbelor bisericeşti şi de cele ascunse. iar de se va întâmpla în vreo vreme a şedea fără rucodelie, intrând la slujbă, fără tulburare să săvârşeşti pravila, iar sfârşitul acestora, tovărăşie bună câştiga şi te depărtează de cea rea; căci omul care îşi păzeşte rânduiala sa, nu se tulbură”.

Odată, un frate i-a spus Avvei Pimen, zicând: „De voi vedea vreun frate, despre care am auzit vreo greşeală, nu vreau să-l bag pe el în chilia mea; iar de voi vedea vreunul bun, mă bucur împreună cu el”. I-a zis lui bătrânul: „De faci fratelui celui bun puţin bine, îndoit fă cu celălalt, că acela este cel neputincios. Căci era cineva într-o obşte, anume Timotei, şi auzind egumenul veste de un frate pentru o ispită, l-a întrebat pe Timotei de el. Iar acesta spunându-i despre ispita fratelui, egumenul l-a sfătuit să-l scoată afară din obşte.

Deci, după ce l-a scos, s-a pus ispita fratelui asupra lui Timotei, până ce s-a primejduit. Şi plângea Timotei înaintea lui Dumnezeu, zicând: „Am greşit, Doamne, iartă-mă!” Şi i-a venit lui glas, zicând: „Timotei, să nu socoteşti că această ispită ţi-am făcut ţie pentru altceva, decât numai că ai trecut cu vederea pe fratele tău în vremea ispitei lui””.

Apoi fratele l-a întrebat: „Dar dacă voi vedea greşeala fratelui meu, oare mi se cade mie să-l acopăr pe el?” Iar el i-a zis lui: „De vom acoperi greşelile fratelui şi Dumnezeu le va acoperi pe ale noastre; şi oricând o arătăm pe a fratelui şi Dumnezeu o arată pe a noastră”.

Trecea odată Părintele Pimen cu Avva Anuv prin părţile Diolchiei. Şi venind împrejurul mormitelor, au văzut o femeie cumplit rupându-se şi plângând cu amar. Şi stând, luă aminte la dânsa şi păşind puţin mai înainte, s-au întâlnit cu unul şi l-a întrebat pe el Avva Pimen, zicând: „Ce are femeia aceasta, căci cu amar plânge?” Şi i-a zis lui: „A murit bărbatul ei şi fiul şi fratele”. Şi răspunzând Avva Pimen a zis către Avva Anuv: „Îţi zic ţie, că omul de nu va omorî toate voile trupului şi nu va agonisi plânsul, acesta nu poate să se facă călugăr. Că toată viaţa lui şi mintea la plâns este”.

Întâmplatu-s-au unii din părinţi de au venit în casa unui iubitor de Hristos, între care era şi Avva Pimen. Şi când mâncau ei, s-a pus înaintea lor carne şi au mâncat toţi, afară de Avva Pimen. Şi se mirau bătrânii că nu mânca, ştiind ei dreaptă lui socoteală. Iar după ce s-au sculat de la masă, i-au zis lui: „Tu eşti Pimen şi aşa ai făcut?” Le-a răspuns lor bătrânul: „Iertaţi-mă, părinţilor, voi aţi mâncat carne şi nimeni nu s-a smintit; iar eu de aş fi mâncat, fiindcă mulţi fraţi vin aproape de mine, erau să se vatăme, zicând: „Pimen a mâncat carne şi noi să nu mâncăm?”” Şi s-au minunat de socoteală lui cea dreaptă.

Un frate a zis către părintele Pimen: „Părinte, mă tulbur şi voiesc să mă duc de aici”. Stareţul a zis: „Pentru ce pricină voieşti să te duci?” Fratele a zis: „Aud cuvinte nefolositoare de la un frate care vieţuieşte aici şi mă smintesc”. Stareţul a zis: „Nu sunt adevărate cele ce ai auzit”. Fratele a zis: „Cu adevărat, părinte, sunt adevărate, că cel ce mi-a spus mie este credincios”. Stareţul a răspuns: „Nu este credincios cel ce ţi-a spus ţie, că de ţi-ar fi fost credincios, nu ţi-ar fi spus ţie unele ca acestea, iar tu singur, nevăzând, să nu crezi niciodată cuvintele cele auzite; că nici Dumnezeu, auzind strigarea Sodomei, n-a crezut până ce singur S-a pogorât ca să vadă cu ochii Săi. Strigarea Sodomei şi Gomorei şi greşelile lor s-au înmulţit la Mine mai mult; deci, mă voi pogorî ca să văd de este după strigarea lor”. Fratele a zis: „Părinte, eu cu ochii mei l-am văzut pe el greşind”.

Acestea auzindu-le stareţul, a căutat spre pământ şi a luat de jos un pai mic şi a zis fratelui: „Ce este acesta?” Fratele a zis: „Acesta este un pai”. Atunci stareţul, căutând spre înălţimea casei şi arătând spre bârna pe care era rezemat acoperişul, a zis: „Dar aceasta ce este?” Fratele a răspuns: „Aceasta este bârna”. Şi a zis stareţul către frate: „Pune întru inima ta, că păcatele tale sunt ca bârna aceea, iar greşeala fratelui de care grăieşti este ca paiul acesta, şi nu vei mai avea tulburare”.

Aceste cuvinte ale Sfântului Pimen auzindu-le părintele Sisoe, care se întâmplase atunci şi dânsul acolo, s-a minunat şi a zis către dânsul: „Cum te voi ferici pe tine, părinte Pimene! Cu adevărat, ca nişte pietre de mult preţ sunt cuvintele tale, pline de har şi de slavă”. Atunci părintele Pimen a grăit iarăşi: „Scris este că cele ce le-au văzut ochii tăi, pe acelea să le mărturiseşti; iar eu grăiesc vouă: chiar şi cu ochii de veţi vedea, să nu credeţi îndată”. Apoi a spus o întâmplare ca aceasta:

„Un frate oarecare a fost batjocorit de diavol printr-o nălucire ca aceasta: vedea pe un oarecare frate făcând păcat cu o femeie şi se tulbura cu gândul, luptându-se cu patima poftei; deci, ducându-se, i-a lovit pe ei cu piciorul său, zicându-le: „Lăsaţi-vă de acum! Până când greşiţi?” Când, iată că află snop de grâu, iar nu oameni. Pentru aceasta vă grăiesc vouă, că nu îndată să credeţi, chiar şi cu ochii de aţi vedea”.

Au întrebat unii din părinţi pe Avva Pimen, zicând: „De vom vedea vreun frate păcătuind, voieşti să-l mustrăm?” Le-a zis lor bătrânul: „Eu cu adevărat, de voi avea trebuinţă să trec pe acolo şi-l voi vedea păcătuind, trec pe lângă dânsul şi nu-l mustru”.

Părintele Anuvie i-a zis lui: „Ce ai putea zice lui Dumnezeu, dacă ai vedea pe cel ce greşeşte şi nu l-ai mustra pe el?” Pimen a răspuns: „Aş zice lui Dumnezeu: Doamne, Tu ai poruncit: Scoate mai întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi şi paiul din ochiul fratelui. Deci, am păzit cuvântul Tău”.

Au venit unii din bătrâni la Avva Pimen şi i-au zis: „De vom vedea pe fraţi că dormitează în biserică, voieşti să-i îmboldim ca să fie treji la priveghere?” Iar el le-a zis lor: „Eu cu adevărat, de voi vedea pe fratele că dormitează, pun capul lui pe genunchii mei şi-l odihnesc”.

A întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: „Mă văd pe mine că oriunde mă duc, aflu sprijin”. I-a zis lui bătrânul: „Şi cei ce ţin în mina sabie, au pe Dumnezeu, Care îi miluieşte pe ei în această vreme. Deci de vom fi treji, face cu noi milă Sa”.

Altul l-a întrebat: „Ce voi face ispitelor acestora ce mă tulbură?” I-a zis lui bătrânul: „Să plângem înaintea bunătăţii lui Dumnezeu cu toată osteneala noastră, până ce va face cu noi milă Sa!”

Zis-a Avva Pimen: „Mulţi din părinţii noştri s-au făcut viteji la nevoinţă, însă limpezimea cugetelor prin rugăciune, unul câte unul”. Apoi a zis: „Dacă omul se va prihăni (învinui) pe sine, rabdă pretutindeni”.

Zis-a iarăşi: „Unde inima ta nu are vestire, nu lua aminte”.

Zis-a iarăşi: „De te vei socoti pe tine de nimic, vei avea odihnă, ori în ce loc te vei afla”.

Zis-a iarăşi: „Voia, odihna şi obişnuinţa acestora surpă pe om”.

Zis-a iarăşi: „De vei tăcea, vei avea odihnă în tot locul unde vei locui”.

Zis-a iarăşi: „Nu este călugăr cârtitor, nu este călugăr cel ce răsplăteşte răul cu rău, nu este călugăr mânios”.

Un frate iarăşi a întrebat pe părintele Pimen, zicând: „Părinte, am făcut un păcat greu şi voiesc ca trei ani să petrec în pocăinţă”. Stareţul a răspuns: „Este mult!” Fratele a zis: „Atunci porunceşte ca să mă pocăiesc un an”. Stareţul iarăşi a răspuns: „Este mult!” Auzind aceasta, ceilalţi fraţi au zis: „Apoi până la patruzeci de zile se cuvine a petrece în pocăinţă?” Iar stareţul iarăşi a răspuns: „Este mult!” Şi a adăugat: „Eu socotesc că de se va pocăi omul din toată inima şi de va pune gând tare, ca de acum să nu se mai întoarcă la păcat, apoi în trei zile îi primeşte Dumnezeu pocăinţa lui! Toate cele peste măsură sunt ale dracilor”.

Alt frate a întrebat pe Cuviosul Pimen, zicând: „Cum se cuvine să petreacă omul?” Stareţul a răspuns: „Vedem pe Daniil că nu s-a aflat asupra lui clevetire, decât numai în slujbele Domnului Dumnezeului lui petrecând”. Sfântul a arătat cu aceste cuvinte, că aşa se cade omului să vieţuiască, adică toată viaţa lui să nu fie altceva decât numai slujire către Domnul Dumnezeu.

Altul l-a întrebat: „Cum aş putea să mă păzesc de vicleşugurile vrăjmaşilor?” Părintele a răspuns: „Când căldarea are foc dedesubt şi arde, nu îndrăznesc muştele sau alte vieţuitoare să se atingă de dânsa; iar când se răceşte, atunci şi muştele şed pe dânsa, şi târâtoarele cad înăuntru. Aşa şi monahul care se sileşte cu osârdie la lucrurile cele duhovniceşti, vrăjmaşul nu îndrăzneşte a se apropia şi a-l supăra; iar cei ce petrec în nebăgare de seamă şi în lenevire, vrăjmaşul se apropie cu înlesnire de ei şi-i supără precum voieşte”.

Au întrebat oarecare părinţi pe Avva Pimen: „Cine este cel ce zice: Părtaş sunt eu tuturor ce se tem de Tine?” Şi a zis bătrânul: „Duhul Sfânt este care zice”.

Zis-a Avva Pimen: „De vei vedea câteva lucruri şi vei auzi cuvinte, să nu le povesteşti aproapelui tău, căci este surpare de război”.

Un frate a venit la Avva Pimen şi i-a zis lui: „Semăn ţărâna mea şi fac dintr-însa milostenie”. I-a zis lui bătrânul: „bine faci!” Şi s-a dus cu osârdie şi a sporit milostenia. Şi a auzit Avva Anuv cuvântul şi i-a zis lui Avva Pimen: „Nu te temi de Dumnezeu, aşa grăind fratelui?” Şi a tăcut bătrânul. După două zile a trimis Avva Pimen la fratele şi i-a zis lui, auzind şi Avva Anuv: „Ce mi-ai zis alaltăieri, că mintea mea era aiurea?” Şi a zis lui fratele: „Am zis că semăn ţărâna mea şi fac dintr-însa milostenie”. Şi a zis Avva Pimen: „Am gândit că pentru fratele tău cel mirean ai grăit; iar dacă tu eşti cel ce faci lucrul acesta, nu este lucru călugăresc”. Iar el auzind, s-a mâhnit, zicând: „Alt lucru nu ştiu, decât acesta şi nu pot ca să nu semăn ţărâna mea”.

Deci, după ce s-a dus, i-a făcut lui metanie Avva Anuv, zicând: „Iartă-mă!” Şi a zis Avva Pimen: „Şi eu de la început ştiam că nu este lucru călugăresc, dar după socoteala lui am grăit şi m-am străduit spre sporirea dragostei, iar acum s-a dus mâhnit şi tot la fel face”.

Altul l-a întrebat despre gândurile cele rele care năvălesc asupra lui, cum ar putea să scape de dânsele. Sfântul a grăit: „Lucrul acesta este asemenea unui bărbat care are foc în stânga şi un vas cu apă în dreapta, şi, de se arde de foc, ia apă din vas şi-l stinge. Focul închipuie gândurile cele rele pe care vrăjmaşul le aruncă în inima omului, ca nişte scântei în casă, ca să se aprindă de pofta păcatelor; iar apa este ca să se arunce la rugăciune către Dumnezeu”.

Părintele Anuv l-a întrebat iar despre gândurile cele rele care ies din inimă şi despre poftele cele deşarte. Stareţul i-a răspuns din Sfânta Scriptură: „Oare se preamăreşte securea fără de cel ce taie cu ea? Sau se înalţă fierăstrăul fără cel care îl trage? Drept aceea şi tu să nu le întinzi gândurilor celor rele spre ajutor mâinile învoirii tale, nici te îndulci cu ele şi rămân nelucrătoare”.

Un frate a mers la Avva Pimen şi şezând câţiva împreună, au lăudat un frate, că este urâtor de rele. Zis-a Avva Pimen celui ce a vorbit: „Şi ce este uriciunea de rele?” Şi s-a uimit fratele şi nu a găsit ce să răspundă şi, sculându-se, a cerut iertare de la bătrânul, zicând: „Spune-mi, ce este uriciunea de rele?” A zis bătrânul: „Uriciunea de rele aceasta este: Să urască cineva păcatele sale şi pe aproapele său să-l îndrepte”.

A zis iarăşi: „Omul care învaţă, dar nu face cele ce învaţă, este asemenea cu fântâna; că pe mulţi îi adapă şi-i spală, iar pe sine nu se poate curăţi, ci de toată întinăciunea este plină şi toată necurăţenia într-însa se află”.

Părintele Iosif a întrebat pe părintele Pimen despre post, zicând: „Cum se cade să posteşti?” Stareţul a răspuns: „Eu voiesc ca din toate să mănânc puţin şi să nu mă satur”. I-a zis Avva Iosif: „Când erai mai tânăr, nu posteai din două în două zile, avvo?” Şi a zis bătrânul: „Am postit cu adevărat şi trei şi patru zile şi o săptămână; dar, cercetând toate acestea, părinţii cei mari au aflat că în fiecare zi este bine să mâncăm câte puţin; şi ne-au dat nouă calea împărătească, că este mai uşoară şi mai lesnicioasă, ca mintea să nu se înalţe”.

Povestit-au unii lui Avva Pimen, despre un călugăr, că nu bea vin. Şi le-a zis lor: „Vinul nu este al călugărilor”.

Un egumen de la o mănăstire mare a întrebat pe părintele Pimen, zicând: „Cum pot să câştig umilinţă?” Stareţul a răspuns: „Cum se poate să fie umilinţă în inima aceea în care sunt puţinele de brânză, vase de unt şi multe alte griji pentru cele dinafară”.

Apoi l-a întrebat pe avva pentru trândăvie. Şi i-a zis lui bătrânul: „Trândăvia stă peste tot începutul şi nu este patimă mai rea decât dânsa, iar de o va cunoaşte omul că aceasta este, se odihneşte”.

Un frate iarăşi a întrebat pe părintele Pimen, zicând: „Ce este a se mânia cineva în zadar pe fratele său?” Şi a zis: „Orice nedreptate îţi va face fratele tău şi tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii. Chiar de îţi va scoate ochiul tău cel drept şi îţi va tăia mâna ta cea dreaptă şi te vei mânia pe el, în zadar te mânii. iar de te desparte de Dumnezeu, atunci să te mânii tare”.

Altul a întrebat pe stareţ: „Este bine oare a grăi sau a tăcea?” Stareţul a răspuns: „Cel ce grăieşte pentru Dumnezeu, face bine; şi cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea face bine”.

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Ce voi face?” I-a zis Avva Pimen: „Scris este: Fărădelegea mea voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu”. „Deci ce voi face?” Şi i-a răspuns bătrânul: „Când Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem?” Şi i-a zis lui fratele: „De păcatele noastre”. Deci i-a zis bătrânul: „Să intrăm dar în chilia noastră şi Domnul ne va ajuta nouă în toate”.

Dar răspunsurile lui nu erau cu bună înţelegere numai la diferite întrebări, ci şi afară de întrebări. În Pateric se află multe cuvinte folositoare ale lui, dintre care spunem unele. Părintele Pimen a zis: „Când omul voieşte să zidească o casă, adună multe lucruri de trebuinţă, ca s-o poată alcătui. Aşa şi noi, să luăm din toate bunătăţile câte puţină parte şi să zidim în noi casa cea sufletească”.

A zis iar: „Aceste trei capete sunt de trebuinţă omului, adică: să se teamă de Dumnezeu, să se roage adeseori şi să facă bine aproapelui”.

A zis iar: „Neagoniseala, răbdarea şi dreapta socoteală, aceste trei însuşiri sunt trebuincioase vieţii monahiceşti; că scris este: „De vor fi cei trei bărbaţi, Noe, Daniil şi Iov, aceştia se vor mântui”. Noe este chipul necîştigării, Iov al răbdării, iar Daniil al dreptei socoteli. Deci, de se vor afla aceste trei însuşiri în monah, Dumnezeu, Care îl mântuieşte, petrece într-însul”.

A mai zis iar: „Monahul, dacă va urî două lucruri, poate să fie liber de lumea aceasta”. Fratele l-a întrebat: „Care sunt aceste lucruri?” Stareţul a răspuns: „Odihna cea trupească şi slava cea deşartă”.

A zis iar: „În Evanghelie este scris: Cel ce are haină s-o vândă şi să cumpere sabie. Adică, cel ce are odihna trupului său, s-o lase şi să primească viaţa aspră şi calea strâmtă”.

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Ce voi face, că sunt luptat de curvie şi mă înfierbânt la mânie?” Zis-a bătrânul: „Pentru aceasta zicea David, că pe leu îl batem şi pe urs îl sugru-măm; adică, minia o tăiem, iar curvia cu osteneli o strâmtoram”. Apoi a adăugat lui: „David când s-a luptat cu leul, apucându-l de grumaji, îndată l-a ucis. Şi noi când vom înfrâna gâtul şi pântecele nostru, vom birui cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolul şi pe leul, care este trupul nostru”.

Şi a zis iar: „De n-ar fi venit în Ierusalim Navuzardan arhimagherul – mai-marele bucătarilor împăratului Babilonului -, templul Domnului nu s-ar fi ars. Aşa şi între noi, dacă nu va intra îmbuibarea şi odihna pântecelui, nu se va aprinde focul poftei păcatului, şi mintea noastră, care se împotriveşte păcatului, nu va cădea niciodată în războiul vrăjmaşului”.

A zis iarăşi: „Precum albinele se gonesc cu fum şi se ia dulceaţa ostenelilor lor, aşa şi odihna trupului se goneşte din suflet cu frica Domnului şi se ia de la trup tot lucrul cel bun”.

În sfârşit, a zis iar: „Precum spătarul împărătesc stă gata totdeauna înaintea împăratului, tot aşa se cade şi sufletului să fie gata asupra diavolului desfrânării”.

Părintele Pimen, auzind de un frate oarecare că posteşte câte şase zile, iar în a şaptea gustă puţină hrană şi avea minie asupra fratelui, i-a zis: „Ai învăţat a posti câte şapte zile, iar de mânie nu ai învăţat a te înfrâna în nici o zi!”

Un preot de la o mănăstire, auzind despre nişte fraţi că intră deseori în cetate, se spală în baie şi nu se îngrijesc de mântuirea lor, s-a mâniat pe ei şi, venind în sobor, a luat chipul monahicesc de pe dânşii. Căindu-se după aceasta, s-a dus la părintele Pimen şi i-a spus ce a făcut acelor fraţi. Stareţul i-a grăit: „Oare nu ai şi tu ceva din omul cel vechi, sau te-ai dezbrăcat de dânsul desăvârşit?” Iar preotul a zis: „Mă împărtăşesc de omul cel vechi”. Iar bătrânul i-a zis: „Iată că şi tu eşti ca şi fraţii; că deşi puţin te împărtăşeşti din vechime, însă eşti supus păcatului”. Auzind cuvântul acesta de la stareţ, s-a umilit şi, ducându-se, a chemat pe fraţii cei mâhniţi şi s-a pocăit înaintea lor; apoi i-a îmbrăcat iar în chipul monahicesc.

Odată, părintele Isaac s-a dus la părintele Pimen şi, văzându-l că îşi turna apă pe picioare, ca unul ce avea îndrăzneală către dânsul, i-a zis: „Cum s-au obişnuit unii a-şi obosi trupurile cu asprime!” Stareţul i-a răspuns: „Noi nu ne-am învăţat a fi ucigaşi de trupuri, ci de patimi”.

Apoi a zis iar: „Este un om care se vede că este tăcut, dar în inima lui osândeşte pe alţii. Unul ca acela neîncetat grăieşte! Şi este altul care de dimineaţă până seara grăieşte cu limba şi totuşi păzeşte tăcerea, fiindcă cele de folos nimic nu grăieşte şi nu osândeşte pe aproapele”.

Un frate a venit la Părintele Pimen şi i-a zis: „Avvo, multe gânduri îmi vin şi mă primejduiesc din pricina lor”. Şi l-a scos pe el bătrânul afară şi i-a zis: „Întinde braţele şi opreşte vântul!” Iar el a zis: „Nu pot să fac aceasta”. Şi i-a zis bătrânul: „Dacă asta nu poţi s-o faci, nici gândurile nu le poţi opri să nu vină; alt lucru este însă să le stai împotrivă”.

Părintele Iosif spunea, zicând: „Noi şezând odată la părintele Pimen, era între noi un frate tânăr cu numele Agaton, către care stareţul voind să grăiască ceva, l-a numit părinte, zicându-i: „Părinte Agatoane!” Noi i-am zis stareţului: „Fratele este tânăr, pentru ce îl numeşti părinte?” Stareţul a răspuns: „Gura lui cea tăcută m-a făcut să-l numesc părinte!” Apoi părintele Pimen a zis: „Fratele care petrece cu aproapele, este dator să fie ca o piatră cioplită; ocărit fiind să nu se mânie, preamărit fiind să nu se înalţe”.

Întrebat a fost Avva Pimen: „La cine se potriveşte cuvântul cel scris: Să nu vă grijiţi pentru ziua de mâine?” I-a răspuns lui bătrânul: „S-a zis pentru omul care se află în ispită şi se împuţinează. Să nu se îngrijească, zicând: „Câtă vreme am în ispita aceasta?” Ci mai vârtos să socotească zicând în fiecare zi: astăzi. Căci ajunge zilei răutatea ei”.

Un frate i-a zis lui Avva Pimen: „De voi da fratelui meu puţină pâine sau altceva, mă tem că-mi pierd plata, zicând că faptele se fac pentru plăcerea oamenilor”. I-a zis lui bătrânul: „Deşi pentru plăcerea oamenilor se fac, noi să dăm trebuinţa fratelui”. Şi i-a spus şi această pildă: „Doi oameni erau plugari şi locuiau într-o cetate. Şi unul dintr-înşii semănând, a făcut puţine necurate, iar celălalt, lenevindu-se, nu a făcut nimic. Deci făcându-se foamete, care din amândoi poate să trăiască?” A răspuns fratele: „Cel ce a făcut cele puţine şi necurate”. I-a zis lui bătrânul: „Aşadar şi noi să semănăm puţine, chiar şi necurate, să nu murim de foame!”

Şi iarăşi: „Răutatea niciodată nu goneşte răutatea; dar de-ţi va face cineva rău, tu să-i faci bine, ca, facerea ta de bine către el să strice răutatea lui”. La această faptă bună, precum şi la altele, Cuviosul Pimen singur învăţa cu lucrul, căci mai înainte de venirea lui de la schit în Egipt, era acolo un stareţ cinstit de toţi.

Părintele Pimen mergând în Egipt, mulţi au părăsit pe acel stareţ şi au început a veni la Pimen; deci, pentru aceea acel stareţ a început a se mânia asupra părintelui Pimen, a-l zavistui şi a vorbi rele de dânsul.

Părintele Pimen, auzind despre aceasta, s-a mâhnit şi a zis către fraţii săi: „Ce să facem, căci aceşti oameni ne-au aruncat în necaz părăsind pe stareţul cel atât de sfânt şi de cuvios şi venind la noi, care nu suntem nimic? Cum vom tămădui mânia cea contra noastră a acelui mare părinte? Să facem puţine bucate şi să căutăm puţin vin, să ne ducem la stareţul şi să mâncăm cu dânsul, doar aşa se va milostivi sufletul lui!” Deci, făcând bucăţele şi câştigând voie, au mers la acel stareţ şi au bătut în uşa chiliei lui. Ucenicul aceluia, auzind, a întrebat: „Cine sunteţi?” Ei au zis: „Spune părintelui tău că Pimen cu fraţii săi au venit să se binecuvânteze de la dânsul”. Ucenicul, mergând, a spus stareţului, iar el, auzind, a zis: „Du-te, spune-le să se ducă de aici, că nu am vreme să-i văd!” Când ucenicul a spus aceasta la cei ce veniseră, aceia au zis: „Nu ne vom duce de aici până ce nu ne vom învrednici a ne închina stareţului”. Şi stăteau în arşiţa soarelui lângă uşa chiliei.

    Stareţul, văzând smerenia şi răbdarea celor ce veniseră, s-a umilit şi le-a deschis uşa şi i-a primit cu sărutare; deci, şezând, au vorbit cu dragoste şi au mâncat din cele aduse. Apoi stareţul acela a zis: „Cu adevărat, nu numai acelea ce le-am auzit despre voi sunt adevărate, dar şi însutit mai mari lucruri bune văd în voi!” Din acea vreme, stareţul s-a făcut iubit prieten al părintelui Pimen. Astfel ştia Cuviosul Pimen să strice răutatea celui ce vrăjmăşuia contra lui şi a fi prin aceea şi altora pildă.

    Un frate a venit la Avva Pimen în a doua săptămână din Postul Mare şi mărturisindu-şi gândurile şi dobândind odihnă, i-a zis: „Puţin de nu m-am împiedicat să vin aici astăzi”. Şi i-a zis lui bătrânul: „Pentru ce?” Zis-a fratele: „Am gândit, că nu cumva pentru post nu-mi vei deschide”. I-a zis lui Avva Pimen: „Noi nu ne-am învăţat a închide uşa cea de lemn, ci mai vârtos uşa limbii”.

    Cuviosul Pimen mai putea încă să folosească pe alţii uneori şi cu tăcerea, ca şi cu cuvântul. Odată, au venit pentru cercetare preoţii acelui loc, la mănăstirea în care era petrecerea cuviosului. Părintele Anuvie, vrând să le facă lor puţin ospăţ după putere, a intrat la Cuviosul Pimen şi i-a spus despre aceasta. Dar Pimen nu i-a dat răspuns, ci a tăcut multă vreme. Părintele Anuvie s-a dus mâhnit. După aceea i-au zis lui fraţii care se întâmplaseră la dânsul: „Pentru ce n-ai dat răspuns părintelui Anuvie?” Stareţul le-a răspuns: „Eu la aceasta n-am unelte, căci acum sunt mort, iar mortul nu vorbeşte; deci, să nu mă socotiţi pe mine că sunt cu voi”.

    Aceasta a făcut-o stareţul ca să nu fie chemat cu dânşii la masă, că şi aceasta se povestea de dânsul: când era chemat de fraţi să mănânce împreună cu dânşii, mergea plângând, ca şi cum nu voia, căci se păzea să-şi sature pântecele şi se temea a nu asculta pe fraţi, ca să nu-i mâhnească.

    Un monah de la un loc îndepărtat, auzind de viaţa cea îmbunătăţită a părintelui Pimen, a venit să-l vadă şi să se folosească de cuvintele lui. Stareţul a primit pe acel monah cu cinste şi, sărutându-se unul cu altul, au şezut. Monahul cel venit a început a vorbi cu stareţul din dumnezeiasca Scriptură, despre lucruri nepricepute şi despre lucruri cereşti. Iar părintele Pimen, întorcându-şi faţa, tăcea, nedând nici un răspuns celui ce vorbea.

    Deci, monahul acela, vorbind mult din Sfânta Scriptură şi necăpătînd nici un răspuns de la stareţ, fiindcă tăcea, a ieşit din chilie mâhnit şi a zis către ucenicul stareţului: „În zadar am suferit eu atâta osteneală în cale, căci pentru dânsul am venit aici, iar el nu voieşte să vorbească nici un cuvânt cu mine!” Ucenicul, intrând la stareţ, i-a zis: „Părinte, acel cinstit bărbat a venit pentru tine, fiind slăvit între monahii laturii sale. Pentru ce nu vorbeşti cu dânsul?” Stareţul a răspuns: „Acesta din cei de sus este şi vorbeşte de cele cereşti, iar eu sunt din cei de jos şi ştiu a vorbi de cele pământeşti. De ar fi vorbit fratele acela care a venit la noi, despre patimile sufleteşti şi despre neputinţele trupeşti, i-aş fi răspuns; dar, de vreme ce el vorbeşte despre lucruri înalte, eu nu ştiu nimic de acelea”.

    Ucenicul, ieşind la monahul acela, i-a zis: „Părinte, să ştii că stareţul nu degrabă începe a vorbi din dumnezeiasca Scriptură; ci, dacă cineva îi vorbeşte despre patimile sufleteşti, aceluia îi răspunde”. Atunci monahul acela, umilindu-se, a intrat la stareţ şi i-a zis: „Părinte, ce să fac, căci sunt stăpânit de patimi?” Atunci stareţul privind spre dânsul cu faţa luminoasă, i-a zis: „Acum bine ai venit! Deschide-ţi gura ta pentru acestea şi o voi umplea de bunătăţi”. Deci, a vorbit cu dânsul destul, cum să biruim războaiele care se ridică asupra noastră. Monahul acela, folosindu-se foarte mult din cuvintele stareţului cele insuflate de Dumnezeu, a mulţumit lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea pe un părinte sfânt că acela şi a auzi vorbă lui. El s-a întors la locul său bucurându-se, ca cel ce a aflat dobânda multă şi folos sufletesc.

    A întrebat Avraam pe Avva Pimen, zicând: „Cum ne luptă pe noi dracii?” Şi i-a zis lui Avva Pimen: „Pe noi ne luptă dracii? Nu se luptă cu noi, câtă vreme facem voile noastre. Că voile noastre s-au făcut draci şi ei sunt care ne necăjesc pe noi, ca să le împlinim. Iar de voieşti să ştii cu cine s-au luptat dracii, apoi află că cu Moise şi cu cei asemenea lui”.

    Un alt monah, anume Isaac, a venit la părintele Pimen şi l-a găsit pe el şezând, ca şi cum era în uimire. Deci, aşteptând multă vreme şi văzându-l pe dânsul venit în sine, i-a făcut metanie, zicându-i: „Părinte, spune-mi mie unde ai fost cu mintea ta?” Iar el, fiind silit de rugăminte, a zis: „Mintea mea era acolo unde Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, plângea lângă cruce. Deci şi eu aş fi voit ca acolo să plâng totdeauna!”

    Un cuvios mare între părinţi ca acesta, care toată faptă bună a trecut-o cu viaţa şi fiind de folos tuturor cu cuvântul, avea atâta smerenie în mintea sa, încât deseori el zicea cu suspin: „Eu voi fi aruncat în locul acela în care va fi aruncat satana”.

    Dar Domnul, pe smeritul Său rob, l-a înălţat în locul sfinţilor îngeri şi în locaşurile drepţilor şi ale cuvioşilor; căci, după viaţa sa pământeasca plină de mulţi ani, l-a sălăşluit pe dânsul în cereştile acoperăminte, unde anii nu se împuţinează şi unde toţi sfinţii, stând înaintea scaunului slavei dumnezeieşti, slăvesc totdeauna pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia să-I fie slava şi de la noi, păcătoşii, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

    Notă – Despre acest cuvios părinte Pimen vezi şi cuvântul din Prolog în 14 zile ale lunii februarie, cum izgonea diavolii cu cuvântul. Dar se ştie că între cuvioşii părinţi se mai află un părinte cu numele Pimen – pomenindu-se în Limonariu – care era de neam din Galatia şi mai pe urmă cu anii. Cel dintâi a vieţuit în pustiile Egiptului, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr, precum este arătat în viaţa aceluia. Iar cel de-al doilea a fost după 150 de ani şi a vieţuit pe vremea împăratului Mauriciu, în pustia Palestinei ce se numeşte Ruva, nevoindu-se în zilele părintelui Sofronie, patriarhul Ierusalimului şi ale lui Ioan Evirat, scriitorii cărţii care se numeşte Limonariu. Pentru aceasta este de trebuinţă ca şi viaţa celuilalt cuvios Pimen să fie pomenită aici, întâi pentru folos, iar al doilea pentru a şti deosebirea între acei doi cu numele de Pimen.