Viaţa Sfântului Mucenic Luchian preotul

Sfântul Lucian era de loc din cetatea Samosatelor din Siria, născut din părinţi drept-credincioşi. La vârsta de doisprezece ani a rămas orfan şi averea care i-a rămas de la părinţi a împărţit-o la săraci, iar el, alegându-şi viaţa cea strâmtă şi aspră, se deprindea la învăţătura dumnezeieştilor cărţi. Din tinereţea lui nu bea vin, ci numai apă, primea hrană o dată pe zi, iar uneori toată săptămâna nu gusta nimic, şi hrana lui numai era pâine şi apă. Cea mai multă vreme a vieţii sale o petrecea în rugăciuni şi lacrimi, căutând fericirea celor ce plâng. Şi, iubind tăcerea, se mângâia întotdeauna cu gândirea la Dumnezeu, iar la faţă întotdeauna arăta trist.

Când era nevoie să vorbească, atunci din gura lui curgeau dumnezeieştile Scripturi, încât abia putea să se odihnească gândind neîcetat la dânsele. Printr-o viaţă ca aceasta ajungând la adâncul înţelepciunii şi devenind mai iscusit decât alţii întru învăţătură, s-a învrednicit de rânduiala preoţească în Antiohia. Vrând ca şi pe alţi mulţi să-i vadă în dreapta credinţă şi în înţelepciune asemenea cu sine, dar mai ales ca să-i înveţe pe cei tineri, a făcut o şcoală şi a adunat mulţime de ucenici; el era învăţător al îndoitei înţelepciuni: al celor scrise în Scriptură şi al celor duhovniceşti; adică şi dumnezeiasca Scriptură învăţându-i să o înţeleagă şi cu fapte bune povăţuindu-i a vieţui. Încă era iscusit şi la scriere, căci scria frumos şi repede, multe cărţi scriind, încât dintru această lucrare de mânăse hrănea şi pe dânsul şi pe cei săraci. Vechiul şi Noul Testament care erau scrise în limba greacă, fiind stricate de vicleşugul ereticilor, le-a îndreptat din nou în limba evreiască. Şi întru atâta era darul lui Dumnezeu în el, încât, când umbla prin cetate, de unii era văzut, iar de alţii nevăzut. Preamărindu-se el cu bunătăţile sale pretutindeni, a aflat de dânsul necredinciosul împărat Maximian, numit şi Galerie, care în acea vreme, aflându-se în ţările Răsăritului, voia să dezrădăcineze şi să piardă sfânta credinţă. Mai ales pe acei învăţători creştini, înţelepţi şi renumiţi îi chinuia şi îi ucidea, cum de curând îl ucisese pe Sfântul Antim al Nicomidiei şi pe Sfântul Petru al Alexandriei, socotind nelegiuitul că de va surpa pe stâlpii bisericeşti, cu înlesnire va cădea şi Biserica lui Hristos.

     Auzind şi despre Sfântul Lucian, a poruncit să-l caute şi să-l aducă pentru a fi chinuit. Iar el, ca orice om, temându-se să nu slăbească în munci, se ascundea de cei ce-l căutau. Dar un preot care locuia acolo în Antiohia, pe nume Pangratie, fiind de credinţa cea rea a lui Savelie, demult zavistuindu-i slava cea bună a lui Lucian, a spus despre dânsul celor trimişi de împărat unde se ascunde şi la fel ca Iuda a vândut la moarte pe cel nevinovat de moarte. Şi l-au prins necredincioşii pe Sfântul Lucian şi l-au dus în Nicomidia pentru a fi chinuit.

     În acea vreme cumplitul împărat întru atât se ridicase asupra creştinilor, încât ucidea şi pe pruncii cei mici ai lor, la fel ca un al doilea Irod, şi, vrând să-i pângărească pe prunci cu mâncăruri jertfite idolilor, a poruncit să li se dea cu de-a sila din acele mâncăruri. Iar ei, povăţuindu-se de Duhul Sfânt şi fiindu-le scârbă de acea mâncare, nu voiau să primească şi pentru aceea îi ucidea. Şi s-a întâmplat de i-au adus doi prunci de neam bun, amândoi de un tată şi de o mamă, iar aceştia fiind învăţaţi de părinţii lor şi mai ales de Dumnezeu se mâhneau tare mult de închinarea idolilor. Pe aceştia, chemându-i judecătorul, îi amăgea cu cuvinte şi cu mâncăruri dulci din cele jertfite idolilor, că doar-doar s-ar împărtăşi de mâncărurile lor cele diavoleşti. Ei însă se împotriveau şi lepădau mâncărurile, zicând: „Părinţii ne-au poruncit nouă să nu gustăm din aceste mâncăruri, pentru că de va mânca cineva din acestea, acela mânie pe Hristos”. Atunci judecătorul a poruncit să-i bată fără cruţare cu vergi, iar ei, ca nişte bărbaţi desăvârşiţi, nu au băgat seama de acestea. Dar un sofist, stând înaintea împăratului, i-a zis: „Ruşine ne-ar fi nouă dacă pruncii cei mici, nu demult dezlegaţi din scutece, ar putea, prin răbdarea lor, să biruiască pe împăratul roman. Deci, o, mare împărate, să mi-i dai în mâinile mele şi eu îi voi învăţa pe ei să-i cinstească pe zei”. Atunci împăratul i-a dat lui pe acei prunci, iar el făcând alifie din muştar iute şi răzându-le părul de pe capetele lor, i-a uns cu alifia aceea iute şi le-a pus capetele într-un vas fierbinte şi, înfierbântându-se capetele lor, ardeau ca de o văpaie de foc ca şi cum erau loviţi de fulger. Şi amândoi copiii au murit în acele chinuri. Întâi a căzut mort cel mai mic, iar cel mai mare, văzându-l pe fratele lui mort, a strigat: „Ai biruit, fratele meu, ai biruit! Dumnezeu îţi este ţie de ajutor”. După aceea, sărutând trupul fratelui mort, şi-a dat şi el duhul.

     Acestea s-au petrecut în Nicomidia, unde era dus şi prea fericitul Lucian la chinuri. Când era în Capadocia, văzându-i pe ostaşi lepădându-se de Hristos de frica judecătorilor, îi învăţa pe ei, zicându-le: „O! ce ruşine pentru voi, căci fiind ostaşi sănătatea voastră o puneţi întotdeauna pentru împăratul cel pământesc şi vremelnic, chiar sufletele voastre le puneţi pentru dânsul, iar pentru Hristos, Împăratul cel ceresc şi vrednic, n-aţi voit să staţi neclintiţi, nu numai că v-aţi cruţat, ci v-aţi şi lepădat de El. Deci, socotiţi ce folos aveţi, ascultând pe împăratul pământesc, şi gândiţi-vă de ce v-aţi lepădat de împăratul cel ceresc. Pentru deşartă slavă şi cinste v-aţi dat într-atât pierzării pe voi, iar pentru Domnul vostru, cel ce Şi-a dat Sângele Său pentru noi şi a gătit bunătăţile cele negrăite robilor Săi, n-aţi voit să răbdaţi puţin şi să împărăţiţi în veci cu El. Ruşinaţi-vă de pruncii cei mici şi de femeile cele neputincioase, ale căror inimi sunt mai viteze decât ale voastre, pentru că acelea rabdă bărbăteşte pentru Domnul lor şi s-au făcut ca bărbaţii, iar voi, temându-vă de chinuri, v-aţi făcut femei şi prunci mici. Ce se va întâmpla cu voi când vă va chema Hristos la judecata Sa?” Iar ostaşii, auzind acestea, iarăşi s-au întors la Hristos cu pocăinţă şi mergeau la chinuri, mărturisind cu inima şi cu gura numele cel întru totul sfânt al lui Iisus Hristos. Până la patruzeci de ostaşi au fost ucişi pentru Hristos. Aşa a grăit Sfântul Lucian, prin limba sa cea dulce şi plină de dumnezeiesc dar, pentru cei căzuţi de la Hristos şi iarăşi i-a întors către El şi către nevoinţa mucenicească i-a întărit.

     Când l-au dus în Nicomidia, a aflat acolo mulţi creştini şi ucenici ai săi, care aveau mare frică de chinuri, din care unii se ascundeau, iar alţii voiau să se lepede de creştinism, temându-se de cumplita chinuire şi moarte. Pe toţi aceştia i-a sfătuit Sfântul Lucian cu puternicul său cuvânt şi i-a întărit în credinţă că să nu se teamă de cei ce ucid trupul, pentru că sufletul nu pot să-l ucidă. Se spune că o fecioară, pe nume Pelaghia, ucenica lui Lucian, când era căutată spre a fi chinuită pentru credinţa în Hristos, temându-se să nu-i fie luată fecioria, a sărit de la o fereastră înaltă şi a murit şi pe aceasta credincioşii au cinstit-o ca pe o mucenică.

     Maximian auzise despre Lucian că atât îi este de frumoasă faţa şi vorbele lui sunt atât de dulci, încât oricare, văzându-i cinstita lui faţă şi auzindu-i cuvintele, nu era cu putinţă ca să nu devină creştin. Temându-se păgânul de el, că nu cumva şi el, vorbind cu Lucian faţă în faţă, să se facă creştin, când l-au adus la dânsul a vorbit cu el prin perdea şi de la depărtare. Mai întâi i-a făgăduit lui Lucian multe şi cinstite daruri, iar după ce Sfântul Lucian a râs de cuvintele lui cele înşelătoare şi viclene, a început a-l îngrozi cu chinuri. Dar el de loc nu s-a înfricoşat de ameninţarea lui; apoi l-a pus în temniţă în care a răbdat tot felul de chinuri: l-a legat în lanţuri, l-a bătut cu pietre ascuţite şi l-au chinuit mult cu foamea şi cu setea; iar printre alte multe chinuri i-au rupt toate membrele din încheieturi, l-au pus cu spatele pe cioburi ascuţite, pe care a zăcut patruzeci de zile. Şi sosind praznicul dumnezeieştilor arătări, sfântul a dorit ca şi el şi creştinii cei erau cu dânsul să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i îndeplinească dorinţa. Şi a rânduit Milostivul Dumnezeu ca, prin nebăgarea de seamă a străjerilor, unii din credincioşi s-au adunat în temniţă la dânsul aducând pâine şi vin. Iar Sfântul Lucian a zis ucenicilor lui şi tuturor credincioşilor care erau acolo: „Staţi împrejurul meu şi să vă faceţi biserică, căci cred lui Dumnezeu că mai bine primită îi va fi Lui biserica cea vie, decât cea de lemne sau de pietre”. Apoi, înconjurându-l pe el toţi, le-a zis: „Să săvârşim Sfânta Liturghie şi să ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine”. Iar ucenicii i-au zis: „Unde să punem mâinile, părinte, pentru săvârşirea Sfintelor Taine, pentru că aici nu este masă?” Iar el, zăcând cu faţa în sus, fiind legat pe cioburi, a zis: „Pe pieptul meu să o puneţi şi va fi pristol viu al Dumnezeului celui viu”. Şi aşa s-a săvârşit dumnezeiasca Liturghie în temniţă, pe pieptul sfântului, după rânduiala, precum se cade, cu toate rugăciunile cele cuviincioase ei şi toţi s-au împărtăşit cu Sfintele şi dumnezeieştile Taine.

     Dimineaţă a trimis împăratul slujitori ca să vadă dacă Lucian mai este încă viu. Şi când au intrat slujitorii pe uşile temniţei, Sfântul Lucian, văzându-i, a strigăt de trei ori: „Sunt creştin”. Şi cu aceste cuvinte şi-a dat duhul în mâinile lui Iisus Hristos, Dumnezeul său. Şi slujitorii au vestit lui Maximian că Lucian a murit, iar el a poruncit ca trupul lui să fie aruncat în mare. Slujitorii au făcut după porunca împăratului şi, legându-l de o piatră, au aruncat în noianul mării mult pătimitorul trup al Sfântului Lucian. Şi a stat în mare trezeci de zile. După aceea i s-a arătat unuia din ucenicii săi şi anume lui Glicherie, poruncindu-i să meargă la malul mării şi, luându-i trupul lui, să-l îngroape. Şi a ieşit Glicherie la mal împreună cu alţi creştini şi căutau trupul sfântului; şi iată că a văzut în mare nişte delfini ducând trupul cel mucenicesc nestricat, pe care, aducându-l la mal, l-au aruncat pe uscat. Iar credincioşii, luându-l cu mare bucurie, l-au îngropat cu mare cinste. Iar după mulţi ani, Sfânta împărăteasă Elena, maica lui Constantin, a ridicat o biserică în numele sfântului mucenic, deasupra mormântului său, căruia şi de la noi acum să-i fie slavă, cinste şi închinăciune, în vecii vecilor. Amin