Viața Sfântului Ierarh Alexandru, Arhiepiscopul Ierusalimului

Sfântul sfințit mucenic Alexandru al Ierusalimului a trăit la sfârșitul secolului al doilea și începutul secolului al treilea. Episcop și mucenic, sfântul Alexandru a murit pe vremea persecuțiilor împăratului Deciu (249-251), la jumătatea secolului al III-lea. Este pomenit în Biserica Ortodoxă pe 16 mai și pe 12 decembrie ca ieromartir. Alexandru a fost discipolul marelui învățător și scriitor al Bisericii, Clement al Alexandriei, pe care îl numește „învățătorul și binefăcătorul meu”, într-o scrisoare către Origen, citată de Eusebiu de Cezareea. A fost primul episcop de Flavia, în Capadocia, iar mai apoi a fost desemnat co-administrator, alături de episcopul Ierusalimului, Narcissus, care la vremea aceea avea 116 ani.

Pe timpul împăratului roman Alexandru Sever (222-235), Alexandru a fost închis pentru credința sa. După ce a fost eliberat din închisoare, a plecat la Ierusalim pentru a se închina la Sfintele Locuri. În timp ce se afla la Ierusalim, bătrânul episcop Narcissus l-a rugat să rămână și să-l ajute la conducerea scaunului episcopal. Acest fel de situație era un lucru extrem de rar în Biserica veche, el fiind însă acceptat și introdus cu consimțământul tuturor episcopilor din Palestina.

După moartea episcopului Narcissus în 212, i-a urmat imediat episcopul Alexandru, care a condus Biserica Ierusalimului timp de 38 de ani. În decursul acestor ani, Alexandru a înființat prima bibliotecă publică din Ierusalim, cu lucrări de teologie creștină.

Alexandru i-a dat permisiunea lui Origen să predice în biserică, deși acesta din urmă era pe atunci doar un mirean. În urma acestei îngăduințe, Alexandru, nevoit fiind să-și justifice decizia, a afirmat că astfel de permisiuni au mai avut loc și-n alte părți și că lui Origen însuși i-a fost acordată această permisiune, deși pe atunci era foarte tânăr. Se spune că Alexandru și Origen au studiat împreună la Şcoala catehetică din Alexandria. Alexandru l-a hirotonit pe Origen preot în anul 230.

Deși era în vârstă, Alexandru a fost arestat între anii 249 și 251, împreună cu alți episcopi, pe timpul persecuțiilor ce se făceau împotriva Bisericii creștine sub împăratul Deciu, iar mai apoi a fost dus în Capadocia. Despre întemnițarea sa s-a spus că: „Slava cărunteților sale, împreună cu marea sa sfințenie, i-au împletit o dublă cunună în prizonierat”. Viața lui menționează că a suferit multe torturi, cărora însă a supraviețuit. Atunci când în arenă au fost aduse fiare sălbatice pentru a-l devora, se spune că unele îi lingeau picioarele, iar altele se așezau pe nisip în arenă. Istovit de pe urma suferințelor, moare în închisoare în anul 251.

Scrieri

Episcopul și istoricul Eusebiu de Cezareea (275–339) cunoștea mai multe din scrisorile trimise de Alexandru antinoiților (populație creștină din Egipt) și citează din una din ele. O altă scrisoare cunoscută este adresată antiohienilor, o a treia către Origen și o alta scrisă împreună cu Teoctist al Cezareei lui Demetrius al Alexandriei.