Viața Sfântului Cuvios Stelian Paflagonul

Cuviosul Stelian se naște dintr-o familie de buni creștini într-o vreme în care Răsăritul ortodox era frământat de prigoanele unor împărați ai Bizanțului dezlănțuiți pentru defăimarea sfintelor icoane. Atunci cad victime luptătorilor contra icoanelor numeroși ierarhi, teologi, preoți, călugări și credincioși. Părinții pruncului Stelian, oameni înstăriți, treceau însă printr-o altă durere, aceea a pierderii copiilor lor la scurtă vreme de la naștere.

Singurul rămas în viață a fost Stelian, către care se îndreaptă dragostea părintească împletită cu teama de a nu-l pierde. De aceea, el va crește cu o dragoste nestinsă pentru copii și cu milă pentru cei în suferință, căci lipsa fraților și surorilor din casa părintească va lăsa urme pentru tot restul vieții Cuviosului Stelian. Aplecat spre cele duhovnicești și îndrumat în permanență de părinți pe calea bisericii, drept mulțumire pentru darul vieții primite, Stelian va găsi în biserica din orașul său o a doua casă, iar în atmosfera religioasă din timpul slujbelor bisericești, adevăratul suflu al vieții sale. De aceea, rămânând orfan prin moartea celor doi părinți ai săi, va vinde toată agoniseala părintească, va împărți tot ce avea la săracii lui Dumnezeu, iar el se va îndrepta spre una din numeroasele mânăstiri care împodobeau, în vremurile de atunci, pământul creștin al Asiei Mici (Turcia de azi). Se va stabili așadar într-o asemenea vatră de trăire duhovnicească în provincia Paflagonia, în apropierea străvechii așezări creștine a Cezareei Capadociei, patria Sfântului Vasile cel Mare. Era o provincie muntoasă în care înflorea viața călugărească și pustnicească pe înălțimile munților sau în numeroasele peșteri. Unele din acestea, rămase pustii după năvala turcilor, păstrează până azi frumusețea picturilor creștine.

Într-o astfel de mânăstire se va adăposti și tânărul Stelian, făcând ascultare și urmărind îndeaproape sfaturile duhovnicești ale bătrânilor călugări. Cunoscând râvna pentru trăirea monahicească și dragoste pentru Hristos, starețul rânduiește pregătirea lui Stelian pentru treapta preoției. Dar el, socotindu-se nevrednic a îmbrățișa un cin mai presus de al îngerilor, ca oarecând Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu sau Sfântul loan cel cu Gura de Aur, cere duhovnicului îngăduința de a se pustnici într-una din peșterile din preajma mânăstirii. Într-o asemenea peșteră va viețui ani îndelungați, în post și rugăciune necurmată. Dar starea sa aici, în mijlocul stâncilor și doar cu mintea înălțată la Domnul, nu va împiedica pe Stelian să reverse mai departe dragostea și mila sa față de creștinii în suferință. De aceea, atunci când va afla de la credincioșii care veneau la el să-i ceară sfat duhovnicesc sau să înalțe rugăciuni pentru ei, că în părțile acelea bântuie o molimă cumplită care seceră în primul rând copiii, Stelian, amintindu-și de plânsul părinților săi, se va aprinde de milă. Atunci el își deschide inima spre Dumnezeu și înalță rugăciuni smerite pentru îndepărtarea acestei molime.

Și ca un alt llie, care înviase pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, rugăciunile sale fierbinți la Dumnezeu sunt bine primite, molima încetează și mulți copii sunt salvați de la moarte. Cunoscând căldura inimii sale iubitoare de copii și mila față de toți cei ce erau în suferință, precum și puterea rugăciunilor lui Stelian înălțate lui Dumnezeu, mamele cu prunci bolnavi încep să vină la peștera lui Stelian pentru a câștiga, cu rugăciunile sale, sănătatea și viața copiilor lor.

Rugăciunile sale aveau atâta tărie încât de cele mai multe ori mamele se întorceau fericite la casele lor. Faima sa crește tot mai mult și se răspândește în ținuturile învecinate, dar smerenia lui Stelian depășea cu mult cinstirea pe care încercau oamenii să i-o aducă. În această stare de dragoste aprinsă către Dumnezeu și de milă jertfitoare în rugăciune pentru toți cei care suferă, Cuviosul Stelian va trece la cele veșnice, dar minunile săvârșite în peștera în care a trăit nu vor înceta.

Trupul său neputrezit va fi adus la biserica mânăstirii sale de metanie și va avea aceeași tărie în vindecări ca atunci când Stelian se afla în viață. Cunoscând evlavia mulțimilor, puterea dragostei cu care acestea înconjurau memoria Cuviosului, precum și minunile care se săvârșeau înaintea moaștelor sale, Biserica hotărăște canonizarea sa, adică trecerea sa în rândul cuvioșilor făcători de minuni, rânduind ca zi de pomenire 26 noiembrie, ziua trecerii sale la cele veșnice.