Viața Sfântului Cuvios Tit din Pecerska

Cuviosul Tit, fiind tuns monah a trăit în mănăstirea Pecerska în rânduiala preoției. Cuviosul a adormit cu pace în anul 1190 după Hristos. Din viața Sfântului Tit aflăm o scurta istorisire despre iertarea aproapelui și cât de importantă este ea pentru mântuirea sufletului. 

Neghina semănată în grâul prieteniei curate

Acest presbiter Tit avea un frate duhovnicesc, monah din aceeași mănăstire, anume Evagrie, cu rânduiala diacon, către care acest fericit presbiter Tit avea dragoste mare și nefățarnică, încât toți se mirau de iubirea cea de un cuget și curată a lor. Iar vrăjmașul, urâtorul binelui, care s-a obișnuit a semăna neghină printre grâu, a semănat vrajbă între ei și atât de mult i-a întunecat cu mânie și cu ură, încât nici în față nu puteau să se vadă, ci cu totul s-au abătut unul de la altul.

Boala neașteptată

Iar odată, după rânduiala lui Dumnezeu, s-a întâmplat acestui fericit preot Tit de s-a îmbolnăvit cumplit și acum era în deznădejde de viață. Atunci a început a plânge cu amar al său păcat și a trimis la diaconul Evagrie, cu multă umilință, zicându-i: „Iartă-mă, frate, pentru Domnul, că te-am mâhnit cu mânia mea”. Iar acela nu numai că nu l-a iertat, dar l-a și blestemat cu cuvinte aspre.

Văzând însă frații pe Tit murind, au tras pe Evagrie cu sila ca să se ierte cu fratele său. Iar bolnavul, văzând pe acela, îndată plecându-se, a căzut la picioarele lui, cu fața la pământ, zicându-i cu lacrimi: „Iartă-mă, părinte, și binecuvintează-mă”. Dar Evagrie, fiind nemilostiv și fără de omenie, s-a întors de la fratele său și a zis aceste cuvinte cumplite: „Niciodată nu voiesc să am iertare cu el, nici în veacul acesta, nici în veacul ce va să vie!”

„…și îndată a căzut”

Și acestea zicând, s-a desprins din mâinile fraților și îndată a căzut. Deci vrând să-l ridice frații, l-au găsit fără suflet și nu au putut nici mâinile să-i îndoaie, nici gura să-i strângă, nici ochii să-i închidă, ca la un mort de demult. Iar cel bolnav, adică fericitul Tit, s-a sculat în vremea aceea și s-a însănătoșit, ca și cum n-ar fi fost bolnav. (…) Frații, fiind înfricoșați, au plâns mult pe Evagrie cel mort și-l îngropară având gura deschisă, ochii asemenea, iar mâinile întinse.

Cât de importantă este iertarea?

Atunci ei au început a se feri de mânie, iertându-se între dânșii, dacă avea cineva asupra cuiva pâră și luând bine aminte din certarea aceasta, la cuvintele Domnului: „Tot cel ce se mânie asupra fratelui său în deșert, este vinovat judecății”. (…) Dar mai ales acest fericit presbiter Tit, văzând că pentru cercarea păcii cu fratele a aflat pace la Dumnezeu, prin care s-a ferit de moartea cea trupească și sufletească, de atunci nici nu gândea să mai aibă mânie, ci dezrădăcinând-o cu totul, a avut spre toți frații dragostea cea după Dumnezeu.

Extras din „Viețile sfinților”, ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005