Viața Sfântului Sfințit Mucenic Chiril, episcopul Gortinei din insula Creta

Sfîntul Chiril, a cărui credinţă era înaintea lui Dumnezeu ca aurul scos din topitoare, a fost silit spre jertfele idoleşti de către ighemonul Luchie, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian. Acest sfînt s-a arătat a fi bărbat înţelept, încă de cînd era prunc, pentru că se deprinsese la lucruri bune şi se povăţuia spre plăcerea dumnezeiască. Oriunde auzea că locuiesc plăcuţi ai lui Dumnezeu, îşi lăsa părinţii şi se lipea de aceia, ca să poată auzi mai bine de la ei cuvîntul lui Dumnezeu şi să se întărească în credinţă şi fapte bune.

După ce a venit în vîrstă desăvîrşită, a fost pus episcop al cetăţii Gortinei, din insula Creta. El întotdeauna se punea pe sine cu cuvîntul şi cu lucrul înaintea turmei sale, chip de viaţă îmbunătăţită, ocîrmuind scaunul episcopiei 50 de ani.

După ce a întărit bine în credinţa lui Hristos turma cea încredinţată lui şi pe mulţi i-a adus de la închinarea de idoli la adevăratul Dumnezeu, avînd 84 de ani de la naşterea sa, a fost prins de ighemonul Luchie şi silit să aducă jertfă necuraţilor zei. Însă bărbatul cel insuflat de Dumnezeu, punîndu-i înainte dumnezeieştile porunci, a zis: „Cel ce nu aduce jertfă adevăratului Dumnezeu, ci zeilor celor străini, acela se va pierde”. Zis-a ighemonul: „Ai milă de bătrîneţile tale şi te închină idolilor noştri”. Răspuns-a Sfîntul Chiril: „Eu nu sînt bătrîn, căci Domnul meu zice: Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale…, iar ceea ce mă sfătuieşti tu pe mine şi la ceea ce mă sileşti, nu mi se cade să fac”.

Atunci ighemonul i-a zis: „Te-am văzut că eşti bărbat înţelept şi priceput, deci socoteşte singur despre tine şi cinsteşte zeii noştri, de voieşti ca să te izbăveşti de muncile ce ţi se vor întîmpla”. Răspuns-a Sfîntul Chiril: „Cu adevărat priceput şi înţelept mă voi arăta atunci cînd, ceea ce învăţ pe alţii cu cuvîntul, o voi arăta cu lucrul, petrecînd nemişcat în credinţă şi nebiruit în munci”. Ighemonul a zis: „Alege-ţi cele de folos bătrîneţilor tale şi fii una cu noi”. Răspuns-a Sfîntul Chiril: „Atunci voi afla cele folositoare, cînd mă voi face exemplu de bărbăţie şi de răbdare înaintea fiilor acestora, ce stau împrejurul meu!”

Astfel vorbind ei, Sfîntul Chiril, prin dumnezeiasca Scriptură, a astupat gura necredinciosului şi nedreptului judecător, încît nu mai putea să răspundă nici un cuvînt împotrivă. Ighemonul, văzînd că nu puţini din popor se întorc prin învăţătura sfîntului de la spurcata închinare a idolilor către adevăratul Dumnezeu al creştinilor, a hotărît asupra mucenicului Chiril, acestea: „Chiril nepriceputul şi nebunul pierzător al zeilor noştri să fie ars de viu”. Dar cînd Sfîntul Chiril, plăcutul lui Dumnezeu, se ducea la ardere, el mergea ca la ospăţ, bucurîndu-se şi cîntînd lui Dumnezeu cîntări de mulţumire. Ajungînd la locul unde era focul pregătit, îndată ostaşii au aruncat pe Sfîntul Mucenic Chiril în mijlocul văpăii. Arzînd focul şi lemnele prefăcîndu-se în cenuşă, poporul cel credincios aştepta, ca să adune cu cucernicie oasele rămase. Dar a văzut în mijlocul focului pe plăcutul lui Dumnezeu întreg şi nevătămat, stînd cu mîinile întinse la cer.

Închinătorii de idoli, văzînd această minune, s-au cuprins de frică şi de mirare, că nu numai de plăcutul lui Dumnezeu nu s-a atins focul, dar nici de hainele lui. Fiind el astfel în foc, l-a răcorit Duhul Sfînt, deoarece şi el a scos pe mulţi din focul gheenei, întorcîndu-i de la închinarea idolească la Dumnezeul Cel adevărat. Înştiinţîndu-se ighemonul că Episcopul Chiril, fiind aruncat în foc, a rămas viu şi nevătămat, s-a mirat mult de aceasta. Deci, a poruncit să scoată pe plăcutul lui Dumnezeu din foc şi să-l aducă înaintea sa. Văzîndu-l întreg şi sănătos, s-a spăimîntat şi a lăudat pe Dumnezeul creştinilor, Care a făcut această minune şi a mîntuit pe mucenic. Iar credinciosul rob al lui Hristos nu înceta a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu, adeverind că acei care cred în adevăratul Dumnezeu, vor lua mare plată în împărăţia cerului. Şi astfel pe mulţi i-a dus de la calea pierzării şi i-a povăţuit la calea mîntuirii. Dar el plîngea şi se tînguia cu nemîngîiere, căci nu s-a învrednicit a-şi săvîrşi pătimirea sa.

Ascultîndu-l poporul cu mare sîrguinţă şi dulceaţă, toţi alergau la el cu un suflet şi cu un gînd. Iar alţii doreau măcar de departe să-l vadă, ca astfel, din cuvintele lui şi din vederea feţei lui, să-şi cîştige rodurile mîntuirii. Deci, căzînd la picioarele sale, ziceau: „Credem în Dumnezeul tău, căci cu adevărat a putut să te mîntuiască pe tine din foc”. El, veselindu-se cu Duhul întru Domnul, primea pe toţi cei ce alergau la el, ca un părinte iubitor de fii şi îi prefăcea din fii ai întunericului, în fii ai luminii celei neînserate, botezîndu-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Apoi le zicea: „Îmbărbătaţi-vă, fiii mei, şi să se întărească inima voastră; fiţi robi credincioşi ai Aceluia în Care aţi crezut şi El în toate vă va fi de ajutor. El vă va da mai mult decît cele ce aşteptaţi de la alţii, căci urechea n-a auzit, ochiul n-a văzut şi la inima omului nu s-au suit, acelea pe care le-a gătit Domnul, celor ce-L iubesc”.

Astfel întărind el pe credincioşi, un oarecare din închinătorii de idoli a spus ighemonului cele ce făcea plăcutul lui Dumnezeu. Ighemonul, umplîndu-se de iuţime şi mînie, i-a zis: „Pentru aceasta m-am milostivit spre el? Pentru aceasta l-am scos din foc? De ce nu l-am omorît mai bine cu sabia? Deci acum nu-l voi mai răbda cît de puţin”. Atunci ighemonul a dat a doua oară poruncă de moarte asupra plăcutului lui Dumnezeu: „Pe Chiril cel scos din foc, dreapta judecată nesuferindu-l să fie între cei vii, poruncesc să fie tăiat cu sabia”.

Auzind plăcutul lui Dumnezeu de o judecată ca aceasta, s-a umplut de bucurie şi a preamărit pe Hristos că l-a învrednicit să fie părtaş patimilor Lui. Deci şi-a plecat cu veselie capul sub sabie. Astfel, fiind lovit în grumaji, şi-a dat sufletul său Domnului, în nouă zile ale lunii iulie, stăpînind peste păgîni Diocleţian, fiind ighemon în Gortinia, Luchie, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.